REZUMAT ESEU GENERAL TEMA: 
O constituie lupta țăranului pentru pământ, într-o societate în care
„ION” DE LIVIU REBREANU
 
INTRODUCERE: Ilustrând realismul social și obiectiv de factură
breniană, „Ion” este un roman tradițional, reprezentând prima creație care
respectă principiul sincronismului lovinescian. Din punctul de vedere al
romanului tradițional, acesta se remarcă prin complexitatea acțiunii și
numărul mare de personaje, obiectivitate, preferința pentru crearea de tipuri
umane.
            Liviu Rebreanu, în urma exercițiilor nuvelistice ce prevesteau
relismul, publică „Ion”, în 1920. Acesta reprezintă un moment semnificativ
în evoluția prozei românești, eliberată de clișeele lirismului semănătorist.
„Ion” înseamnă biruința narațiunii moderne, o viziune realistă, perspectivă
modernă de interpretare, subtanță epică organizată în simetrii de
compoziție.
REALISM + 2 TRĂSĂTURI: Opera aparține realismului, fapt evidențiat,
în primul rând, de perspectiva narativă obiectivă, aparținând unui narator
omniscient. Narațiunea este redată la persoană a III-a, iar focalizarea este
zero. O altă trăsătură a realismului prezentă în operă este relatarea unor
evenimente inspirate din fapte reale, mai exact din trei aspecte din
viața autorului.
GENEZA ROMANULUI: În 1913, Liviu Rebreanu proiectează un roman
ce avea să se numească „Zestrea”. Prin prelucrări, acesta va deveni, în 1940,
„Ion”. La baza formării romanului stau trei aspecte din viața autorului:
vederea țăranului care sărută pământul, păcătuirea uneia dintre cele mai
bogate fete din sat cu cel mai sărac flăcău, fata fiind bătută îngrozitor, și
dorința lui Ion  pentru pământ, pe care părea că o consideră o ființă.
Scriitorul dă coerență celor trei întâmplări și creează romanul, evidențiind
ca temă principală relația om-pământ. Ion poate fi citit ca o parabolă a
omului în căutarea fericirii, pământul reprezentând personificarea propriului
destin; Ion, încălcând limita, se confruntă cu destinul și, asemeni unui
personaj tragic, moare.
acesta sau banii reprezintă singura măsură a valorii omului. La acesta se
adaugă și tema iubirii, materializată de conflictele dintre Ion, Ana și Florica.
 
COMPOZIȚIONAL: Prozatorul se dovedește a fi un arhitect atent la
echilibrul epic și la perspectivă. Apare geometria „corpului sferoid”,
romanul terminându-se precum a început. Creația are două părți: „Glasul
pământului” și „Glasul iubirii”. Motivul drumului, descris minuțios în
incipit, apare și în final, devenind o metaforă cu valențe simbolice, simbol
chiar al vietii în desfășurarea ei.
            Cele două glasuri traduc dubla dramă a personajului – patima
ancestrală a țăranului pentru pământ și erosul, dimensiune fundamentală a
existenței umane. Alte titluri-sinteză, „Zvârcolirea” și „Iubirea”, urmăresc
traiectoria dramatică a eroului.
CAPITOLUL „ZVÂRCOLIREA: Secvența din capitolul „Zvârcolirea”
redă personajul în față realității și a existenței. Satul e descris ca o jucărie
pentru copii. Ion simte tabloul: vede, aude, atinge pământul, porumbiștile,
grădinile, casele. Toate acestea alcătuiesc cadrul rural pe care personajul îl
vede și converg spre metafora „glasul pământului”. Ion se simte mic și slab,
acesta considerând pământul prin definiție superior. Exclamația „Cât
pământ, Doamne!” reprezintă o prefigurare exterioară a tensiunii interioare.
Totodată, zvârcolirea de sub picioarele lui evidențiază obsesia pentru
pământ, aceasta fiind susținută și de citatul „trebuie să aibă pământ mult,
trebuie”. Pentru erou, pământul este mai drag ca o mama.
PERSONAJUL: Ion Pop al Glanetașului reprezintă un simbol al destinului
tragic al țăranului român din Transilvania și, în același timp, un moment de
referință în evoluția prozei românești de factură rurală. Realizat în manieră
relista, personajul complex, contradictoriu, va trăi drama ancestrală a
pământului, mai apoi drama iubirii. În prima parte a romanului, Ion
acționează lucid, înscenând iubirea în încercarea unui plan pentru a împlini
patimă nepotolită. Trăirea sinceră, alături de hărnicie, pasiunea muncii,
inteligență nativă reprezintă trăsături de caracter ce coexistă dramatic cu
planurile vicleniei, bestialității și cinismului, cu lispa de scrupule într-un
personaj complex și contradictoriu.
            O dată cu dobândirea averii, Ion încearcă să se împlinească și pe
plan emoțional, însă distruge o familie proaspăt întemeiată. Acesta va
deveni rece și glacial, tratându-și soția disprețuitor. Dragostea pentru
pământ se concentrează simbolic în scena sărutării pământului, din capitolul
9, „Sărutarea”, ce reprezintă o altă secvență semnificativă.
SCENĂ SARUTARII PĂMÂNTULUI: Stăpân al tuturor pământurilor,
Ion creează un ritual între el și pământ. Îmbrăcat în haine de sărbătoare,
acesta râvnea, dorea să simtă, să soarbă pământul. Pământul este comparat
cu o fată frumoasă, dezbrăcată, ispititoare, accentuându-se o imagine
ritualică, care se transformă în fericire pentru Ion, punându-se accent
constant pe obsesia față de posesie. Pământul negru, lipicios, e văzut ca o
patimă care-l atrage pe personaj. Ion experimentează o trăire exhaustivă
prin simțuri: mirosul acru proaspăt și roditor, plăcerea înfricoșată a atingerii
pământului, cu mâinile, care se transformă în mănuși de doliu.
Îngenuncherea, ca parte ritualică, îndreaptă scenariul spre punctul
culminant, sărutarea, însoțită de un fior rece. Ion atinge limitele condiției
umane, depășindu-le în acel moment. Scena reprezintă, de altfel, esența
relației dintre cele două glasuri, de care eroul este dominat în permanență.
Negrul, recele, brațele încrucișate, prefigurează, pe lângă relația obsesivă
dintre Ion și pământ, sfârșitul tragic al acestuia.
CRITICĂ LITERARĂ: Exprimă opinii contradictorii în privința
personajului. În timp ce Eugen Lovinescu afirmă că Ion este „expresia
instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligență
iscusită”, G. Călinescu afirmă că Ion este „o brută, căreia șiretenia îi ține loc
de deșteptăciune”. Multe scene certifică lipsa unei gandiri raționale
profunde, totuși personajul posedă o formă primară de istețime, cu ajutorul
căreia alcătuiește planuri pentru a atinge propriile scopuri.
RELAȚIA CU CELELALTE PERS: se remarcă egoismul firii,
Ion punând, de fiecare dată, pe primul loc binele personal. Pe parcursul
operei, Ion trăiește o dezumanizare treptată, atingând cote maxime la
moartea soției și  a copilului.
ÎNCHEIERE: Romanul „Ion” vorbește despre permanențele mitice, despre
continuitatea și dăinuirea unei civilizații rurale, despre dialectica vieții și
morții, despre miracolul existenței. Așa cum afirmă E. Lovinescu, „Apariția
lui <<Ion>> a fost privită de umanitatea criticii ca o dată în istoria literaturii
române contemporane și ca prima mare creație obiectivă.”

REZUMAT ESEU CARACTERIZARE
ION DIN „ION” DE LIVIU REBREANU
INTRODUCERE: Romanul „Ion”, apărut în 1920 și scris pe durata a 7 ani,
se încadrează în categoria romanului relist-obiectiv, deoarece autorul
mizează pe obiectivitate, acțiunea este ancorată în actualitatea vietii,
înfățișând diverse aspecte sociale, personajele sunt tipice, iar forma adoptată
este una echilibrată, punându-se accent pe exactitatea exprimării.
            Personajele, ca element esențial al structurii unui roman realist-
obiectiv, participă la acțiune și se încadrează unei anumite tipologii,
stabilind între ele anumite relații și fiind purtătoarele mesajului autorului.
Aceasta nu înseamnă însă că ele sunt construite schematic, deoarece acestea
sunt prezentate, în mod realist, cu defectele și cu calitățile lor, devenind
individualități complexe și verosimile.
            Un astfel de personaj tipic este și Ion, personajul principal și eponim
al romanului, căruia autorul îi construiește un portret complex, ale cărui
însușiri sunt puse în evidență printr-o serie de elemente alte textului: temă,
acțiune, construirea conflictului, relația cu celelalte personaje și printr-o
diversitate de procedee de caracterizare.
STATUTURILE: Prin intermediul acțiunii, încă de la începutul primului
plan narativ, se poate constata că Ion se află în centrul întâmplărilor, statutul
său fiind acela de țăran sărac, dar harnic, care dorește să-și depășească
această condiție, prin orice mijloace. Ion iubește nespus de mult pământul
și, de aceea, din punct de vedere psihologic, trăiește obsesia îmbogățirii.
Dar această dorință se lovește de cealaltă iubire, cea față de Florica, o fată
tot săracă, față de care nutrește însă o pasiune sfâșietoare. Moral, personajul
parcurge un traseu epic puternic tensionat, tocmai din cauza acestei
pendulări între cele două iubiri. În final, Ion apare în postura de victimă din
cauza inconsecvenței sale și a incapacității de a-și gestiona sentimentele.
TRĂSĂTURA DOMINANTĂ PUSĂ ÎN EVIDENȚĂ DE TEMA
OPEREI: După cum se poate observa, însușirile acestui personaj sunt puse
în relație cu una dintre temele romanului, și anume lupta țăranului pentru
pământ într-o societate în care singura măsură a valorii omului este averea.
De aceea, și trăsătura principală a eroului este dorința sa de a avea pământ,
pusă în evidență nu numai de tema, dar și de-a lungul întregii acțiuni
desfășurate pe cele două planuri narative.
PRIMUL PLAN NARATIV: Îl are în centrul întâmplărilor pe Ion, al cărui
statut social este acela de țăran harnic, dar sărac, care o iubește pe Florica,
dar se căsătorește cu Ana, fata lui Vasile Baciu, unul dintre bogătanii
satului, deoarece vrea să se îmbogățească, crezând că astfel va putea scapă
de sărăcie. Ion este prezent și în al doilea plan narativ, în care își dezvăluie
însușirile prin relațiile pe care le stabilește cu familia Herdelea, cu preotul
Belciug și cu alte personaje aparținând intelectualității ardelene. Față de
aceștia, el se dovedește politicos și supus, fapt care atrage simpatia lor.
ALTE TRĂSĂTURI REIEȘITE PE PARCURSUL ÎNTREGII
ACȚIUNI: Pe parcursul întregii acțiuni, îi sunt evidențiate și alte trăsături.
Ion se dovedește mândru, demn, tenace, inteligent, harnic și întreprinzător
prin tot ceea ce face, fiind mereu bântuit de himera pământului, pe care
începe să-l simtă ca pe o ființă dragă, ademenitor ca o țărancă voinică și
frumoasă, a cărei îmbrățișare îi zdrobește oasele. Însă, în această goană
nebună după pământ, calitățile sale se transformă în defecte, parcurgând un
profund și inevitabil proces de dezumanizare. Frumusețea caracterului se
degradează permanent, căci, după ce o seduce pe Ana, iar aceasta rămâne
gravidă, îl amenință pe Vasile Baciu, șantajându-l, o jignește și o bate pe
Ana atâta vreme cât nu intră în posesia pământului. Însă, după ce  își atinge
scopul, devenind posesorul întregii averi a lui Vasile Baciu, gândul său se
întoarce la Florica, pe care o iubește la fel de puternic ca la început. Tot la
fel de profundă ca și dragostea pentru pământ este dragostea pentru Florica,
ceea ce îi va grăbi sfârșitul. Tocmai prin această oscilație între cele 2 femei
și prin setea lui devoratoare de înavuțire, prin oscilația între cele 2 glasuri
(al pământului și al iubirii), L. Rebreanu creează, prin Ion, din punct de
vedere psihologic, un personaj tragic, din cauza conflictului interior
puternic pe care îl trăiește: între dragostea reală, sinceră față de Florica și
setea de îmbogățire.
CONFLICTE: Unele dintre însușirile personajelor sunt puse în lumină și
prin conflictele care stau la baza acțiunii. Față de Vasile Baciu și față de
George Bulbul, Ion își manifestă adversitatea încă de la început, iar pe vedere toate acese aspecte, constatăm că imaginea sa este în deplină
parcursul acțiunii, acesta ia forme extreme, deoarece devine amenințător, concordanță cu tema romanului și viziunea obiectivă a autorului, întrunind
violent și apelează la șantaj, același comportament avându-l și față de Ana, totodată particularitățile unui personaj tipic, care, însă, se manifestă atipic.
cu care se căsătorește din interes.
CARACTERIZARE DIRECTĂ: Pentru a-l prezenta și în mod direct, L.
Rebreanu îi face lui Ion o fișă din care aflăm că era băiatul lui Alexandru și
al Zenobiei. Așa cum precizează direct autorul, Ion era „iute și harnic că
mă-sa. Unde punea el mâna, punea și Dumnezeu milă. Iar pământul îi era
drag ca ochii din cap. Nicio brazdă de moșie nu s-a mai înstrăinat de când s-
a făcut dansul stâlpul casei”. Este anticipată astfel trăsătura dominantă a
personajului, pasiunea sa pentru  pământ, dorința de a se îmbogăți.
TITLUL: E un important element paratextual de compoziție deoarece
conține numele personajului principal, inspirat din biografia autorului, căci
Ion Pop al Glanetașului este un flăcău sărac din satul autorului, ce se plânge
acestuia că nu are pământ și care îi inspiră subiectul romanului. De
asemenea, „Ion” este un nume generic reprezentativ pentru țăranul român.
SCENE SEMNIFICATIVE: 1. După cum am menționat anterior, o
trăsătură definitorie a personajului este patima pentru pământ. O prima
scenă în care se reflectă această trăsătură este în capitolul „Zvârcolirea”. Ion
are doar o mică bucată de pământ față de care manifestă instinct de
„posesiune” („I se părea mai frumos fiindcă era al lui”). Eroul contempla
până în zare locurile și exclamă cu uimire: „Cât pământ, Doamne!”. Acesta
i se pare un uriaș din basme față de care simte inferioritate: „Se simțea mic
și slab ca un vierme în fața ucigașului”. Privirea îi alunecă spre pământul
vecinului ce-i aparținuse cândva și exlama cu regret: „Pământurile noastre,
săracele!”. Acest regret îl determina să fure câteva brazde, ceea ce îi va
atrage mai târziu necazuri.
2. O altă scenă semnificativă este în capitolul „Sărutarea”. Ion are
pământurile obținute în urmă căsătoriei cu Ana. Privindu-le, el însuși devine
uriașul din poveste și simte acea superioritate pe care o dă averea. Într-un
gest de tandrețe, se apleacă și sărutăpământul, un gest aproapte erotizat
pentru că simte „un fior rece, amețitor în atingerea lutului moale”.
Atitudinea i se schimbă, umblă prin sat țanțoș și vorbește doar despre
pământurile sale.
ÎNCHEIERE: Din cele arătate până aici, rezultă că, prin Ion, Liviu
Rebreanu realizează un personaj tipic, reprezentând întreagă țărănime
săracă, măcinată de dorința de a alunga cu orice preț sărăcia. Având în