ION-Liviu Rebreanu

Apari​ț​ia romanului “Ion” al lui Liviu Rebreanu în 1920 a reprezentat un moment

important în dezvoltarea romanului românesc. După ce la începutul secolului XX, literatura
română fusese orientată spre idealizarea imaginii satului, perioada interbelică a însemnat
întoarcerea către valorile estetice.
Criticul literar care a apreciat cel mai mult, în epocă, apari​ț​ia romanului, a fost Eugen
Lovinescu. Acesta a afirmat că romanul ​“Ion” a însemnat, la acea dată, ​“o revolu​ț​ie fa​ț​ă de
lirismul sămănătorist, sau de atitudinea poporanistă, ​ș​i fa​ț​ă de eticismul ardelean”.
Deasemenea, criticul considera romanul ​“cea mai puternică crea​ți​ e obiectivă a literaturii
române.”

Romanul “Ion” este primul roman al lui Liviu Rebreanu, fiind un ​roman obiectiv​, ​realist
și ​social​. Acesta a fost prefigurat de apari​ț​ia unor nuvele ca: “Ru​ș​inea” sau “Zestrea” în care sunt
tratate teme ce vor deveni centrale în romanul “Ion”.

Geneza romanului este legată de câteva elemente autobiografice, a​ș​a cum afirmă autorul
în volumul “Amalgam”: o scenă pe care a văzut-o când un ​ț​ăran ​“deodată s-a aplecat ​ș​i a
sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică ...“ ; un eveniment relatat de sora sa despre un
ţăran văduv, bogat, care ​ș​i-a bătut crunt fata pentru că rămăsese însărcinată cu un tânăr sărac,
ceea ce l-a determinat pe prozator să scrie nuvela “Ru​ș​inea”; o discu​ț​ie cu un flăcău sărac din
vecini, din cuvintele căruia ​“se sim​ț​ea o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicioasă”.

Plecând de la aceste evenimente, dar ​ș​i de la propriile amintiri, prozatorul scrie prima
variantă a romanului intitulată “Zestrea”, sugerând importan​ț​a acesteia în lumea rurală pentru că
poate stabili pozi​ț​ia socială.

Trecerea de la titlul “Zestrea” la titlul “ Ion” este una de profunzime, pentru că a

implicat modificări majore în organizarea materiei epice: ​“Începuse a mi se sintetiza în minte
ca o figură grafică: o tulpină se desparte în două ramuri viguroase care, la rândul lor, i​ș​i
întâlnesc braţele“​. Crezul artistic al autorului este afirmat în articolul “Cred”: ​“​Pentru mine arta
(...) înseamnă crea​ț​ie de oameni ​ș​i de via​ță​ . Astfel arta (...) devine cea mai minunată taină.”

Perspectiva narativă

Proză realist-obiectivă, “Ion” are specifică naratiunea la persoana a III – a, nonfocalizată

(focalizare zero). Viziunea apar​ț​ine ​naratorului omni​s​cient ​și ​omniprezent ​ce creează impresia de
neimplicare în faptele relatate, de unde reiese “iluzia realită​ț​ii” și obiectivitatea. Naratorul
omniscient ​ș​tie mai mult decât personajele sale: el imaginează traiectoriile existen​ț​iale ale
personajelor, cunoscând de la început finalul lor. Faptele le înlăn​ț​uie cauzal, în lumina acestui
final ​ș​i de aceea faptele sunt ​credibile, veridice, realiste​.

1
 Pe lângă ​func​ț​ia de reprezentare a realită​ţ​ii, naratorul din proza realistă îndepline​ș​te ​ș​i
func​ț​ia epică de interpretare​. Această func​ț​ie ​nu contravine ideii de obiectivitate pentru că
interpretarea naratorului este omogenă, având în vedere finalul evenimentelor, către care
îndreaptă aten​ț​ia cititorului.

Func​ț​ia de interpretare se manifesta la ​nivel ​macrotextual​, al ​compozi​ț​iei ​romanului:

romanul ​este alcătuit din ​două păr​ț​i ​opuse ​ș​i complementare ce sugerează conflictul interior al
protagonistului​: „ Glasul pământului” ​ș​i „Glasul iubirii”​. Titlurile capitolelor sunt semnificative​:
„Inceputul”, „Sfâr​ș​itul”​, „Ru​ș​inea”​, ​„Sărutarea”​, ​„Nunta”, etc. Tot la nivel macrotextual
remarcăm simetria incipit-final, prin intermediul imaginii drumului.

La nivel ​microtextual func​ț​ia de interpretare se realizează prin ​tehnica contrapunctului

(prin prezentarea aceleia​ș​i teme în medii ​ș​i momente diferite​: ​ex. ​nunta Anei – nunta Laurei)
sau conflictele​: ​Ion-Vasile Baciu/ Herdelea – Belciug)​. Această tehnică eviden​ț​ează ​structura
polifonică a ac​ț​iunii​. ​Tot la nivel ​microtextual putem avea în vedere ​anticipări în con​ț​inut
(replica lui Ion: „- Amu ce te mai boce​ș​ti, Ană ? Că doar nu te duci la spânzurătoare.” ) sau ​scene
semnificative​: cea a ​horei​.

​ ema: Romanul ​„Ion” are ca temă zugrăvirea universului satului transilvănean de la

T
începutul secolului xx , în centrul căruia stă imaginea ​ț​ăranului român care luptă pentru pământ.

​ ompozi​ț​ia: Din punct de vedere compozi​ț​ional, romanul are structură echilibrată,

C
arhitectonică, fiind alcătuit din două păr​ț​i: „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”​. ​Prima parte
are 6 capitole, iar cea de-a doua are 7 capitole​. Acestea au titluri semnificative sintetizând esen​ț​a
con​ț​inutului​.

​Simetria ​romanului este întărită de „metafora drumului” ce se regăse​ș​te atât în incipitul,

cât ​ș​i în finalul romanului​. ​Astfel romanul debutează cu descrierea drumului ce intră în ​satul
Pripas​, locul de desfă​ș​urare a evenimentelor. Fiind personificat cu ajutorul verbelor, drumul
capătă semnifica​ț​ia simbolică a destinului uman​. Prin intermediul drumului cititorul pătrunde în
fic​ț​iune (lumea romanului), acomodându-se cu geografia locului ce urmează a fi scena
întâmplărilor​. Descrierea caselor sugerează în manieră realistă condi​ț​ia socială a personajelor
(Herdelea, Glaneta​ș​ul) , sugerând ​ș​i nucleele epice ale romanului​. Pe acela​ș​i drum pe care am
pătruns în lumea fic​ț​iunii, vom ie​ș​i, la final, din această lume, întorcându-ne la realitate. Astfel se
realizează simetria romanului, accentuându-se iluzia realită​ț​ii​. Romanul, ​“​un ​corp sferoid​, ​se
termină precum a început. Cititorul care s-a dus în satul Pripas pe ​șo​ seaua laterală , trecând
peste Some​ș ​ș​i prin Jidovi​ța​ , se întoarce la sfâr​ș​it pe acela​ș​i drum înapoi, până ce iese din
lumea fic​ț​iunii ​ș​i reintră în lumea reală​” ​( L. Rebreanu , Jurnal )

2
Structura discursului narativ

Ac​ț​iunea romanului este dispusă pe ​două planuri​, care se derulează paralel ​ș​i se
intersectează, constituind de fapt, imagini ale aceleia​ș​i lumi, a satului transilvănean​: ​planul
ț​ăranilor​, cu Ion în centru ​ș​i ​planul intelectualită​ț​ii​, având în centru familia Herdelea​. ​Trecerea de
la un plan la altul se realizează prin intermediul ​alternan​ț​ei​, iar succesiunea secven​ț​elor narative
se realizează prin intermediul ​înlăn​ț​uirii​- evenimentele sunt relatate în ordine cronologică.

Construcţia subiectului

Timp/Spaţiu. Acţiunea romanului este plasată la începutul secolului XX, în Ardeal, fără
să se facă precizări clare legate de timpul de desfăşurare a evenimentelor. Acest lucru poate
sugera caracterul de generalitate a evenimentelor care nu trebuie legate de un caz particular
(Rebreanu a avut în vedere în general problema ţărănească). Din punct de vedere temporal
acţiunea se desfăşoară pe parcursul a câţiva ani.

Spaţiul​​principal de desfăşurare a evenimentelor este satul Pripas.

Acţiunea​. ​Romanul debutează cu descrierea minuţioasă (procedeu realist) a satului

Pripas, copleşit de căldura unei zile toride de vară. Fiind o zi de duminică, întreg satul se reunise
la hora tradiţională, prilej pentru autor de a fixa relaţiile dintre personaje, stratificarea lor în
ierarhia rurală, conflictele vizibile ori latente între diferitele grupuri de interese (​expoziţiunea​).

Intriga ​romanului este legată tot de scena horei de la începutul romanului şi are în vedere
hotarârea lui Ion de a-şi dobândi un statul social mai bun prin seducerea fetei lui Vasile Baciu.

Conflictul ​central al romanului este reprezentat de lupta pentru pământ în satul

tradiţional, care poate determina statutul social al personajelor. Reprezentativ este ​conflictul
exterior d​intre Ion şi Vasile Baciu, ce este dublat de conflictul interior dintre “glasul pământului”
şi ,,glasul iubirii”. Apar şi alte conflicte secundare: între Ion şi George pentru Ana şi apoi pentru
Florica, între Herdelea şi preotul Belciug sau între Ion şi Simion Lungu pentru o brazdă de
pământ. În centrul acţiunii se află figura lui Ion, care, stăpânit de o dorinţă obsesivă de a avea
pământ, îşi vede visurile realizate prin apropierea de Ana, fiica lui Vasile Baciu, unul dintre
bogaţii satului, cu care intră în conflict. Pentru a-şi atinge scopul, personajul îşi reprimă iubirea
pentru Florica, o fată frumoasă, dar săracă şi îşi urmează cu tenacitate planul, lăsând-o
însărcinată pe Ana şi, astfel, îl forţează pe Vasile Baciu să-l accepte ca ginere. Împăcarea fusese
mediată de preotul Belciug. Finalul primei părţi, în scena nunţii, scoate în evidenţă adevăratele
relaţii dintre personaje: Ana îşi dă seama că Ion s-a căsătorit cu ea doar pentru pământ şi că el o
iubeşte tot pe Florica.

Partea a doua a romanului stă sub semnul ,,glasului iubirii”. După ce Ion şi-a astâmpărat
,,setea” de pământ, odată cu dobândirea pământurilor lui Vasile Baciu, acesta îşi dă seama că
pământul nu-i de ajuns în viaţă. Semnificativă pentru relaţia dintre Ion şi pământ este scena

3
,,sărutării” voluptoase a pământului ce scoate în evidenţă simbolistica pământului – ibovnica.
Nici după nuntă Ion nu îşi schimbă atitudinea faţă de Ana şi nici după ce l-i se naşte copilul.
Relaţiile cu Vasile Baciu rămân tensionate, iar atitudinea faţă de Ana o determină pe aceasta să
se sinucidă, dupa care, din neglijenţă, îi moare şi copilul. Între timp, Florica s-a măritat cu
George Bulbuc, fiul unui ţăran înstărit. ,,Glasul iubirii” devine din ce în ce mai puternic pentru
Ion, ceea ce îi va grăbi destinul tragic pentru că, surprins de soţul înşelat, este ucis de acesta cu o
sapă. ​Deznodământul este astfel previzibil: moartea lui Ion este justificată datorită faptelor sale,
averea sa rămânând Bisericii conform unei înţelegeri anterioare.

În celălalt plan, al intelectualităţii​, primează problemele familiei Herdelea şi conflictul

dintre învăţător şi preotul Belciug din cauza faptului că primul avea construită casa pe pământul
Bisericii. Problema zestrei este centrală şi pentru familia Herdelea: Laura, fiica cea mare a
Herdelenilor se căsătoreşte cu George Pintea pentru că acesta nu-i cere zestre, deşi il iubise pe
Aurel Ungureanu.
Învăţătorul intră în conflict şi cu autorităţile austro-ungare pentru că îl sprijinise pe Ion în
procesul cu Simion Lungu. Herdelea este nevoit să facă un compromis şi să-l susţină pe
candidatul maghiar la alegeri, atrăgându-şi reproşuri din partea sătenilor.
Finalul romanului duce la rezolvarea problemelor: Herdelea se împacă cu preotul
Belciug, care tocmai construise o Biserică nouă, şi se mută in Armadia, unde va avea noul
serviciu (în slujba avocatului Grofşoru), iar Ghighi, fiica cea mică, este curtată de noul învăţător,
Zăgreanu. Romanul se încheie cu sărbătorirea prilejuită de sfinţirea noii biserici ridicată de
preotul Belciug.
Personajele:
Personajele prezente în acest roman sunt nişte personaje-tipice, reprezentative pentru
universul rural pe care îl are în vedere autorul. Acesta consideră că personajele, deşi au un
corespondent imediat in realitate, nu reprezintă nişte copii fidele, pentru că acestea sunt
plăsmuite conform viziunii autorului. Este şi cazul protagonistului, Ion Pop al Glanetaşului, care
a avut un corespondent in realitate. Însă, prototipul real rămâne in urma eroului ficţional, creaţia
covârşind realitatea.
Ion reprezintă un personaj-tipic, ilustrând ​tipul ţăranului dornic de a avea pământ.
Caracterul generic al personajului a fost sesizat de G. Călinescu, care afirmă că ​„toţi flăcăii din
sat sunt varietăţi de Ion”.
Prin personajul Ion, Rebreanu pune pentru prima dată in literatura românească „problema
ţărănească” dintr-o altă perspectivă, renunţând la viziunea idilizantă asupra ţăranului din operele
tradiţionalist-semănătoriste. În construcţia personajului Ion, autorul pleacă de la problema
principală a ţăranului român: pământul. Personaj realist, acesta este determinat social, având o
psihologie complexă, urmărită în evoluţie. Ion este un ţăran tânăr, harnic, însă sărac. El trăieşte
într-o lume în care factorul decisiv este cel material, în special, pământul. Acest lucru reiese încă
de la începutul romanului, când Alexandru Glanetaşu stătea „pe de lături, ca un câine la uşa
bucătăriei... dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi”.

4
 În prima parte a romanului, Ion este subjugat de „glasul pământului”, fiind prizonierul
unei forţe mai presus de el. Până în momentul în care Ion pune mâna pe pământ, acesta îl
domină, simţindu-se mic in faţa lui. Este momentul în care personajul este convins că
„Dragostea nu ajunge in viaţă... Dragostea e numai adaosul”.
Oscilarea protagonistului între pământ şi iubire ia forma unui conflict interior, reprezentat
de cele dou​ă glasuri, iar obsesia lui Ion pentru p​ă​m​â​nt îl transform​ă pe acesta dintr-un personaj
tipic într-unul atipic, p​ă​m​â​ntul devenind dintr-un obiect al muncii o “iubită” pentru care simte o
pasiune răv​ă​ş​itoare. Se simte cuprins de ​“​o ​poftă sălbatică să îmbrăţişeze​​huma, s-o
crâmpoţească în sărutări ​“​(cap . “Sărutarea”).
Ajungând ​î​n posesia pământurilor lui Vasile Baciu, Ion se vede mare şi puternic ca ​“un
uriaş din basme”.​ Chiar ​ş​i pământul fa​ţ​ă de care se sim​ţ​ise “​mic ​şi​slab cât un vierme pe care î​l​
calci î​​n picioare” , pare acum a se clă​​tina ş​​i “a se închina ​î​n fa​ţ​a lui “.

Pământul aduce cu sine o metamorfoză a personajului: ​“Pe uli​ţ​ă umbla cu paş​i​ mari ş​​i
genunchii ​ î​ndoiţ​i​. Vorbea mai apă​​sat cu oamenii şi ve​ş​nic numai despre pă​​mânt ​şi​ despre
avere”. El pare a-​ş​i sfida destinul, neschimbându-​ş​i atitudinea fa​ţ​ă de Ana ​ş​i acest lucru va duce
la pierderea pământului ​ş​i la moartea lui.

Moartea Anei ​ş​i a lui Petrisor redeschid lupta pentru pământ ​ş​i pasiunea pentru Florica:
“Ce folos de p​ă​mânt dacă​ cine ​ţi​-e drag nu-i al tău”? Faptul că “glasul iubirii” ​î​l domină din
nou pe Ion, ​î​l aduce pe acesta într-un nou conflict cu destinul şi cu comunitatea. Astfel sfâr​ş​itul
său violent nu e deloc intâmplător​: “Mor ca un câine” – este ultimul gând al personajului,
traducând stadiul de dezumanizare la care ajunsese din cauza patimii pentru pământ.

Sfâr​ş​itul lui Ion e veridic, firesc, ​î​n linia evolu​ţ​iei personajului care ​ş​i-a pierdut treptat
latura umană. Complexitatea personajului reiese ​ş​i din opiniile contradictorii ale criticilor literari:
Eugen Lovinescu aprecia că ​”​Ion este expresia instinctului de st​ă​pânire a pă​​mântului în
slujba căruia pune o inteligen​ţ​ă ascuţ​​it​ă … o voin​ţă​ imens​ă​.” De altă părere este ​George
Călinescu care consideră că: ​“Nu din inteligen​ţă​ a iesit ideea seducerii, ci din viclenie
instinctual​
ă​, caracteristică oricărei fiinţ​e​ reduse”.

Autor realist, Liviu Rebreanu î​ş​i adaptează stilul caracteristicilor acestui curent. Astfel,
Eugen Lovinescu remarca stilul neutru, impersonal, specific unei nara​ţ​iuni obiective.

“Stilul cenuşiu” a fost remarcat şi de Tudor Vianu care a sesizat ​ş​i varietatea registrelor
lexicale ​î​n func​ţ​ie de personaje: ​“varia​ţi​ile de vocabular î​n
​ trecerea de la mediul rural la cel
oră​şe​nesc sau la acela intelectual.”

George Călinescu afirmă despre romanul lui Rebreanu: ​“Romanul f​ă​cut din cânturi
v​ă​dit cântate ​în
​ stilul marilor epopei (…) moment din calendarul sempitern al satului,
miş​c​atoare prin calitatea lor elementar​ă​. “Ion”e un poem epic solemn, ca un fluviu american,
o capodoper​ă​de măreţie liniştită​​.”

5
6