Ion, de Liviu Rebreanu

Scrie un eseu de minimum 400 de cuvinte în care să prezinți particularități ale unui roman
interbelic/obiectiv/realist/tradițional/aparținând lui Liviu Rebreanu.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea într-o tipologie/ într-un curent cultural/ literar,
într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
- comentarea a două secvențe relevante pentru tema romanului ales;
- analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru romanul interbelic
ales (de exemplu: acțiune, conflict, relaţii temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțele comunicării
narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

Romanul românesc atinge maturitatea artistic-tematică în perioada interbelică, iar

primul scriitor despre care critica literară afirmă că introduce în literatura română romanul modern
este Liviu Rebreanu, cel care, aşa cum spunea Eugen Lovinescu, sincronizează romanul românesc
cu cel occidental, chiar dacă prin tematică romanul „Ion”, la care face referire criticul, urmăreşte
evoluţia unui țăran, încadrându-se prin aceasta în curentul literar tradiţionalist. Noutatea şi
valoarea artistică a romanului „Ion” l-a determinat pe Lovinescu să-l catalogheze că fiind „cea mai
mare creaţie epică românească”.
Trăsătură cea mai relevantă a romanului „Ion” este dată de tematică abordată – destinul
zbuciumat (nefast) al țăranului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, deoarece aceasta
încadrează romanul la curentul tradiţionalist. Astfel, putem urmări evoluţia personajului eponim
(epos=opera, nimos=nume), care participă la evenimente de o deosebită importanță pentru viața
satului, ca hora duminicală (descrisă aproape cinematografic în expoziţiune), nunta şi botezul (care
sunt şi titluri ale unor capitole). Din această perspectivă, putem să spunem că romanul „Ion” este un
roman-frescă.
Realismul descrierilor, cum este cea din incipit, a drumului care merge în satul Pripas,
topos în care se desfăşoară cea mai mare parte a acţiunii, sau cea a horei duminicale din
expoziţiune, relevă (evidenţiază) o altă trăsătură a romanului „Ion”, prin care Liviu Rebreanu îşi
descoperă apartenenţa la curentul realist, care uneori este prezent în opera acestuia chiar în formă sa
extremă (naturalismul, care aminteşte de conceptul mimesis despre care vorbeau grecii antici, când
spuneau că literatură este o imitaţie a lumii). Scriitorul mărturiseşte că a încercat să redea întocmai
o scenă din viaţă reală trăită de el însuşi, atunci când a surprins un ţăran sărutând un bulgare de
pământ luat dintr-o brazdă abia întoarsă (ca în secvenţă „sărutului”).
Tema romanului „Ion” este anunţată de cele două titluri ale celor două părţi – „Glasul
pământului” şi „Glasul iubirii”, care sunt cele două tendinţe ce îi dictează acţiunile protagonistului.
Vorbim aici despre condiţia ţăranului român transilvănean din prima jumătate a secolului al XX-lea
care este sfâşiat între două necesităţi interioare, şi anume nevoia de pământ şi cea de împlinire
socială, prin împlinirea erotică.
Secvența care ilustrează cel mai evident această lupta interioară ce se duce în fiinţă
personajului eponim este cea în care Ion, retras sub un nuc la o oarecare distanţă de ceilalţi
participanţi la hora duminicală, pentru a avea un moment de intimitate cu Ana, deşi încearcă să o
seducă pe aceasta, urmărind să obţină pământurile tatălui ei ca zestre, el se gândeşte la Florica, cea
mai frumoasă fată din sat, care îl iubea şi care ar fi putut să-i fie soţie, dar era săracă.
Secvența „sărutului” este cea în care se descoperă puternica atracţie pe care o are
pământul prin raportarea personajului central la dorinţa interioară pe care o subliniază „glasul
pământului”, ce învinge voinţa protagonistului, fiind percepută ca un imperativ existenţial (Ion
mereu afirmă că „trebuie” să obţină pământul). În această secvenţă, autorul exploatează o scenă
reală, văzută de el însuşi, ni-l prezintă pe Ion luând un bulgare de pământ din prima brazdă pe care
o realizează în loturile de pământ obţinute că zestre şi, aproape ca într-un ritual de iniţiere erotică,
sărută lutul ca pe o iubită, cu pasiune, ca şi când ar fi aşteptat acest moment intim o viaţă întreagă.
Elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume în
romanul „Ion”, de Liviu Rebreanu, sunt tehnicile narative, motivele literare, relaţia de simetrie
incipit-final şi conflictele.
Tehnicile narative utilizate de Liviu Rebreanu încadrează romanul în categoria
romanelor realist-obiective, deoarece scenele narative sunt parcă rupte din viața reală, cotidiană
(identificăm scurte pasaje de realism dus la extrem – naturalism), iar naratorul prezintă acțiunea și
persoanjele prin narațiune la persoana a III-a – perspectivă obiectivă, „dindărăt”, acesta fiind
asimilat păpușarului care dirijează personajele, cunoscând acțiunile acestora, dar și intențiile și
gândurile (narator omniscient și omniprezent).
Motivele literare cele mai evidente sunt cele legate de spiritualitatea şi tradiţiile satului
românesc transilvănean de la începutul secolului al XX-lea. Romanul debutează cu descrierea
aproape cinematografică a horei duminicale, care este cadrul întâlnirilor tinerilor satului ce au că
scop închegarea relaţiilor şi întemeierea familiilor. Un alt motiv literar strâns legat de cel al horei
duminicale este motivul nunții, care reprezintă un eveniment crucial în evoluţia comunităţii. În mod
firesc, legat de acest eveniment este motivul botezului, care vine ca un rod al evenimentelor
anterioare. Desigur, nu putea lipsi motivul morţii, care încheie acest ciclu existenţial, prin care
fiecare participant este obligat de destin să ducă prin propria experienţă mai departe obiceiurile şi
spiritualitatea comunităţii. La aceste motive putem adaugă motivul adulterului, motivul temniţei,
motivul crimei, motivul pedepsirii răufăcătorilor, dar şi motivul drumului, ca expresie a călătoriei
continue, circulare aşa cum întâlnim în incipit şi final.
Incipitul şi finalul sunt construite în oglindă, prin descrierea drumului, conferind
romanului simetrie compoziţională, dar şi caracterul de roman sferic, prin izolarea lumii satului
Pripas de alte comunităţi. Astfel, începutul propune o descriere amplă în note realiste cu accente
naturaliste a drumului care duce spre satul natal al protagonistului, făcând o introducere în
atmosfera de sărbătoare pe care o presupune hora duminicală, la care poposesc cei care urmau acest
drum. Naratorul, personificând drumul, ni-l prezintă ca pe un tânăr plin de energie ce aleargă cu
uşurinţă, vioi, cu suișuri și coborâșuri, prevestind (prefațând) jocul plin de energie şi pasiune al
tinerilor de la horă.
Finalul romanului „Ion” este o oglindire a incipitului, deoarece acelaşi drum, descris în
deschiderea naraţiunii, este acum prezentat în sens invers, tot ca un personaj, însă aflat sub influenţa
evenimentelor petrecute în satul Pripas, pe care îl părăseşte acum greoi, împovărat, împrumutând
parcă din greutăţile şi trăirile personajelor care ies din scenă, Ion mergând în lumea veşnică, fiind
ucis de George, care este şi el scos din sat de jandarmi pentru a fi dus la temniţă.
Conflictele romanului sunt cele care declanşează firele narative desfăşurate în paralel.
Astfel, încă din expoziţiune, indentificăm trei conflicte exterioare, importante în economia
romanului, la care adăugăm un al patrulea, despre care am vorbit deja – lupta interioară a lui Ion
dintre glasul pământului şi glasul iubirii. Un prim conflict exterior, care declanşează şi acţiunea
principală a romanului, este cel dintre Ion şi Vasile Baciu, tatăl Anei, care îşi doreşte o nuntă între
fiica sa şi George, un ţăran înstărit. La hora duminicală, Vasile Baciu îi interzice lui Ion să se vadă
cu Ana, provocând pe acesta prin calificativul „sărăntoc”, adjectiv ce îl determina pe protagonist să
ia hotărârea de a obţine cu orice preţ zestrea Anei. Un alt conflict prefigurat aici este, evident, cel
dintre Ion şi George, poziţionaţi că rivali şi între care vor fi dispute până în finalul romanului. Cel
de-al treilea conflict este cel dintre intelectualii satului. Aici cunoaştem pe învăţătorul Herdelea, cel
a cărui familie va fi obiectul celui de al doilea fir narativ, prezentat alternativ cu firul narativ
central, al cărui protagonist este Ion.
O idee importantă pe care romanul o conturează este aceea a luptei dintre cele două
tentaţii ale protagonistului pe baza căreia se construieşte şi structura romanului şi care pun în
mişcare şi acţiunea acestuia, prefigurată încă din expoziţiune, când Ion este provocat de Vasile
Baciu prin acel apelativ înjositor. Mai întâi, apreciem că lupta între cele două glasuri declanșează și
evenimentele exterioare, care fac din personajul Ion un personaj complex, evoluând în virtutea celor
două idei imperative – deţinerea pământului şi împlinirea erotică. Astfel, în prima parte a
romanului, protagonistul dă curs glasului pământului, căutând soluţii prin care să obţină zestrea
ficei lui Vasile Baciu, iar, atunci când îşi atinge acest obiectiv, glasul iubirii revine determinându-l
să caute soluţii pentru a obţine iubirea Floricăi.
În final, putem ajunge la concluzia că romanul lui Liviu Rebreanu se dovedeşte a fi o
adevărată frescă prin care se surprinde, cu mijloace realiste şi uneori naturaliste, o imagine a
ţăranului român transilvănean ce acţionează fie raţional, fie instinctiv şi pasional pentru a-şi
satisface idealul existenţial.