Înțelegerea textului ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război'', Camil Petrescu

Opera lui Camil Petrescu se circumscrie perioadei interbelice și apare în anul 1930, iar această etapă
aduce cu sine o înflorire a romanului, ca specie a genului epic. Perioada interbelică încearcă prin orice cale o
înnoire a formulelor estetice, a problematicii, astfel încât literatura română să se sincronizeze cu ,,spiritul
veacului’’, conform lui Lovinescu.
În această perioadă romanul tradițional alternează cu romanul modern, preluând artificial canoanele
celui dintâi, anulând omnisciența.
Autenticitatea, principiul fundamental al romanului de tip subiectiv, fiind validată prin intermediul celor
două experiențe, respectiv iubirea și războiul.
Romanul lui Camil Petrescu este de tip psihologic, modern, subiectiv, al experienței, cu influențe
realiste. Acesta exploatează zbuciumul interior, drama conștiinței, intelectualul inadaptat, iubirea și războiul,
care devin experiențe fundamentale pentru Ștefan Gheorghidiu.
Manolescu afirmă că romanul subiectiv pierde speranța în iluzie și începe să creadă în autenticitatea.
Analiza și confesia au alungat creația, replică ce răspunde la studiul lui Garabet Ibrăileanu. Camil crede că
în fața morții și a dragostei, omul apare în autenticitatea lui.
Eroul lui Camil este dilematic, expresia unei conștiințe zbuciumate, literatura presupune probleme de
conștiință (totul este filtrat prin conștiință, în afara ei totul este bestialitate). Eroul de roman presupune un
zbucium interior-lealitatea-convingere profundă și un simț al răspunderii exemplat.
Titlul reflectă cele două experiențe ale protagonistului, caracterul bipolar, ordinea celor două
adjective ,,ultima-întâia’’ nu sunt folosite întâmplător, simbolizând disponibilitatea eroului de a depăși
drama iubirii înșelate și de a intra într-un alt orizont al cunoașterii. Titlul devine o metaforă-simbol, care
accentuează prezența celor două experiențe. Acesta anticipează tema iubirii pasionale, care ajunge să fie
patologică, dar și pe cea a condiției inadaptatului într-o societate meschină, superficială, dominată de
parveniți, de analfabeți miliardari, încât Ștefan nu acceptă compromisul.
Compoziția este binară, fiind alcătuit din două părți (Cartea I-6 capitole, cartea a II-a-7 capitole),
numerologie fatidică, cu titluri moderne, metaforice: ,,Diagonalele unui testament’’ și ,,Între oglinzi
paralele’’. Formula narativă-compoziție unitară-artificiul compozițional și vocea conștiinței-romanul este
privit ca o monografie a îndoielii. Apare metoda romanului în roman-romanul iubirii înserat în romanul
războiului. De asemenea, memoria involuntară constituie un element de noutate în literatura noastră,
preluată de la Marcel Proust. Pentru scriitorul francez, această memorie se declanșează de la o senzație, iar
la Camil se dezvoltă de la o dezbatere interioară (discuția de la popotă).
Incipitul romanului este artifial, debutează cu evenimente care s-au produs posterior poveștii de
dragoste. Apar evenimente care-l determină pe protagonist să revină la trecut. Două planuri narative, care se
interferează, cu o narațiune subiectivă, o confesiune. Timpul este suspendat, pentru că eroul face apel la
întoarce prin memoria involuntară/afectivă, care analizează, spre de deosebire de Proust, unde evenimentele
sunt retrăite, în cazul lui Camil sunt analizate și interpretate cu luciditate cu ajutorul monologului interior, a
analizei psihologie și a introspecției.
Problematicile romanului
Iubirea-Balzac vede iubirea ca pe o poezie a simțurilor. Eroii lui Camil Petrescu își doresc să ajungă
la substanță. Schopenhauer crede că iubirea este o reacție chimică. ,,Cele două ființe trebuie să se
neutralizeze una pe alta ca un acid cu o substanță alcalină’’-substanță neutră
Iubirea nu este asociație pentru bunul trai; iubirea sufletelor nu este o combinație a cuvintelor
primare, este un produs al spiritului. Iubirea (erosul) este privit ca un fenomen eminamente intelectual sau ca
un certificat al celebralității.
Iubirea intelectualizată este suprasolicitată, fiind adusă la normă morală fundamentală. Bucuriile
adevărate ale dragostei sunt cele ale minții (Act venețian-Camil Petrescu)
 Viziunea lui Camil despre iubire: ,,Orice iubire e un proces de autosugestie’’ (etapă
monografică); ,,Orice iubire e ca un monodeism’’(credința într-un singur Dumnezeu)-exacerbarea
iubirii; ,,voluntar la început, patologic, pe urmă’’.
Riscurile iubirii ,,au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt’’. Iubirea este privită
retrospectiv, este analizată până în cele mai mici resorturi, analizată ca proces. Iubirea se naște din ,,milă,
din îndatorire, din duioșie, știind că asta o va face fericită’’ (generozitate/risipirea a iubirii)-toate au o limită
care vine din vanitate și din orgoliu ,,Începusem să fiu măgulit de admirația pe care o avea toată lumea’’.
Ștefan nu acceptă compromisul, jumătățile de măsură: ,,credeam în femeia mea ca-ntr-un exemplar unic’’.
Vanitatea lui Ștefan devine stimulul interiorului.
Cuplul Ștefan-Ela
-cuplu care se hrănește din fericire ,,ne simțeam foarte bine împreună oriunde, dar mai ales singuri’’; trăiesc
modest, săraci; își caută echilibrul; Ștefan activează posesia în raportul acesta al iubirii.
*Gelu Ruscanu, protagonistul dramei ,,Jocul ielelor’’, capitulează-nu acceptă șirul compromisurilor-
afirmarea ideii de justiție-dusă absolutizată ca la Ștefan; nu poate să stea la masa jocurilor meschine;
*Ștefan se va detașa de iubire, va alege experiența războiului, care-l va însănătoși de suferință.
Protagonistul este atent la orice detaliu, la orice gest, la orice vorbă, care devin cataclismă: ,,Câtă luciditate,
atâta dramă, câtă conștiință, atâta pasiune’’. Studentul absolutizează iubirea. Femeia este idealizată ,,femeia
ca exemplar unic’’.Teoria lui Platon se aplică și în cazul lui Ștefan-,,atunci când ne îndrăgostim proiectăm
asupra persoanei iubite perfecțiuni inexistente’’.
Ștefan învață să iubească, deoarece nu se abandonează simțurilor pe care le are, trece totul prin filtrul
conștiinței. El nu o iubește pe Ela, ci pe prietena ei, la început, care-l ajută în acest demers.
Atributele Elei îl determină să se oprească la Ela: e gingașă, e blândă, e supusă; toate acestea sunt resimțite
ca o nevoie sufletească; Ela-puterea de sacrificiu-calități care-i administrează orgoliul, vanitatea. Moștenirea
declanșează resortul dragostei; apare fenomenul înstrăinării. Ștefan descoperă o altă femeie. Ela este o
plăsmuire a vieții lui, însă după doi ani nu poate să mai controleze procesul iubirii. Ela nu se schimbă, așa a
fost de la început. Ștefan crede în iubirea care naște pasiuni. După căsătorie, Gheorghidiu crede că femeia
are o datorie sacră, aceea de a-și iubi soțul necondiționat, aproape ca un zeu, iubire monodeistă. Căsătorie
devine un contract. Egalitatea dintre sexe exte privită ca o utopie.
Manolescu ,,personajele lui Camil sunt stabilite de febra de a-și poseda partenerul’’. Vanitatea declanșează
suferința=ecuația existențială-zbucium interior.
Relația triunghiulară
,,Ceea ce determină dorință erotică a femeii este succesul social al bărbatului’’( Rene Girard.)
Schopenhauer ,,femeia nu este atrasă de chipul bărbatului, ci de forța și de curajul său’’.
Domnul G. este foarte bine primit într-o societate a petrecerilor lui, i se deschid ușile; bărbatul are un succes
social aparte. Ștefan crede că relativismul lui Kant poate fi aplicat și în dragoste. Ștefan greșește în planul
iubirii, deoarece se ghidează după ideile filosofice, preconcepute.
Suferința lui Ștefan
-sintagme plastice: ,,pustiu imens’’, ,,tristețe de moarte’’, ,,nucleu de dureri’’, ,,tortură. Suferința atinge
paroxismul, devine atroce atunci când Ela lipsește de acasă, dar naște paradoxuri, împăcările și despărțirile
alternează suferința. Nu acceptă sentimentul geloziei, nu coboară în spiritul primarului: ,,Nu n-am fost
niciodată gelos, deși am suferit atâta din dragoste’’. Întâlnirea cu G. produce patologicul ,,simțeam că din tot
corpul mi s-a scurs tot sângele’’.
Suferința este supusă introspecției. Ela este privită doar ca un reflex al propriului interior. Ștefan nu se simte
bărbat iubit, ci înșelat, trădat.
 Ștefan o transformă pe Ela dintr-un ideal într-un obiect oarecare. Eșecul căsniciei (cauza-ideile lui
Ștefan) ,,aș fi vrut-o mereu feminină deasupra discuțiilor vulgare’’, îl deranjează maturizarea femeii pe care
o iubește; nu-i convin aceste aspecte evolutive; și-o dorește ca un câmp de manifestare a orgoliului; ,,așa o
doream, gravă ca un copil, care cere luna sau pasărea de aur’’. Inocența Elei îl atrage pe Ștefan; și-o dorește
ca pe un obiect posedat. Nu caută să deschidă perspectiva asupra acestei iubiri. Examinează femeia, dar nu o
privește, pentru că o introspectează mereu, o analizează lucid, pentru că despică firul; în fiecare gest al
ei/cuvânt găsește o atitudine.
Drama provine din propria sa creație, care se întoarce împotriva lui. Apar semnele îmbătrânirii, și-a
pierdut ingenuitatea, frumusețea, grația, că îmbătrânește ,,avea ceva uscat’’.
,,Orgoliosul crede că dorește direct obiectul după care aleargă, de fapt, el vrea să obțină ceea ce
aparține sau e destinat altcuiva’’.
Drama lui se consumă în prima parte, care este ficțională; războiul-verificare permanentă a propriului
eu; eroismul războiului este anulat; războiul este o iluzie; moarte-solidaritate, compasiune. Umanitatea lui
Ștefan se manifestă pe front, găsește rețeta demistificării tuturor sentimentelor; drama individuală este un
nimic, în comparație cu drama colectivă, care este cheia.
Trecutul este un balast după o experiență definitivă, Eșecul iubirii este anulat de experiența
războiului. Eroul se maturizează, nu capitulează; încearcă o altă experiență. ,,am obosit, și îmi e indiferent
chiar dacă e nevinovată’’.