Temă și viziune în „Iona”

Marin Sorescu a fost un scriitor român, membru titular (din 1992) al Academiei Române. Adept al
teatrului absurdului, se remarcă în dramaturgie ca fiind creatorul teatrului cu un singur personaj.
Publicată în 1968, piesa „Iona” de Marin Sorescu este inclusă ulterior, alături de „Paracliserul” și
„Matca”, în trilogia dramatică „Setea muntelui de sare”. Titlul trilogiei este o metaforă care sugerează
setea de absolut de care omul are nevoie pentru a ieși din absurdul vieții, din automatismul existenței.
Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor scrise pentru a fi reprezentate pe scena unui teatru.
Trăsăturile genului dramatic includ: structurarea textului în acte și scene, predominarea dialogului și a
monologului ca moduri de expunere, precedarea replicilor de către numele personajului care le rostește,
prezența didascaliilor (indicații scenice).
„Iona” aparține genului dramatic deoarece este structurată în patru acte („tablouri”), sub forma
unui monolog dialogat. Indicațiile scenice oferă informații în privința interpretării și contribuie la
caracterizarea directă a personajului principal.
Ca specie literară, piesa „Iona” de Marin Sorescu aparține teatrului metaforic, fiind o parabolă
dramatică de reflecție existențialistă, o meditație despre condiția omului modern, confruntat cu
singurătatea și cu absurdul existenței, dar și un monolog dialogat, care cultivă alegoria și metafora.
Subintitulată „tragedie în patru tablouri”, piesa nu respectă normele clasice. Aici „tragedia” este
înțeleasă în sens existențial, ca luptă a individului cu destinul, în încercarea de a-l schimba și de a se găsi
pe sine, de a se defini.
Tema. Principala temă a piesei este singurătatea ființei umane, potrivit mărturisirilor scriitorului
(„...am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”) și indicațiilor scenice din
debutul textului.
O primă secvență ilustrativă pentru tema solitudinii este cea din tabloul I, când Iona își pierde
ecoul, simbol al înstrăinării de sine. Eroul se strigă, își cheamă „dublul”, până „răgușește”, spre a
constata că este înconjurat doar de pustietate. Dispariția propriului ecou pare a-i anula existența.
O altă secvență semnificativă este scena în care protagonistul scrie un bilet cu propriul sânge,
după ce și-a tăiat o bucată de piele din podul palmei stângi (tabloul III). El încearcă să comunice cu
lumea și astfel să găsească salvarea. Într-un gest disperat, trimite scrisoarea, asemenea naufragiaților,
punând-o într-o bășică de pește. Faptul că tot el găsește biletul și că nu-și recunoaște propriul mesaj
accentuează sentimentul acut al singurătății.
Conflictul specific teatrului clasic, confruntarea dintre personaje, lipsește din tragedia lui
Sorescu. Conflictul este, de fapt, drama existențială a protagonistului Iona. Imagine a omului modern,
Iona trăiește plenar un conflict interior cu propriul sine, conflict de esență tragică, într-o intrigă născută
din discrepanța dintre ideal și realitatea de a trăi într-un orizont închis ca într-un pântece de chit.
Acțiunea este simplă, redusă la minimum. Piesa este alcătuită din patru tablouri, care prezintă
etapele în care se află personajul, în căutarea sa.
● Tabloul I – Iona, un pescar ghinionist, reprezintă tipul omului obișnuit, conformist, care
se lasă manipulat de viață, un autoiluzionat care visează la „peștele cel mare”, dar stă
„nepăsător”, „întors cu spatele”, în gura deschisă a unui monstru marin. Acesta îl înghite
pe Iona la sfârșitul tabloului.
● Tabloul II – cadrul este interiorul Peștelui I, un spațiu-capcană, în care eroul meditează
asupra morții și a timpului. Eventual, își găsește cuțitul și, după o reflecție la sinucidere,
descoperă calea de salvare: să taie o „fereastră” în burta chitului.
● Tabloul III – „mica moară de vânt” aflată în burta Peștelui II (care înghițise Peștele I)
constituie și ea un avertisment simbolic. Iona evită pericolul, dar nu-l înlătură din cale,
resemnat în fața situației. Iona taie, cu ajutorul unghiilor, o fereastră prin care evadează
din burta peștelui, dar constată că acela e înghițit de alt pește și mai mare (Peștele III).
 ● Tabloul IV – îl surprinde pe Iona într-o „gură de grotă”. Barba lui Iona este un indice de
timp, semn că omul a petrecut o viață de când încearcă zadarnic să găsească soluția
salvatoare. Gestul sinuciderii, ca modalitate de a evada din limitele existenței, trebuie
interpretat în manieră simbolică: personajul găsește calea iluminării în sine: „Gata, Iona?
(Își spintecă burta.) Răzbim noi cumva la lumină”.
În concluzie, prin piesa „Iona”, Marin Sorescu aduce o înnoire radicală: teatrul-parabolă, în care
faptele, gesturile lui Iona, decorul fac parte din alegorie, iar limbajul este metaforic. Întâmplările nu
trebuie privite în plan real, ci în plan simbolic, și pot fi interpretate în mai multe moduri.