IONA

-construcția unui personaj-

Deceniul al șaptelea al secolului trecut a însemnat o adevărată renaștere atât pentru

poezia românească dar și pentru dramaturgie, întrucât ușorul dezgheț din plan politic le-a
permis scriitorilor noștri o reîntoarcere asupra formelor literare din perioada interbelică. Astfel,
dramaturgii anilor 1960 au readus în prezent concepte precum teatrul Absurdului pe care l-au
reinterpretat.
Cel mai cunoscut dintre dramaturgii noștri neomoderniști este Marin Sorescu. Scriitorul,
cunoscut publicului atât pentru poezia sa, cât și pentru proză (inclusiv cea dedicată copiilor),
debutează în dramaturgie la jumătatea anilor ’60.
Printre cele mai cunoscute piese ale lui Marin Sorescu se numără și „Iona”, apărută
pentru prima dată în 1968. Textul deschide trilogia „Setea muntelui de sare”, completată de
piesele „Paracliserul” și „Matca”. În 1974, cele trei piese sunt publicate împreună sub titlul
„Amintiri anterioare”. Acestea prezintă un nucleu comun din perspectivă compozițională și în
ceea ce privește sursele de inspirație. Fiecare dintre cele trei piese are la bază câte un mit (mitul
profetului Iona, cel al relației dintre artist și operă și cel al potopului). Titlul piesei trimite la
mitul biblic al lui Iona, proorocul din cartea cu același titlu a Vechiului Testament.
Ca specie literară, "Iona" este o parabolă dramatică, o meditaţie despre condiţia omului
modern, dar şi un monolog, care cultivă alegoria şi metafora. Deși autorul menționează la
începutul piesei că aceasta este o „tragedie în patru tablouri”, apartenența la tragedie este
discutabilă. Deși eroul se sinucide în final, gestul său are o valoare simbolică. Prin sinucidere,
deci prin moarte, Iona găsește adevăratul drum spre libertate, moartea transformându-se în
salvarea lui.
Tema piesei este singurătatea ființei umane, frământarea omului în efortul de aflare a
sinelui, „Iona”, reușind să pună în pagină o tematică de natură filosofică, cum ar fi sensul
existenței umane și relația dintre viață și moarte. În monologul lui, Iona se revoltă în fața
destinului său și refuză să-și accepte soarta de prizonier.
Iona este personajul principal, eponim, al operei lui Marin Sorescu, care întruchipează,
alegoric, conflictul-interior, singurătatea şi grijile omului modern, prin intermediul unui pescar
ce încearcă să evadeze din ghearele destinului.
Personajul este caracterizat în mod indirect prin fapte şi limbaj, în vreme ce, în mod
direct, trăsăturile îi sunt atribuite de autor prin didascalii şi prin portretul din prefaţă. Sunt
prezente totodată şi procedee moderne de caracterizare precum introspecţia şi monologul
interior.
 Caracterizarea directă punctează pe de o parte portretul fizic, vizibil în tabloul al IV-lea:
„Lungă şi ascuţită – vezi barba schivnicilor de pe fresce". Iona este caracterizat în mod direct
de către autor în prefaţă ca fiind „Un om nemaipomenit de singur", prizonier al propriei
mentalităţi, al societăţii şi al existenţei sale efemere.
Drama existenţială a personajului este individualizată prin indicaţiile autorului. Prin
multitudinea senzaţiilor, Iona devine imaginea generică a omului modern. Sugestive în acest
sens sunt notaţiile din primul tablou: „explicativ", „înţelept", „uimit", „curios", „făcându-şi
curaj". Fiecare tablou surprinde eroul în incursiunea sa în vederea căutării libertăţii sinelui. Pe
măsură ce avansează, trăirile sale se modifică succesiv: „blazat", „speriat", „enervat",
„zâmbind".
Principala trăsătură a protagonistului, care se dovedeşte mai degrabă o stare de fapt
este singurătatea, personajul fiind construit să reprezinte, în manieră alegorică, solitudinea
condiţiei umane. În cadrul piesei pot fi identificate numeroase secvenţe ce ilustrează
singurătatea protagonistului, reprezentativă pentru singurătatea umană. În primul tablou, Iona
îşi pierde ecoul, fapt ce simbolizează înstrăinarea de sine. Eroul se strigă, chemându-se, până
"răguşeşte", moment în care observă pustietatea din jurul său. Dispariţia propriului ecou pare a-
i anula existenţa.
O altă secvenţă ce accentuează acest sentiment este cea din tabloul III, ce-l surprinde pe
Iona scriind un bilet cu propriul sânge, tăindu-şi o bucată de sânge din podul palmei stângi.
Încearcă să trimită scrisoarea, într-un gest disperat, asemenea naufragiaţilor, însă tot el este
acela care o găseşte, marcând imposibilitatea comunicării şi absurdul existenţial.
Tabloul IV, în întregime, este ilustrativ pentru singurătatea personajului. Iona se află într-
o "gură de grotă, spărtura ultimului peşte spintecat". În faţa sa acesta descoperă un spaţiu
infinit. Revelaţia orizonturilor concentrice care-l conţin, lumea văzută drept un "şir nesfârşit de
burţi", generează spaima şi agonia.
În cele din urmă, Iona îşi aminteşte trecutul şi îşi redescoperă identitatea. Gestul final, al
sinuciderii, poate fi interpretat atât în manieră existenţialistă, sinuciderea fiind singura
modalitate de a evada din limitele existenţei, cât şi în manieră simbolică, personajul găsind calea
iluminării în sine.
În concluzie, personajul lui Iona rămâne unul memorabil în literatura noastră, care simte
acut dramele și crizele lumii în care trăiește. EI este omul părăsit care nu se poate regăsi și
împlini decât prin moarte.