Particularități de caracterizare- IONA

Deși a debutat în 1964 ca poet, Marin Sorescu este cunoscut ca

prozator- ,,Japița’’, ,,Trei dinți din față’’, dar, mai ales ca dramaturg- ,,Setea muntelui de
sare’’. ,,Iona’’ face parte alături, de ,,Matca’’ și de ,,Paraclisierul’’ din trilogia ,,Setea
muntelui de sare’’, apărând într-o perioadă cultural mai ,,relaxată’’ ideologic (1968), deși
marcată de imixțiunea politicului.
Principala trăsătura a protagonistului, care se dovedește, mai degrabă, stare, de fapt,
este singurătatea, personajul fiind construit parcă să reprezinte, în maniera alegorică, metafora
lui Nietzsche: ,,Solititudinea m-a înghițit ca o balenă’’, De altfel, Marin Sorescu mărturisește
despre personajul său ,,am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur’’,
fapt completat de notațiile autorului din debutul textului: ,,Ca orice om foarte singur, Iona
vorbește tare cu sine însuși, își pune întrebări si răspunde, ca si când ar fi în scenă două
persoane’’.
În piesă există multe secvențe care ilustrează singurătatea absolută a protagonistului și
a ființei umane, în general. În tabloul I, Iona își pierde ecoul, simbol al înstrăinării de sine.
Eroul se strigă, își cheamă ,,dublul’’, până ,,răgușește’’ spre a constata că este înconjurat doar
de pustietate. Dispariția propriului ecou: ,,Gata cu ecoul meu.../Nu mai e, s-a izbăvit/ S-a dus
si ăsta/ Semn rău’’ pare a-i anula existența. Însuși autorul remarcă tragismul clipei în care
Iona își pierde ecoul.
O altă secvență este aceea în care Iona scrie un bilet cu propriul sânge, tăindu-și o
bucată de piele din podul palmei stângi. Încearcă să trimită scrisoarea, într-un gest disperat,
asemenea naufragiaților, punând-o într-o bășică de pește, dar tot el este acela care o găsește.
Tabloul IV, în întregime, este ilustrativ pentru singurătatea protagonistului. Iona se află într-
o ,,gură de grotă, spărtura ultimului pește spintecat’’. În fața lui este un spațiu nedefinit
având ,,ceva nisipos, murdar de alge, scoici. Ceva ca o plajă!’’ Revelația orizonturilor
concentrice care-l conțin, lumea ca imagine a unui ,,șir nesfârșit de burți. Ca niște geamuri
puse unul lângă altul’’ generează spaima și nefericirea. Simbol al omului modern, Iona suferă
din cauza absenței semnelor divinității din lume la fel ca psalmistul arghezian, Iona așteaptă
în zadar misiunea care i-ar fi schimbat destinul: ,,Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate
învia’’.
În cele din urmă, Iona își amintește trecutul și își redescoperă identitatea: ,,cum mă numeam
eu?! Iona! Ionaaa!! Mi-am adus aminte: Iona! Eu sunt Iona/- Și acum, dacă stau să mă
gândesc, tot eu am avut dreptate. Trebuie s-o ia în partea cealaltă/ Ionaaa! E invers.Totul e
invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data asta te iau cu mine. E greu să fii singur./Gata,
Iona! Răzbim noi cumva la lumină.’’
Gestul final, al spintecării burții, poate fi interpretat atât în manieră existențialistă,
sinuciderea fiind singura modalitate de a evada din limitele existenței, cât și în maniera
simbolistă, personajul găsind calea iluminării în sine.
Un prim element de structură reprezentativ pentru particularitățile de caracterizare îl
constituie modalităile. Un mijloc de caracterizare directă îl reprezintă notațiile autorului, care
individualizează drama existențială a personajului. Mișcările sufletești sunt surprinse cu o
mare finețe în indicații din primul
tablou: ,,explicativ’’, ,,înțelept’’, ,,uimit’’, ,,vesel’’, ,,curios’’, nehotărât’’, ,,făcându-și curaj’’.
Fiecare tablou surprinde eroul în altă etapă a călătoriei sale. Precizările de la începutul
tabloului IV cuprind portretul fizic al lui Iona. Detaliul fizic ,,barba lui Iona’’ este un indice
din limitele existenței. Iona devine imaginea generică a omului modern, așa cum o dovedește
multitudinea trăirilor sale notate în indicațiile scenice sau exprimate în replici. Ca personaj
alegoric, Iona întruchipează umanitatea prin tenacitatea în lupta cu un destin potrivnic, prin
iluzia că poate alunga singurătatea, prin voința de a ieși la lumină cu orice preț și prin
inocența visului de a găsi un punct de stabilitate în mijlocul extern al mișcătoarei mări.
Fire reflexivă, el meditează asupra tuturor temelor grave ce preocupă mintea
omenească: familie, destin, libertate, vis, aspirație, indiferență, moarte și viață. Viața e
definită metaforic, relevându-i astfel complexitatea: drăcia aceea frumoasă și minunată și
nenorocită și caraghioasă, formată din ani.
Numele personajului este sugestiv, pe de o parte, pentru că trimite la mitul biblic, pe
de altă parte, prin simbolistica numelui: în ebraică ,,iona’’ înseamnă porumbel, simbol al păcii
și al libertății. Autorul dă o altă interpretare numelui personajului, asociindu-l cu solitudinea
existențială, cu pierderea identității: Iona este singur, dar ecoul era întreg. ,,Striga: Io-na și
ecoul răspundea: Io-na. Apoi nu a mai rămas decât o jumătate de ecou. Striga: Io-na și nu se
mai auzea decât Io’’. ,,Io’’ în limba veche înseamnă ,,eu’’. Mărturia autorului demonstrează
că întrucâtva Marin Sorescu se regăsește în pielea personajului creat, care, deși este un alter
ego al său, este în același timp un personaj simbolic pentru întreaga umanitate: ,,îmi vine pe
limbă să spun că Iona sunt eu...cel care trăiește în Țara de foc este tot Iona, dacă-mi permite.
Iona este omul în condiția lui umană, în fața vieții și a morții’’.
Așadar, Iona, singura instanță a comunicării dramatice, este un personaj reflexiv, nu un ideal
uman, un erou, ca în tragedia antică, ci un om obișnuit în luptă cu destinul, aspirând spre
cunoaștere, însetat de absolut, de libertate.
Prin personajul Iona, Marin Sorescu prezintă condiția omului modern care se
descoperă singur în Univers și aspirația acestuia spre cunoaștere și spre comunicare. Iona este
exponentul condiției solitare, simbol al aspirației umane spre cunoaștere și spre libertate,
pescarul Iona întruchipează speranța ca mod de a fi într-o lume închisă. Iona este pescarul
care trăiește viața printr-o mișcare neîncetată din pântecele unui pește în altul, constatând că
ieșirea din limitele vechi înseamnă intrarea în limitele noi.
Sorescu, prin piesa,,Iona’’, aduce o înnoire radicală: teatrul-parabola, în care faptele, gesturile
lui Iona, decorul fac parte din alegorie, iar limbajul este metaforic.
,,Personaj simbol, Iona, e nu doar în textul tipărit al piesei, ci și pe scenă, o voce, înainte de
orice. Vocea umanității. E logosul coborât în mormânt și, implicit, speranța învierii.
O ,,înviere’’’ este chiar și autosuprimarea. Sinuciderea din finalul poemului dramatic e, în
înțelegerea eroului însuși, un act de posibilă evadare din carceră, o tehnică a ruperii limitelor.
Văzând că, tot dărâmând ziduri, nu răzbește la lumină, Iona reia aventura ,,invers’’. Pornește
în căutarea fondului numenal al existenței plonjând în sine însuși. Își ucide eul fenomenal spre
a-și elibera pe cel substanțial, divin.’’ (Dumitru Micu)