ION

LIVIU REBREANU
1920
CONTEXTUALIZARE
Romanul românesc interbelic și, implicit romanul realist modern, începe sub auspiciile lui
Liviu Rebreanu, a cărui opera stă sub semnul unei „poetici a organicului” (Mircea Muthu),
coordonată fundamentală a creației sale și dimensiune a realismului cu accente naturaliste.
În sinteza concepției lui Rebreanu despre artă, intitulată „Cred”, el mărturisește că aspiră să
surprindă „pulsația vieții”. Pentru el arta înseamnă „creația de oameni și de viață”.
APARIȚIE
Astfel, își alege ca și mijloc estetic de exprimare a viziunii despre lume romanul realist de
tip obiectiv, „Ion”. Roman de inspirație rurală - „o frescă tradițională a satului românesc”
(G. Călinescu), publicat în anul 1920 și încadrat de N. Manolescu în tipologia dorică, este
definit de E. Lovinescu precum „cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române”,
din cauza impunerii unui realism obiectiv de o surprinzătoare modernitate.
REALISM
Realismul este un curent literar apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ce se opune
romantismului, reactualizând conceptul de „mimesis” al Antichității grecești. Se remarcă prin
reflectarea veridică și obiectivă a realității, prin crearea iluziei autenticității, prin dezvoltarea
observației și a reflecției morale, a analizei psihologice, a tehnicii detaliului.
2 TRĂSĂTURI
1 Caracterul realist al operei se evidențiază la nivelul intenționalității actului artistic al
naratorului de a realiza o literatură mimetică. Universul fictional creat de Liviu Rebreanu
aduce în fața cititorului imaginea satului transilvănean Pripas de la începutul secolului al
XX-lea. Spațiul rural este surprins prin elementele sale de detaliu: obiceiuri și tradiții populare
(botez, nuntă, înmormântare), detalii despre stratificarea socială, relațiile de familie, statutul
femeii în societate; astfel încât romanul dobândește caracter monografic, aspect de frescă
socială.
Pentru obținerea efectului de verosimilitate al universului imaginar, Rebreanu folosește o
serie de toponime reale („Bistrița”, „Jidovița”, „Cluj”, „Arad”).
2 Creația literară „Ion” se înscrie în estetica realistă și prin modul de construcție a
personajelor, care întruchipează adevărate tipologii umane, reprezentative pentru lumea rurală.
Dacă Ion reprezintă tipul șăranului sărac, nemulțumit de propria condiție socială/ dornic de a
se îmbogăți, Ana - fata bogată, dar neatrăgătoare, supusă (folosită drept instrument pentru
îmbogățire), Florica – țăranca frumoasă, dar fără zestre, Titu- intelectualul ambițios, în romanul
rebrenian se poate constata chiar o imagine universală a organizării satului românesc.
TEMA
Discursul epic abordează o tematică realistă, socială, reprezentată de problematica pământului
în satul Pripas. Această macrotemă, este dublată de cea a iubirii și de cea simbolică a destinului,
tratată în conformitate cu viziunea tradițională a scriitorului asupra lumii: ființa umană trebuie
să se înscrie în limitele unui destin prestabilit, încercarea de a-l depăși având consecințe tragice.
TITLU
Situând în centrul romanului eroul eponim, titlul îi conferă statutul de protagonist țăranului cu
prenume reprezentativ pentru satul românesc. Prin dragostea sa pentru pământ, devine
exponent al țărănimii, precum afirmă și G. Călinescu „toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion”.
CONSTRUCȚIA
Construcția discursului narativ este ciclică/simetrică, de corp sferoid, și se realizează prin
descrierea drumului, din incipit (drumul către sat) și final (drumul care iese din sat). Materialul
epic este împărțit în două mari părți, ale căror titluri metaforice, „Glasul pământuluiu” și
„Glasul iubirii”, esențializează chemările lăuntrice între care trebuie să aleagă protagonistul.
Fatalitatea destinului, ca trăsătură definitorie a viziunii naturaliste a autorului, este sugerată de
cifra 13, corespunzătoare numărului de capitole ale romanului.
TEHNICA PLANURILOR PARALELE+TEHNICA CONTRAPUNCTULUI
Viața țărănimii și a intelectualității sătești este prezentată prin tehnica planurilor paralele.
Trecerea de la un plan narativ la altul se face prin alternanță, iar succesiunea secvențelor
narative este redată prin înlănțuire, cu respectarea cronologiei faptelor. Aceste planuri sunt puse
în paralel cu ajutorul tehnicii contrapunctului, ceea ce presupune abordarea aceleiași teme în
planuri diferite: nunta țărănească a Anei cu Ion corespunde în planul intelectualității cu cea a
Laurei cu George Pintea sau conflicte puternice (Ion și Vasile Baciu - învățător și preot),
reprezentative pentru construcția viabilă și verosimilă a protagonistului/ a personajelor.
COORDONATE SPAȚIO-TEMPORALE
Coordonatele temporale și spațiale contribuie la construcția personajelor/personajului Ion.
Semnele destinului tragic (prestabilit) intervin, chiar de la începutul romanului, prin locurile
care poartă nume funeste (Cișmeaua-Mortului-unde picură veșnic apă de izvor, Râpele-
Dracului). Titlurile primului și ultimului capitol, „Începutul” și „Sfârșitul”, sugerează limitele
acțiunii și tragismul protagonistului.
CONFLICT
O component relevantă pentru tema și viziunea despre lume în romanul lui Rebreanu este
prezența conflictului.
Există o circularitate care se reflectă și la nivelul conflictelor, în sensul în care toate
conflictele deschise în prima parte a romanului sunt închise simetric în cea de-a doua parte.
Conflictul central este unul exterior și constă în lupta pentru pământ în satul tradițional, unde
posesiunea averii condiționează dreptul de a fi respectat în comunitate. Acest conflict principal
este particularizat printr-o rețea de situații tensionate, generate de protagonist: conflictul dintre
Ion și Vasile Baciu, dintre Ion și Simion Lungu, dintre Ion și George Bulbuc. Modernitatea
romanului este sugerată de prezența conflictului interior al protagonistului între „glasul
pământului” și „glasul iubirii”, redat prin secvențe monologate: „Las’ că-i bună Anuța!” și prin
stil indirect liber: „Nu-i fusese niciodată dragă Ana și nici acum nu știa bine dacă-i este”.
NARAȚIUNE+ STIL
Proza realist obiectivă Narațiunea la persoana a III-a și obiectivitatea naratorului se realizează
într-un stil neutru, impersonal, „metoda fără strălucire artistică, fără stil” (E. Lovinescu) / „stil
cenușiu”, specific prozei realiste obiective. Autorul respectă autenticitatea limbajului regional.
CONCLUZIE
Apreciat la apariție de criticul Eugen Lovinescu drept „cea mai puternică creație obiectivă
a literaturii române”, romanul „Ion” este o capodoperă a literaturii realiste interbelice care îi
conferă lui Liviu Rebreanu statutul de ctitor al romanului românesc modern.
În concluzie, viziunea realistă despre lume impusă de Liviu rebreanu în opera „Ion” prezintă
veridic universul rural transilvănean, care îl are în centru pe țăranul dornic de a avea pământ,
într-o perioadă în care statutul social și pământul/averea juca un rol deosebit în ierarhia satului.
GENEZA
La baza operei stau fapte reale, expuse de prozator în volumul „Mărturisiri”. Rebreanu este
martorul următoarelor scene petrecute în satul natal: vede un ţăran în straie de sărbătoare
sărutând pământul, discută cu un ţăran pe nume Ion Pop Glanetaşul, harnic şi iubitor de pământ,
dar sărac, apoi aude păţania Rodovicăi, bătută de tatăl ei pt că pacatuise cu cel mai neisprîvit
ţăran din sat. Totuşi, faptele relatate sunt FICTIVE, dar prezentate verosimil, ca şi cum ar fi
reale, conform principiului realist al verosimilităţii.

CARACTERIZARE ION
CONTEXTUALIZARE
APARIȚIE
TEMA
TITLU
STATUT SOCIAL, PSIHOLOGIC ȘI MORAL
Personajul principal, eponim și „rotund”, Ion al Glanetașului, se situează la intersecția mai
multor tipologii umane. Din punctul de vedere al curentului literar, Ion este un personaj
REALIST, TIPIC în împrejurări tipice, REPREZENTATIV pentru societatea rurală.
Din perspectiva clasei sociale, Ion este tipul țăranului a cărui patimă pentru pământ
izvorăște din convingerea că aceasta îi susține demnitatea și valoarea în comunitate/ respectul
comunității. Din perspectiva categoriei morale, Ion este tipul arivistului fără scrupule, care
folosește femeia ca mijloc de parvenire. Psihologic, este ambițiosul dezumanizat de lăcomie.
Statutul social îl plasează în clasa țăranilor săraci, care se confruntă cu ierarhizarea valorilor
umane pe baza averii. Încercarea disperată a lui Ion de a dobândi pământ nu mai poate fi privită
doar ca o expresie a lăcomiei, ci mai ales ca expresie a dorinței de a scăpa de eticheta înjositoare
de „sărăntoc” și de umilința de a repeat soarta tatălui său, care se învârte pe lângă cei bogați
„ca un câine la ușa bucătăriei”. În urma căsătoriei cu Ana, statutul acestuia se transformă,
devenind un om înstărit cu o avuție impresionantă (însă acest nou statut nu îl salvează pe
deplin în ochii societății, fiind considerat principalul vinovat pentru decăderea psihologică și
morală a Anei).
Sub aspect moral, Ion este un personaj complex, cu însușiri contradictorii: viclenie (Ion
înțelege că toate calitățile sale sunt insuficiente pentru a putea fi cu adevărat om respectat și
demn în sat și atunci caută pârghii pentru a ieși din sărăcie) și naivitate (nu cere acte pentru
pământul primit la nuntă), gingășie și brutalitate, insistență și cinism. Calitățile sale - hărnicia,
perseverența și iubirea de pământ, care „l-a stăpânit de mic copil”, degenerează treptat în
defecte - lăcomia și ambiția de a obține pământ cu orice preț îl dezumanizează.
Din punct de vedere psihologic, eroul evoluează de la tipic spre atipic, fiind o
individualitate memorabilă prin psihologie. În atingerea scopurilor sale se surprinde
coexistența instinctualului cu raționalul, obsesia pentru pământ dictând comportamentul lui.
Totodată, personalitatea sa este dominată de complexe de inferioritate, observându-se o
impresionantă psihologie a frustării, atât socială, cât și afectivă, care se manifestă stihial - o
psihologie frământată, zbuciumată între proza realității și poezia inimii. Ion se zbate între
„glasul pământului” și „glasul iubirii”, sufletul său înscriind o sinusoidă între cele două
extremități.
TRĂSĂTURA DE CARACTER 2 SECVENȚE
VICLENIA pare a fi trăsătura dominantă de caracter a personajului, evidențiată, mai ales,
în aplicarea planului de seducție a fetei „bocotanului” Vasile Baciu. Mai întâi, îi găsește fetei
punctele slabe – dorința ei de protecție, tandrețe și iubire, apoi profită de naivitatea ei, lăsând-
o însărcinată și determinându-l astfel pe Vasile Baciu să i-o dea de nevastă.
Astfel, viclenia protagonistului este vizibilă încă de la scena horei duminicale din curtea
Todosiei, plasată în partea expozitivă a discursului epic, când, tânărul alege să o joace pe Ana,
cea bogată, dar neatrăgătoare, deși o iubește pe Florica, cea frumoasă, dar săracă. Intențiile
personajului sunt reliefate prin gesturi și mimică: „Ion urmări din ochi pe Ana câteva clipe.
Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire ș-un vicleșug neprefăcut”, mai apoi, trece la
fapte: Ion „...strânge la piept pe Ana cu mai multă gingășie, dar și mai prelung”, decât ceilalți
flăcăi.
O altă scenă semnificativă pentru șiretenia/viclenia lui Ion este noaptea în care Ion o lasă
însărcinată pe Ana, asigurându-se astfel că v-a obține pământurile lui Vasile Baciu. Rece
și brutal, protagonistul îi oferă primul sărut doar pentru a-i „astupa gura”, încât tatăl fetei să nu
fie trezit de șoaptele ei. Lacrimile și vorbele stăruitoare ale fecioarei nu-l înduplecă pe bărbatul
care este mai atent la sforăitul lui vasile Baciu decât la împlinirea dragostei cuplului. Pe urmă,
(luni de zile) nu o mai vizitează pe Ana, deși tot satul vuiește că fata „a rămas grea”.
În episodul narativ al nunții țărănești (a lui Ion cu Ana) se reflectă, de asemenea, trăsătura
dominantă a tânărului. În toiul petrecerii Ion este surprins de Ana că „poftește pe Florica” și
aceasta „tresare ca mușcată de viperă”. Murmurările ei îndurerate („Norocul meu, norocul
meu”) devin cu atât mai accentuate cu cât, în contrapunctul acestor trăiri naratorul redă
gândurile și trăirile lui Ion: „de-abia acum înțelesese Ion că împreună cu pămâtul trebuie să
primească și pe Ana”. Nu e de mirare că, în timpul propriei nunți, Ion își „încleștează” degetele
în „șoldurile pline” ale Floricăi, dansând cu aceasta „jocul miresei”, sub pretextul că Ana este
„ostenită”.
 Odată stăpânit „glasul pământului”, devine dominant „glasul iubirii”, care va aduce sfârșitul
brutal: Ion este ucis de George Bulbuc cu o sapă (unealtă cu care se lucra pământul) prin trei
lovituri, fapt simbolic pentru tragismul destinului.
Un element de structură esențial în construcția protagonistului, Ion, sunt modalitățile de
caracteizare. Naratorul omniscient realizează portretul și biografia persoanjelor dintr-o
perspectivă obiectivă, neimplicată. Astfel, chiar din prima secvență a romanului (la horă), Ion
este caracterizat direct printr-un registru stilistic colocvial, drept „iute și harnic ca mă-sa”,
voinic, dar „sărac”, ezitând între Ana și Florica.
În construirea portretului fizic, se identifică tehnica detaliului semnificativ. Se prezintă
în mod direct detalii ale fizionimiei, precum: „ochii, negrii și lucitori ca două mărgele vii”,
dar și corporale „brațele lui vânjoase”.
Personajul Ion este construit prin tehnica modernă a pluriperspectivismului, astfel încât
personalitatea sa se reflectă în mod diferit în conștiința celorlalte personaje ale textului. Vasile
Baciu îl numește „fleandură”, „hoț” și „tâlhar”, preotul Belciug îl consideră „un stricat ș-un
bătăuș, ș-un om de nimic”, dar când pământurile sale rămân în posesia bisericii, îl consideră
„un bun creștin”. Titu Herdelea se lasă impresionat de „mândria flăcăului, istețimea și stăruința
lui de a împlini ceea ce își punea în gând, voința lui încăpățânată”, mărturisind că a fost elevul
lui preferat.
Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin monologul interior: „Mă
moleşesc ca o babă neroadă. Parcă n-aş mai fi în stare să mă scutur de calicie...Las’că-i bună
Anuţa!”.
Caracterizarea indirectă, prin fapte, gesturi, limbaj și atitudini, este prezentă permanent de-
a lungul operei prin trăirile lui Ion antrenate în lupta sa de a intra în stăpânirea pământurilor lui
Vasile Baciu, trăiri precum: ipocrizie, încântare, brutalitate.
Relația cu celelalte personaje, în special cu Ana, devine un adevărat mijolc indirect de
caracterizare. Comportamentul protagonistului față de cea pe care o va lua de mireasă/nevastă
se modifică: este binevoitor și tandru la început, mai apoi, să treacă la gesture de brutalitate și,
în final, să o trateze cu indiferență. Atunci când Ana îl amenință pe drum „Am să mă omor,
Ioane!”, primește răspunsul „Da’ omoară-te dracului, că poate așa am să scap de tine!”.
Portretul moral al protagonistului este definit și în relația cu pământul, în fața căruia se
simte ca un ,,mic și slab, cât un vierme”/„vierme” și pe care îl vede ca pe un „uriaș”, registrul
stilistic fiind profund metaforic. Semnificativă este scena în care acesta se apleacă și sărută
pământul: „…își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud”. Se poate vorbi
astfel despre conflictul tragic dintre un țăran și o forță pe care nu o poate domina: pământul-
stihie, pământul-ibovnică, pământul mama, căci lui Ion pământul „De pe atunci i-a fost mai
drag decât o mama”.
Lăcomia de pământ şi dorinţa de răzbunare se manifestă când intră cu plugul pe locul
lui Simion Lungu, pentru că acesta fusese înainte al Glanetaşilor: „Inima îi tremura de bucurie
că şi-a mărit averea” (începutul obsesiei).
De asemenea, în construcția personajului se remarcă tehnici naturaliste: Ion e dominat de
instinct, mai ales de cel al posesiunii, patima este ridicată la rang de patologie, eroul se
comportă cu pământul de parcă i-ar fi iubită. Rezerva afectivă, neconsumată, se îndreaptă
asupra pământului, o substituire a femeii iubite.
COORDONATE SPAȚIO-TEMPORALE
CONFLICT
CONSTRUCȚIA
Critica literară a receptat în mod diferit acest personaj, George Călinescu considerându-l o
,,brută, căreia șiretenia îi ține loc de deșteptăciune”, iar Eugen Lovinescu, văzându-l ca
,,expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligență ascuțită”.
Personajul literar Ion este un produs al unei societăți în care femeia este considerată calea de a
obține mai ușor o zestre.
În concluzie, viziunea realistă despre lume impusă de Liviu rebreanu în opera „Ion” prezintă
veridic universul rural transilvănean, care îl are în centru pe țăranul dornic de a avea pământ,
într-o perioadă în care statutul social și pământul/averea juca un rol deosebit în ierarhia satului.
Ion este un personaj memorabil și monumental, ipostază a omului teluric, dar supus unui destin
tragic, acela de a fi strivit de forțe aflate mai presus de voința lui puternică: pământul-stihie și
legile nescrise ale satului tradițional.

RELAȚIE ION ȘI ANA

CONTEXTUALIZARE
APARIȚIE
2 DE LA TRĂSĂTURI
TEMA
Relațiile dintre Ion și Ana sunt evidențiate de tema...
STATUT SOCIAL – ION ȘI ANA
Personaje realiste şi individuale, Ion şi Ana aparţin planului ţărănimii, dar se
diferenţiază din punctul de vedere al statutului social.
Personajul principal, eponim și „rotund”, Ion al Glanetașului, aparține clasei țăranilor
săraci, care se confruntă cu ierarhizarea valorilor umane pe baza averii. În urma căsătoriei cu
Ana, statutul acestuia se transformă, devenind un om înstărit cu o avuție impresionantă (însă
acest nou statut nu îl salvează pe deplin în ochii societății, fiind considerat principalul vinovat
pentru decăderea psihologică și morală a Anei).
La polul opus al statutului social se situează Ana, care face parte din categoria fiicelor de
„bocotani” ai satului -tată Vasile Baciu, însă este orfană de mamă. Ea refuză căsătoria cu un
tânăr bogat- George Bulbuc și alege cu sufletul, devenind soția protagonistului, în ciuda
împotrivirii paterne. Ulterior, dă naștere unui fiu, pe nume Petrișor.
În plus, cele două personaje par să reitereze destinul părinților lor, a căror căsătorie a avut la
bază același motiv al flăcăului sărac și al fetei bogate. În cazul lui Ion, tatăl, Alexandru
Glanetașu, s-a căsătorit cu Zenobia, o fată cu zester, dar a risipit averea pe băutură. Tatăl Anei,
Vasile Baciu, a sporit zestrea soției bogate, dar a rămas văduv.
Așadar, în acest roman care porpune o viziune tradițională, datele biografice ale celor două
personaje au rolul de a avertiza asupra destinului lor prestabilit. Atât Ion cât și Ana vor încerca
să forțeze limitele destinului, astfel sfârșind tragic.
STATUT MORAL – ION ȘI ANA
Sub aspect moral, Ion este un personaj complex, cu însușiri contradictorii: viclenie și naivitate
(nu cere acte pentru pământul primit la nuntă), gingășie și brutalitate, insistență și cinism.
Calitățile sale - hărnicia, perseverența și iubirea de pământ, care „l-a stăpânit de mic copil”,
degenerează treptat în defecte - lăcomia și ambiția de a obține pământ cu orice preț îl
dezumanizează.
În ceea ce o privește pe Ana, nu punem în discuție aspectul său fizic neplăcut, căci poate
acesta există doar pentru Ion, ci, dimpotrivă, frumușețea ei morală (bunătate, putere, răbdare)
dovedită de puterea cu care, nesocotind barierele sociale (bogată-sărac), înfruntând jignirile și
brutalitățile, întâi ale tatălui, apoi ale soțului, trăind permanent în iluzie, nutrește o dragoste
profundă pentru Ion. Crezând că acesta îi oferă tot ce își dorea: salvarea prin iubire. Întreaga sa
existență este guvernată de iubire și blândețe, virtuți care întregesc un portret moral superior.
Ea este harnică, supusă și rușinoasă, fiind prototipul femeii de la țară.
STATUT PSIHOLOGIC – ION ȘI ANA
Dimenisunea psihologică a personajelor relevă slăbiciunea caracterială cu atât mai mult,
cu cât comportamentul lor este dictat de obsesii: Ion este obsesiv în dorința de a avea pământ,
iar Ana este absurdă în dorința ei de a obține afecțiunea lui Ion.
Din punct de vedere psihologic, eroul evoluează de la tipic spre atipic, fiind o
individualitate memorabilă prin psihologie. Personalitatea sa este dominată de complexe de
inferioritate, observându-se o impresionantă psihologie a frustării, atât socială, cât și afectivă,
care se manifestă stihial - o psihologie frământată, zbuciumată între proza realității și poezia
inimii. Ion se zbate între „glasul pământului” și „glasul iubirii”, sufletul său înscriind o
sinusoidă între cele două extremități.
De asemenea, Ana, este un personaj de o mare complexitate psihologică. Afirmația criticului
E. Lovinescu: „Prinsă la mijloc, în lupta pentru pământ dintre Ion și socrul său, Vasile Baciu,
biata Ana e o tragică victimă”, sugerează faptul că în ochii tatălui și ai bărbatului ei, ea nu
reprezintă o ființă umană, ci doar granița proprietății asupra pământurilor. Paralel cu evoluția
conflictului dintre cei doi bărbați, Ana devine fascinată de moarte, găsind-o ca unică soluție
salvatoare.
PREZENTAREA RELAȚIEI
Întemeierea relației dintre Ion și Ana are la bază atât ascenciunea socială în ierarhia satului,
„instinctul de posesiune” asupra pământului (N. Manolescu) al bărbatului, cât și dorința fetei
de protecție, tandrețe și iubire. Naivă și îndrăgostită, Ana este sedusă treptat de Ion, în ciuda
intervenției tatălui său care dorea să își dea fata lui geogre Bulbuc, un fecior bogat din sat.
Tânărul, urmărindu-și scopul (cel de a obține pământurile lui Vasile Baciu), o manipulează,
lăsând-o însărcinată și determinându-l astfel pe tată să i-o dea de nevastă. Relația dintre cele
două personaje poate fi analizată, în acest sens, din perspectiva manipulator (Ion)-
manipulat (Ana).
După nuntă, Ana este bătută și alungată fără milă de soț și de tată. Însă, odată cu trecerea
întregului pământ pe numele ginerelui, brutalitatea lui Ion față de Ana se transformă în
indiferență. Nici naşterea copilului nu reprezintă un motiv de refacere a familiei: deşi în
momentul naşterii pe câmp Ion este impresionat de măreţia momentului, dându-şi cu sfială
pălăria jos, ulterior el nu se dovedeşte a fi un tată iubitor sau un soţ grijuliu. Atunci când Ana
îl amenință pe drum „Am să mă omor, Ioane!”, primește răspunsul „Da’ omoară-te dracului,
că poate așa am să scap de tine!”. Însă, Ion nu bănuiește că a dat un verdit, întrucât Ana găsește
în sinucidere unica soluție de ieșire din suferință.
2 SECVENȚE
Evoluția relației dintre cei doi poate fi urmărită încă de la scena horei duminicale din curtea
Todosiei, plasată în partea expozitivă a discursului epic. Deși o iubește pe Florica, Ion alege să
o invite pe Ana la joc. Ulterior, cei doi se retrag, la umbra unui nuc, simbol al fecundității și al
morții, pentru a putea sta de vorbă feriți de ochii lumii. Aflat față în față cu Ana, Ion nu îi
surprinde privirea, uitându-se doar la buzele ei subțiri „care se mișcau ușor, dezvelindu-i dinții
cu strunguliță, albi ca laptele, și gingiile trandafirii de deasupra”. Fapt ce sugerează că acesta
nu are niciun interes să cunoască sufletul fetei. Naratorul omniscient recurge la stilul indirect
liber, pentru a dezvălui gândurile protagonistului: „Nu-i fusese niciodată dragă Ana și nici
acum nu știa bine dacă-i este”. În schimb, în minte îi venea imaginea Floricăi, „cu râsul ei cald
și cu ochii albaștrii ca cerul de primăvară”.
Demnă de luat în considerare pentru evoluția relației dintre ei doi este și scena nunții
țărănești, întrucât naratorul filtrează alternativ momentul prin conștiința Anei și a lui Ion. Ana
uită de rușine, bătăi, suferințe și șoptește numele viitorului soț cu bucurie ca în fața împlinirii
unui vis. Însă, în toiul petrecerii Ion este surprins de Ana că „poftește pe Florica” și aceasta
„tresare ca mușcată de viperă”. Murmurările ei îndurerate („Norocul meu, norocul meu”) devin
cu atât mai accentuate cu cât, în contrapunctul acestor trăiri naratorul redă gândurile și trăirile
lui Ion: „de-abia acum înțelesese Ion că împreună cu pămâtul trebuie să primească și pe Ana”.
Nu e de mirare că, în timpul propriei nunți, Ion își „încleștează” degetele în „șoldurile pline”
ale Floricăi, dansând cu aceasta „jocul miresei”, sub pretextul că Ana este „ostenită”. Prin
urmare, Ana înţelege de abia acum că deşi este soţul ei, Ion nu o va iubi niciodată.
Ana îl iubeşte însă cu sinceritate şi devine victima tragică a lipsei de scrupule şi a nepăsării
lui Ion. Căsnicia lor are, aşadar, la bază nu o motivaţie de ordin afectiv sau valori precum
respectul reciproc sau conştiinţa datoriei, ci în primul rând considerete materiale (pentru Ion)
sau de eliminare a ruşinii provocate în urma abaterii de la morala satului (pentru Vasile Baciu).
COORDONATE SPAȚIO-TEMPORALE
Coordonatele temporale și spațiale sunt semnificative pentru evoluția relației dintre cele
două personaje deoarece anticipează tragismul cuplului. Semnele destinului tragic
(prestabilit) intervin, chiar de la începutul romanului, prin locurile care poartă nume funeste
(Cișmeaua-Mortului-unde picură veșnic apă de izvor, Râpele-Dracului). Totodată, la marginea
satului străjuiește un Hristos ce își „tremură jalnic trupul de tinichea ruginită, pe lemnul
mâncat de carii și înnegrit de vremuri”. Titlurile primului și ultimului capitol, „Începutul”
și „Sfârșitul”, sugerează limitele acțiunii și tragismul personajelor.
MODALITĂȚI DE CARACTERIZARE
Un alt element de structură esențial în ceea ce privește relația dintre Ion și Ana, sunt
modalitățile de caracterizare întrucât Ion o caracterizează direct pe Ana. Naratorul
omniscient realizează portretul și biografia persoanjelor dintr-o perspectivă obiectivă,
neimplicată.
ION
ANA – Construite prin tehnica contrapunctului, Ana și Florica, reprezintă cele două patimi ale
personajului principal: pământul și iubirea. Ana e bogată și urâtă, iar Florica, săracă și
frumoasă. Amândouă cresc orfane de mamă. Portretul Anei este realizat în antiteză cu cel al
Floricăi, din perspectiva flăcăului care le compară la horă, la coasă sau la nuntă. Despre Ana
gândește la coasă: „Cât e de slăbuță și urâțica!...Cum să-ți fie dragă?...”, o privește „văzând-o
cum se legăna în mers, ca o trestie bolnăvicioasă”, în timp ce Florica apare „cu fața rumenă,
plină și zâmbitoare, apropiindu-se ca o ispită”.
Mai mult, Ion o face responsabilă pentru nefericirea lui, compătimind-o cu superioritate: „tare
e slăbuță și urâtă, sărmana. Iată pentru cine rabd eu ocări și sudălmi”.
CONCLUZIE
În concluzie, cuplul Ion-Ana evoluează previzibil. Naivitatea Anei, lipsa ei de experienţă,
sinceritatea şi intensitatea sentimentelor fac din ea un personaj tragic, iar Ion evoluează în
limitele unor trăsături sufleteşti precum lăcomia, orgoliul nemăsurat, sfidarea moralei lumii
satului, impulsivitatea. Format pe considerente materiale, nu afective, cuplul cunoaşte o
involuţie curmată de moartea celor doi.