ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTĂIA NOAPTE DE RĂZBOI

De Camil Petrescu

Reprezentant de seamă al perioadei interbelice, Camil Petrescu teoretizează,

în literatura noastră, romanul modern de tip proustian şi respinge romanul de tip
tradițional, considerând că prin relatarea naratorului omniscient se confundă ,,o
propunere de realitate" cu realitatea însăşi. Pentru a evita confuzia, Camil
Petrescu formulează estetica autenticităţii în conferința din 1935, ,,Noua structură
şi opera lui Marcel Proust":,,Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce
înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu... (...) Eu nu pot vorbi onest
decât la persoana întâi.”
Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", de
Camil Petrescu, a marcat un moment novator în contextul prozei româneşti prin
sincronizare cu literatura universală, preluând formula proustiană, a căutării
timpului pierdut. Este un roman modern de tip subiectiv, de analiză psihologică,
fiind, totodată, şi un roman al autenticităţii şi al experienţei, deoarece deplasează
interesul spre estetica autenticității, narațiunea concentrându-se asupra
evenimentelor vieţii interioare, autenticitatea fiind redată prin exprimarea
"exactă", cu sinceritate, a trăirii unor experienţe de viaţă "adevărate". Este un
roman ce valorifică trăirea cât mai intensă, în plan interior, de către personaje, a
unor experienţe definitorii.

O primă trăsătură a modernismului prezentă în text este tema romanului

reprezentată de drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de
iubire, dominant de incertitudini, care se salvează prin conștientizarea unei drame
mai puternice, aceea a omenirii ce trăiește tragedia unui război absurd, văzut ca o
iminentă a morții, o a doua trăsătură fiind relatarea acțiunii la persoana întâi.

În privinţa genezei, la baza romanului stă, în foarte mare măsură, experienţa

personală a autorului, iar partea a doua a cărții, care începe cu întâia noapte de
război, este construită după memorialul de campanie al autorului.
Tema principală a romanului este una psihologică, tipic subiectivă, şi
anume drama intelectualului însetat de absolut, dar ei i se subordonează, de fapt,
două teme - iubirea şi războiul, acestea observându-se chiar din titlu şi din cele
două părți ale romanului: prima parte stă sub semnul unei pasiuni, al geloziei, iar
a doua parte stă sub semnul contactului nemijlocit cu moartea pe front.
Ca orice roman subiectiv, această scriere conține o aglomerare de detalii, iar cele
două planuri narative se împletesc, fără a respecta o anumită cronologie.
Astfel, incipitul romanului este constituit de primul capitol al Cărții Întâi, intitulat
,,La Piatra Craiului în munte", ce aparține planului narativ prezent, unde facem
cunoștință cu Ştefan Gheorghidiu, proaspăt sublocotenent rezervist care participă
la amenajarea fortificațiilor de pe Valea Prahovei. O discuție de la popotă,
referitoare la achitarea unui bărbat care-şi ucisese soția adulterină, îl determină pe
Ştefan Gheorghidiu să ceară o permisie pentru a merge la Câmpulung pentru a-şi
revedea soția pe care o bănuieşte de infidelitate.
Discuția de la popotă declanşează memoria involuntară şi eroul, în postura
de personaj-narator, își aminteşte, începând cu al doilea capitol şi terminând cu al
cincilea, evenimentele aparținând planului narativ trecut: anii studenţiei, logodna
și căsătoria sa cu Ela, moştenirea neaşteptată, prezența cuplului în lumea
mondenă și relația lor cu Gregoriade, totul desfăşurându-se pe o perioadă de
aproximativ doi ani şi jumătate. Odată cu capitolul al șaselea intitulat ,,Ultima
noapte de dragoste, ultimul al ,,Cărții întâi", acțiunea revine la planul narativ
prezent şi aflăm că, în urma insistenţelor pe lângă comandant, protagonistul
primește permisia dorită şi ajunge la Câmpulung. Însă aici, întâlnirea cu soția,
pretenția acesteia de a trece o sumă de bani pe numele ei şi prezența lui
Gregoriade în oraș îi adâncesc bănuielile şi îi sporesc gelozia. La aceasta
contribuie şi destăinuirile pe care le face colonelul, un cunoscut al lui Gregoriade,
în timpul drumului de întoarcere către fortificatiile de pe Valea Prahovei.
Toate celelalte şapte capitole ale ,,Cărţii a doua" relatează evenimente care
aparțin tot planului narativ prezent, primele şase dintre acestea referindu-se la
tema războiului, iar ultimul revenind la finalul poveștii de dragoste a
protagonistului. Rănit pe front, spitalizat și întors la Bucureşti, eroul se eliberează
de gelozie, dar renunţă şi la iubirea pentru Ela, renunţând astfel la propriul trecut.
Chiar dacă Ştefan Gheorghidiu ia această hotărâre, finalul romanului este unul
deschis, deoarece eroul se află la București doar într-o permisie, putând reveni
oricând pe front.
După cum se poate constata din conținutul şi din structura romanului, între
incipitul şi finalul lui există atât o similitudine, cât și o relaţie de opoziție.
Similitudinea se observă din faptul că ambele aparțin planului narativ prezent,
marcând cu exactitate cadrul spațio-temporal, iar cealaltă este o relație de
opoziție întrucât în incipit eroul este preocupat de ideea că soția îl înșală, dar în
final este indiferent faţă de aceeaşi supoziție devenită certitudine prin prezența
scrisorii anonime.
Deşi distincte, cele două părți și planuri narative, structurate în treisprezece
capitole ale romanului, sunt unificate prin prezența unei singure conştiinţe, cea a
personajului-narator, care povesteşte întâmplările la persoana I și se
autodefineşte. În roman există un plan narativ obiectiv în care sunt incluse
aspecte ale existenţei concrete, relatate de Ştefan Gheorgidiu, personajul-narator,
la persoana I. Aspectele planului obiectiv sunt apoi translatate în planul subiectiv,
întrucât personajul-narator, protagonist al întâmplărilor, este preocupat de o
verificare și o identificare a propriului eu, a echilibrului său sufletesc, apelând la
autoanaliză, la introspecție, la memoria involuntară sau la monologul interior și
la stilul indirect liber.
În roman există atât conflicte exterioare, cât și interioare. Pe plan exterior
există un conflict între membrii familiei care luptă pentru moştenire, între cei doi
membri ai cuplului sau între imaginea reală şi cea idealizată a războiului.
Conflictele interioare (între certitudine şi incertitudine, între încredere şi
neîncredere, între realitate şi iluzie) sunt mai puternice şi sunt declanşate de cele
exterioare, întrucât eroul trăieşte sub tirania conştiinţei absolute.
Viziunea subiectivă este dovedită de relația sinuoasă, complicată dintre
personajele reprezentative ale romanului, Ştefan Gheorghidiu şi Ela, şi de
tehnicile narative.
O secveță narativă semnificativă pentru a dovedi orgoliul protagonistului
este aceea a mesei în familie, din casa unchiului său avar, Tache Gheorghidiu.
Aici, celălalt unchi al său, Nae Gheorghidiu, ia în derâdere căsătoria din dragoste
cu o fată săracă, care îi este reproșată atât lui Ștefan, cât și tatălui acestuia, mort.
Încercand să se apere, Ștefan izbucnește și îl insultă subtil, zicând că, unii ar fi în
stare să mănânce și ouă clocite pentru avere, făcând referire la faptul cp unchiul
spu se însurase cu o femeie slută doar pentru bogăția acesteia. În scena cinei sunt
confruntate două concepții de viață: una condusă de puterea banilor, reprezentată
de cei doi unchi, iar alta, de ordin spiritual, întruchipată de Ștefan Gheorghidiu.
Însă, surprinzător, unchiul Tache apreciază sinceritatea nepotului său, drept
urmare, spre minunea tuturor, lasă lui cea mai mare parte a averii lui.
Tot în această scenă, Ștefan este dezgustat de atitudinea soției lui, despre
care mărturisește că „O doream feminină deasupra acestor discuții vulgare”. Ea
manifestă interes aparte pentru seratele mondene, la care noul statut social al
familiei îi ofera acces. Gheorghidiu dorind să stea, de fapt, cât mai departe de ele.
O altă scena semnificativă este excursia de la Odobești, prilejuită de
sărbatoarea sfinților Constantin și Elena. Comportându-se ca o cocheta și părând
din ce în ce mai superficială, Ela dispare cu domnul G, „vag avocat, dansator,
foarte căutat de femei”, mănâncă din farfuria lui, dansează împreună, gesturi pe
care Ștefan Gheorghidiu le-ar fi dorit exclusiv pentru el. Fire analitică, reflexivă
și introspectivă, un căutător al idealului în iubire, Ștefan Gheorghidiu încearcă să
înțeleagă ceea ce trăiește, dar incertitudinea îl macină. Fidelitatea Elei este pusă
sub semnul întrebarii de către Ștefan, în sufletul căruia fiecare gest sau cuvânt
capătă proporții catastrofale.
Privit în intregul său, romanul lui Camil Petrescu ilustrează, atât prin
conținutul său, prin personaje, prin structură, cât şi prin unele elemente de formă
o viziune subiectivă asupra lumii. Astfel, se poate observa că în romanul lui
Camil Petrescu aceasta se concretizează prin contorsionarea subiectului şi a
discursului narativ, prin imprevizibilitatea reacțiilor personajelor, prin
diversitatea procedeelor de analiză şi de tehnică narativă. Totodată, autorul
pătrunde în lumea interioară a personajului şi analizează impactul evenimentelor
asupra conştiinţei acestuia. De aceea, toate evenimentele sunt prezentate dintr-o
perspectivă unică, individuală, aceea a personajului narator care filtrează prin
conştiinţă faptele, atitudinea, gesturile şi cuvintele celorlalți.