În spațiul prozei interbelice românești, Camil Petrescu este o prezență emblematică,

reușind o rapidă sincronizare cu tendințele prozei europene. Dacă în evoluția romanului

românesc „momentul Rebreanu” a însemnat consolidarea prozei obiective de observație
socială, Camil Petrescu situează romanul în registrul analizei strărilor de conștiință și a
proceselor sufletești complexe. El consideră că actul de creație este un act de cunoaștere, nu
de invenție, și că realitatea artistică trebuie să stea sub semnul autenticității: Eu nu pot vorbi
onest decât la persoana întâi.
Încadrându-se în direcția modernistă promovată de Eugen Lovinescu, Camil Petrescu își
construiește universul epic pe structuri și concepte din filosofia lui Henri Bergson (durata
interioară, intuiționismul), a lui Edmund Husserl (fenomenologia, primatul conștiinței asupra
existenței), ca și pe formule narative din proza lui Marcel Proust (narațiune homodiegetică,
principiul memoriei involuntare, personajul indeterminat etc.).
Primul roman al lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
(1930), aparține literaturii autenticității și ilustrează estetica modernismului prin faptul că
romanul apare sub o nouă formulă epică, neavând propriu-zis un subiect, urmărind fluxul
conștiinței personajului – narator. Discursul narativ este unul subiectiv. Evenimentele și
personajele nu apar decât în măsura în care naratorul subiectiv, implicat ca personaj, ia
cunoștință de ele sau și la amintește.Cititorii le descoperă în același timp cu el, adesea
fragmentar, incomplet sau în ipostaze care vor fi ulterior contrazise.
Inițial, romanul s-a intitulat Jurnalul căpitanului Andreescu și Proces – verbal de
dragoste și de război. Titlul final dezvăluie compoziția bipolară (pe două volume) și surprinde
cele două experiențe existențiale și cognitive (=de cunoaștere) ale lui Ștefan Gheorghidiu,
devenite teme ale cărții, iubirea și războiul. repetarea substantivului noapte sugerează
incertitudinea care îl devorează lăuntric. Cele două adjective așezate într-o ordine
semnificativă (Ultima..., întâia...) sugerează disponibilitatea eroului de a depăși drama iubirii
înșelate și de a se angaja într-o nouă experiență de cunoaștere.
tema inadaptării intelectualului lucid la o lume vorace a imposturii și a mediocrității se
cristalizează prin mai multe arii tematice: dragostea și războiul, cunoașterea și setea de
absolut, tema moștenirii și cea a existenței societății bucureștene în preajma Primului Război
Mondial.
Romanul se prezintă ca o confesiune la persoana întâi, urmărind fluxul conștiinței
eroulu narator, Ștefan Gheorghidiu. Compoziția este binară: Cartea întâi însumează șase
capitole, iar Cartea a doua, șapte, ultimul capitol având valoare de epilog. Titlurile sunt
rezumative sau metaforice ( La Piatra Craiului în munte; Diagonalele unui testament; E tot
filosofie; Întâia noapte de război; Fata cu obraz verde; Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu
etc).
Formula narativă este cea a romanului în roman, romanul iubirii fiind inserat în romanul
războiului. Principiul compozițional care organizează construcția narativă este cel al memoriei
involuntare, declanșate nu de o senzație, ca la Proust, ci de o dezbatere și un conflict de idei –
discuția polemică despre iubire de la popota ofițerilor regimentului XX.
Incipitul este modern, cu intrări multiple. Primele enunțuri au funcție descriptivă,
situând acțiunea într-un cronotop (timp și spațiu) real: În primăvara anului 1916, ca
sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte cu un regiment de infanterie din
capitală, la fortificarea văii Prahovei, între Bușteni și Predeal. Finalul este deschis,
surprinzând despărțirea eroului de tot trecutul, și, implicit, un nou început. În notele de subsol
ale unui alt roman, Patul lui Procust, se vorbește despre dezertarea, prinderea, judecarea și
condamnarea lui Gheorghidiu la ocnă pe viață.
Structural, romanul se realizează din interferența a două planuri narative, planul
conștiinței personajului – narator care dezvăluie o realitate interioară, subiectivă, și planul
realității obiective, centrate mai întâi pe existența societății bucureștene (mediul studenșesc,
lumea oamenilor de afaceri, avieții politice și mondene), apoi pe viziunea demitizată a
războiului. La aceste două planuri se adaugă și un al treilea plan, auctorila, al notelor
infrapaginale (de subsol) care sporește impresia de autenticitate.
Subiectul este, mai degrabă, un pretext, romanul reconstituind în prima sa parte
experiența cunoașterii prin iubire. Este o poveste de dragoste cu accese dramatice de gelozie,
interpolată în povestea campaniei militare din Primul Război Mondial.
Inițial, Ștefan Gheorghidiu se află concentrat pe front, la Piatra Craiului, fiind sfâșiat de
un profund sentimant de incertitudine cu privire la fidelitatea soției sale. O banală discuție în
care se comentează o știre de ziar despre achitarea unui bărbat care și-a ucis soția infidelă
declanșează o criză în conștiința sa și rememorarea relației cu Ela, bănuită că îi este infidelă,
înșelându-l cu un anume domn G.
De la îndrăgostitul dominat de idealul iubirii absolute și al geloziei devoratoare, Ștefan
Gheorghidiu se transformă într-un bărbat indiferent.
Povestea de iubire începe sub semnul incertitudinii: Eram însurat de doi ani și jumătate
cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală.
Sentimentele lui Ștefan Gheorghidiu debutează sub specia mondenității orgolioase. Lui
îi plac „oacheșele”. Ela este blondă, dar câștigă prin insistență. Iubirea pentru Ela se naște din
orgoliu. Ștefan Gheorghidiu se lasă iubit fiindcă această atitudine servește favorabil
paradigma ființei lui. Dacă personajul se analizează pe el însuși până în cele mai mici
amănunte, pe ceilalți îi expediază într0o sumă de prejudecăți comportamentale. Așa se
întâmplă și cu Ela: ea este frumoasă, generoasă, dar superficială – așa o doream, răzvrătind
fermecător, lacomă, pachetele de la băcănie și, în același timp, privind cu sfială pachetul de
cărți, pe care ea nu le citea, dar știa cel puțin că prețuiau mult.
Din perspectiva lui Ștefan, Ela pare o ființă slabă, neajutorată, ascultătoare și în
permanentă admirație față de bărbat. Amestecul Elei în problemele referitoare la moștenire
trezește neîncrederea în sufletul lui Ștefan (aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuțiilor
acestora vulgare, plăpândă și având nevoie să fie protejată).
Suferința se naște din orgoliu masculin, din egocentrism. Aș fi vrut-o / așa o voiam sunt
sintagme care includ actul voinței personale. Aici imaginea Elei din realitate nu se suprapune
peste imaginea standardizată (aș fi vrut-o) a femeii.
Gelozia nu este atât de mult motivată de actele Elei, dar este paroxistică în imaginația
lui Ștefan. Suferința este alimentată și de plăcerea disimulării. Socializarea Elei, chiar dacă
pare cam exagerată, trezește în erou maladia mascată prin veselia excesivă. Trădarea Elei este,
de fapt, o sumă de informații interpretate din perspectivă proprie. Ela devine imaginea simbol
a tuturor femeilor nedemne, incapabile să facă fericiți bărbații.
Schimbarea Elei începe odată cu primirea moștenirii și participarea la viața mondenă.
Treptat, Ștefan descoperă o altă față a Elei: ...descopeream acum, treptat, sub o madonă
crezută autentică, originalul: un peisaj și un cap străin și vulgar. Această descoperire
cauzează sfâșieri lăuntrice profunde, deoarece Ștefan suferă pentru că idealul său se
prăbușește.
Ela, în schimb, adoptă cu ușurință noul stil de viață și se simte măgulită când constată
succesul pe care îl are lângă un domn G., cuceritor cu renume. excursia la Odobești de
sărbătoarea Sfinților Constantin și Elena prilejuiește o criză gravă în relația de cuplu. Cei doi
trec prin despărțiri și împăcări succesive. Într0o astfel de criză, pentru a se răzbuna pe Ela,
Ștefan aduce în casă o prostituată cu care soția sa îl găsește. În alt moment, revine acasă pe
neașteptate și nu o găsește pe Ela, care apare doar dimineața. Ștefan îi cere să părăsească
locuința și să accepte un divorț amiabil. Împăcarea survine după ce Ștefan găsește o scridoare
a verișoarei sale, Anișoara, care o invitase la ea peste noapte, tocmai în data când el nu o
găsise acasă.
Oscilând între certitudine și incertitudine, sperând în refacerea căsniciei și a iubirii,
personajul îți modifică perspectiva odată cu experiența războiului. Ștefan, din bărbatul
prăbușit lăuntric, se transformă în bărbatul indiferent, detașat care alege divorțul, adică
anularea trecutului.
Experiența lui Ștefan Gheorghidiu ilustrează drama incertitudinii, a incompatibilității și
a orgoliului care duc la înstrăinare, la suferință și la pierderea încrederii în forța iubirii de a
uni suflete și destine.