ION

de Liviu Rebreanu

În contextul literar interbelic, prin tematica și formule narative, proza lui Liviu Rebreanu
impune definitiv viziunea realist-obiectivă, creația epică densă organizată în structuri solide.
Autorul debutează în anul 1912 cu un volum de nuvele, întitulat ,,Frământări”, care conține
adevărate nuclee epice pentru creațiile sale intreblice românești.
Romanul ,,Ion” a apărut în anul 1920, după o lungă periadă de elaborare, așa cum însăși
autorul mărturisește. La baza romnului se află atât faptele de viață, cât și o documentare atentă în
ceea ce privește problematica universului rural. Criticul literar Eugen Lovinescu definește
romanul lui Rebreanu ca fiind ,, cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române” prin
forța realistă cu care autorul transpune universul rural.
Realismul este un curent literar-artistic, manifestat cu precădere în cea de-a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, ca reacție împotriva romantismului. Estetica acestuia are o serie de trăsături
care îl individualizează: veridicitatea întâmplărilor, determinismul spațio-temporal, înfățișarea
unui univers dinamic, complex, structurat circular, în care se remarcă prezența personalităților
tipologice și vii care suferă o evoluție evidentă.
O primă trăsătură ce încadrează această operă în estetica realismului , ,,Ion” este o frescă
socială a vieții în spațiul rural la începutul secolului al XX-lea. Romanul rebrenian constituie o
amplă panoramă epică, ce oglindește într-o manieră veridică satul ardelenesc în datele sale
esențiale. ,,Ion” este o monografie rurală în mediul transilvănean de dinaintea Primului Război
Mondial, o dramă a pământului dar și a iubirii, un roman al vieții și al morții. Întâmplările
definesc contururile unei lumi diegetice care stă sub semnul veridicității: obiceiurile marilor
momente din viața omului ( nașterea, nunta, înmormântarea) relațiile sociale generate de
diferențele economice precum și problema etnică a românilor sub ocupația habsurgică,
alcătuiesc tabloul realist al vieții satului românesc.
O altă trăsătură, radiografierea societății este prin intermediul unui discurs narativ
obiectiv, relatarea fiind făcută la persoana a III-a, de către un narator extradiegetic, detașat,
omniscent și omniprezent, in alternanta cu cea la persoana I, realizata de un narator- personaj,
Titu Herdelea. Tânărul care este în cautarea drumului in viață și a marii iubiri. Conține o serie de
semnale subsumate tehnicii anticipării, ce povestesc evoluția conflictului și destinul unor
personaje. Determinismul spațio-temporal, sugerat prin bogăția toponimică din incipitul
romanului și supus convenției veridicității prin tehnica detaliului semnificativ.
Tema romanului o constituie lupta țăranului pentru pământ, într-o societate în care singura
măsură a valorii omului este averea. Tema centrală a operei rebreniene este dublată de ce a
iubirii, care stă sub semnul fatidicului. În plan simbolic, se poate afirma că destinul
protagonistului se plasează pe două cordonate esențiale: Eros și Thanatos. Temei sociale i se
subrdonează concretic cea a destinului, a familiei sau a problemei naționale, care ilustrează
existența simptomatică a satului ardelenesc sub stăpânirea austro-ungară.
O scenă importantă pentru tema romanului este cea a horei duminicale din curtea văduvei
lui Maxim Oprea. Evenimentul cu semnificații adânci în existența satului ardelenesc românesc
reunește toate personajele. Scena evidențiază dilema protagonistului și prima opțiune a acestuia:
ezitând între Florica și Ana, Ion o va chema la joc pe cea din urmă. Tânărul are conștiința unei
inferiorități sociale mștenitoare și este conștient că-și poate schimba statutul numai căsătorindu-
se cu fata lui Vasile Baciu, unul dintre prorietarii de pământuri din sat, fapt care implică
renunțarea la Florica, fata pe care o iubește sincer. De asemenea, scena ilustrează adversitatea
lui Vasile Baciu față de căsătoria ficei sale cu un ,,sărăntoc”.
O a doua scenă semnificativă se regăsește în capitolul ,,Sărutarea”, care descrie gestul
protagonistului de a săruta pământul ,,ca pe o ibovnică” .Glia aflată în posesia lui este
identificată ca o alternitate feminină, ca o persoană iubită, care trebuie să-i aparțină în întregime.
Imposibilitatea împlinirii erotice față de Florica își găsește compensația în pasiunea nefirească
pentru pământ. Pământul este privit erotizat, senzualitatea scenei fiind dublată de imaginea
funestă a mâinilor, care anticipă finalul tragic al protagonistului. Epuizând energia erotică în
împlinirea obsesiei, Ion o tratează pe Ana ca un obiect, iar după sinuciderea acesteia,
protagonsitul încearcă să se reapropie de Florica, fapt care va antrena moartea sa.
În mod simbolic, romanul se deschide cu ,,Începutul”, căruia îi corespunde în final
capitolul ,,Sfârșitul”. Simetria compozițională este definitoare pentru relația incipitului cu
finalul. Incipitul este discriptiv și anticipativ, în spirit realist. Drumul este personificat , având
deopotrivă, o ficțiune estetică și simbolică. Pe de-o parte acesta propune o introducere gradată a
cititorului în ,,consumul narativ”, iar descrierea acestuia este supusă convenției realiste a
veridicității, prin bogăția detaliului toponimic. Finalul romanului aduce în prim-plan imaginea
simbolică a drumului ca metaforă a destinului impecabil și a vieții ce își urmează cursul
inexorabil, prin reluarea eternului ciclu esențial, indiferent de tragediile umane sau de dramele
personale.
Romanul este compus din două părți semnificative, intitulate sugestiv: Glasul pământului și
Glasul iubirii. Acestea demonstrează, prin analgie metaforică, cei doi poli ai dramei
protagonistului. Cele două părți însumează 13 capitole, care, fac trimitere la un număr cu
valoare fatidică și anticipativă pentru modul în care se va consuma destinul protagonsitului.
Numele capitolelor coagulează semnificația latentă a celor mai importante momente epice
(Nunta, Sărutarea) aduc în prim–plan destinul personajelor pe harta textului epic (Vasile ,
George, Copilul), marcând deschiderea romanului către parabola vieții și a morții ( Zvârcolirea,
Noapte, Blestemul). Discursul narativ se desfășoară pe două planuri: primul surpinde
imaginea țărănimii, iar cel de-al doilea, intelectualii din universul rural ( preotul Belciuc,
învățătorul Herdelea). Acestea sunt prezentate și reluate succesiv prin tehnica alternanței. Se
observă, de asemenea, dezvoltarea aceleiași teme în medii și momente diferite, aspecte consonate
între cele două planuri ilustrate prin procedeul contrapunctului: de pildă, nunta Anei și nunta
Laurei, conflictul Ion- Baciu și conflictul intelectualilor din sat.
Conflictul romanului se desfășoară pe două coordonate: exterior, între protagonist și Vasile
Baciu și interior, conflictul psihologic, motivat de cele două obsesii- ,,glasul pământului”
și ,,glasul iubirii”- care vor determina destinul tragic al protagonistului.
În concluzie ,,Ion” este un roman realist-obiectiv, care prezintă destinul tragic al unui personaj
memorabil. Totodată, Rebreanu oferă cititorului o viziune monografică asupra satului ardelenesc
de la începutul sec. al XX-lea, prezentând condiția tăranului și a intelectualului român, probleme
sociale și naționale.