ION

de Liviu Rebreanu
-roman modern obiectiv de factură realistă-

1. Realismul;
2. Concepția lui Rebreanu despre literatură și romanele sale;
3. Tematica romanului „Ion” și geneza operei;
4. Structura discursului narativ;
5. Construcția subiectului: acțiune, conflict, timp, spațiu;
6. Tipologii de personaje;
7. Arta narativă și stilul.
1. Realismul
Realismul este un curent literar apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacție la
subiectivitatea și exaltarea spiritului romantic, reacție determinată de marile descoperiri științifice.
Principiul fundamental al realismului este redarea în manieră credibilă a realității, cu obiectivitate și spirit
de observație, pe un ton neutru.
Ca trăsături esențiale, realismul poate fi definit prin prezentarea moravurilor epocii, prin
preferința pentru o tematică socială și prin prezentarea individului în relație cu mediul social. De
asemenea, caracterul de monografie al lumii prezentate, narațiunea la persoana a III-a și naratorul
obiectiv, omniprezent și omniscient sunt alte caracteristici ale acestui curent literar.
În literatura interbelică, romanul românesc cunoaște o dezvoltare fără precedent și se impun două
direcții de creație: proustianismul (romane moderne de tip subiectiv scrise de Camil Petrescu, Mircea
Eliade) și balzacianismul (romane realiste scrise de George Călinescu).
Paralel cu aceste direcții se dezvoltă romanul realist obiectiv, cultivat de scriitori precum Liviu
Rebreanu, dar și romanul istoric promovat de Mihail Sadoveanu.

2. Concepția lui Rebreanu despre literatură și romanele sale

În literatura română, Liviu Rebreanu impune romanul realist de tip obiectiv, cu tematică socială
(„Ion”, „Răscoala”), dar și romanul de analiză psihologică („Pădurea spânzuraților”).
Concepția despre artă a scriitorului se subordonează esteticii realismului, fiind formulată în
„Mărturisiri” și „Cred”, principalele sale texte cu caracter programatic. Conceptul esențial pentru lumea
romanelor este cel de viață, autorul mărturisind: „pentru mine arta (...) înseamnă creație de oameni și de
viață”. Astfel, acesta optează pentru fapte autentice, credibile, documentându-se și adunând materiale
informative înainte de a-și construi operele.

1|R . E. I .
 Tematica romanelor este o sinteză a aspectelor semnificative ale existenței umane: dragostea,
moartea, pământul și războiul.

3. Tematica romanului „Ion” și geneza operei

Romanul „Ion”, publicat în 1920, este considerat primul roman românesc modern, prin care
scriitorul se distanțează de clișeele și de viziunea idealizantă asupra lumii țărănești, adoptând o atitudine
obiectivă, impersonală. Apreciat de Eugen Lovinescu ca fiind „cea mai puternică creație obiectivă a
literaturii”, romanul prezintă viața satului sub toate aspectele ei, conform viziunii realiste, substanța epică
fiind construită simetric.
Tema principală a romanului o constituie lupta țăranului pentru pământ într-o societate în care
singura măsură a valorii omului o constituie întinderile de pământ. Dincolo de aspectele vieții țărănești,
romanul transmite și un mesaj etic, referitor la faptul că patima posesiunii degradează ființa umană.
La alt nivel tematic, se regăsește tema iubirii, anticipată de titlul metaforic „Glasul iubirii”, dar și
tema morții și concepția tradițională asupra ei. În plan secundar, romanul tratează temă familiei prin
raportare la stratificarea socială a satului: familia țărănească și familia intelectualilor.
Geneza romanului trimite atât spre surse livrești (nuvelele „Rușinea”, „Zestrea”, „Nevasta” care
devin nuclee epice în roman), cât și spre biografia scriitorului.

4. Structura discursului narativ

Structura romanului este bipolară, bazată pe două părți cu titluri simbolice, care anticipează
conflictul interior, constituind cele două drame ale protagonistului: „Glasul pământului” și „Glasul
iubirii”. Cele două părți includ 13 capitole cu titluri simbolice, semnificative pentru diferite momente din
viața personajului („Iubirea”, „Nunta”, „Copilul”) sau se referă la unele personaje („Vasile”, „George”).
Romanul are o structură simetrică, închisă, motiv pentru care criticul Constantin Ciopraga l-a
considerat „un corp sferoid”. Simetria dintre incipit și final se realizează prin descrierea drumului care
intră în satul Pripas și apoi părăsește satul. Metafora drumului constituie pentru cititor o poartă de intrare,
respectiv, de ieșire, din universul ficțional al operei, Nicolae Manolescu considerând drumul un
suprapersonaj al cărții întrucât, personificându-l, autorul anticipează destinele celorlalte personaje
(„coboară”, „aleargă”) și accelerarea gradată a ritmului narațiunii, a tensiunii epice. Satul se afirmă ca un
cronotop, inițial cu anumite caracteristici, schimbate de evenimente odată cu trecerea timpului.
Prin tehnica realistă a detaliului semnificativ se realizează și descrierea caselor care ilustrează
prin aspect și așezare condiția socială a locuitorilor și care anticipează rolul unor personaje, cum ar fi
învățătorul Herdelea.
Descrierea din final închide simetric romanul și susține semnificația simbolică a drumului prin
metafora șoselei ce simbolizează viața: „drumul ... pe urmă se pierde în șoseaua cea mare și fără
început”.
2|R . E. I .
5. Construcția subiectului: acțiune, conflict, timp, spațiu
La nivel compozițional, se disting mai multe planuri narative, care evoluează paralel, legătura
dintre ele realizându-se prin intermediul personajelor. Acestea constituie, de fapt, imagini ale aceleiași
lumi, asamblându-se într-o realitate complexă, care dă impresia viziunii totale. Astfel, prin tehnica
planurilor paralele, se prezintă viața țăranilor, viața intelectualilor și relația românilor din Ardeal cu
stăpânirea austro-ungară.
Primul plan prezintă destinul lui Ion, un țăran sărac din satul Pripas, care aspiră să-și depășească
statutul material și poziția în ierarhia socială, prin căsătoria cu o fată bogată. Încercările eroului și
metodele prin care intră în posesia pământului sunt prezentate gradat, în scene memorabile: hora satului,
bătaia de la cârciumă, seducerea în etape a Anei, nunta, trădarea învățătorului Herdelea, cedarea tuturor
pământurilor de Vasile Baciu, moartea Anei, moartea copilului, renașterea iubirii pentru Florica, uciderea
lui Ion și înmormântarea sa.
Al doilea plan narativ vizează intelectualitatea umană, reprezentată de familia Herdelea și de
preotul Belciug. Învățătorul Herdelea este tipul dascălului cu vocație, preocupat să apere cultura și limba
română, dominate de sistemul oficial maghiar.
Al treilea plan narativ constituie fundalul pentru primele două fire epice și prezintă relația dintre
români și administrația maghiară prin acțiunile și funcția lui Titi, prin alegerile la care participă români și
maghiari, dar și prin problemele unor țărani.
Acțiunea operei este construită simetric, evenimentele începând și sfârșindu-se într-o zi de
duminică, prilej pentru scriitor de a prezenta imaginea întregului sat. Celelalte toponime configurează
spațiul real al Ardealului, iar scurgerea timpului este punctată prin sărbători tradiționale (Crăciunul) sau
prin muncile câmpului (arat, cosit).
Cateva scene din roman au caracter simbolic pentru evoluția protagonistului și anticipează
destinul acestuia. Scena horei este importantă din mai multe puncte de vedere și are valoare etnografică
pentru că descrie portul popular, un joc tradițional, pașii dansului și figurile pitorești ale tinerilor și ale
lăutarilor. În plus, hora asigură coeziunea satului și facilitează întemeierea noilor familii, cu respectarea
statutului social. Ierarhia satului și stratificarea socială este vizibilă în curtea văduvei lui Maxim Oprea,
sătenii fiind organizați concentric: în centru se află tinerii care dansează, urmează nevestele și fetele care
privesc hora și apoi bărbații, preotul și învățătorul, primarul și bogătașii satului. Ion se impune ca lider
încă din această scenă, iar oscilația sa între Ana și Florica anticipează conflictul interior dezvoltat ulterior
în roman. Criticul Nicolae Manolescu consideră această scenă „o horă a soartei” în care se prezintă atât
aspecte ale destinelor individuale, cât și o imagine de ansamblu a satului ardelenesc.
În cadrul romanului, un alt eveniment specific comunității rurale este nunta prezentată de autor
prin tehnica contrapunctului, întrucât scena nunții apare în două planuri narative: în viața țăranilor și în
lumea intelectualilor. Nunta Anei cu Ion are semnificația unui ritual de intrare în posesia zestrei și a

3|R . E. I .
pământurilor pe care Vasile Baciu i le cedează lui Ion. În plus, scenă accentuează conflictul interior trăit
de protagonist, cele două glasuri fiind simbolizate de personajele feminine complementare: Ana și
Florica.
Conflictul central al romanului este lupta pentru pământ în satul tradițional în care averea
condiționează statutul oamenilor în societate. Astfel, drama lui Ion este drama țăranului sărac care
încearcă să-și depășească statutul. Conflictul interior de natură psihologică trăit de protagonist este
anticipat de titlurile simbolice ale celor două părți. Personajul este implicat într-o serie de conflicte
exterioare generate fie de lupta pentru pământ (conflictul cu Vasile Baciu), fie de rivalitatea între flăcăi
(George). În plan secundar, se conturează un conflict exterior, național, între românii din Ardeal și austro-
ungari, un conflict exterior între autoritățile din lumea satului (învățător și preot) și un conflict tragic,
simbolic, între om și pământul-stihie (scena sărutării pământului).
Dincolo de destinele individuale, romanul prezintă aspecte monografice din viață satului precum
marile evenimente din viața omului (nașterea, nunta), obiceiurile de Crăciun, hora și portul popular,
instituțiile satului (școala, biserica), autoritățile maghiare, relațiile de familie, dar și câteva legi nescrise
care au statutul de norme morale.

6. Tipologii de personaje
Personajul principal este Ion, un personaj eponim, complex caracterizat, al cărui caracter este
conturat prin tehnica pluriperspectivismului și prin cea a basoreliefului, fiind un amestec de calități și
defecte. Exponent al țărănimii prin dorința de a avea pământ, el este o individualitate prin modul în care îl
obține. Inițial, dotat cu o serie de calități, personajul se dezumanizează treptat din cauza goanei după
avere, iar moartea lui este o consecință a propriilor fapte.
Fiind un țăran sărac din satul Pripas, acesta aspiră să-și depășească statutul material și poziția în
ierarhia socială prin căsătoria cu o fată bogată. Încercările eroului și metodele prin care intră în posesia
pământului sunt prezentate gradat, în scene memorabile: hora satului, bătaia de la cârciumă, seducerea în
etape a Anei, nunta, trădarea învățătorului Herdelea, cedarea tuturor pământurilor de către Vasile Baciu,
moartea Anei, moartea copilului, renașterea iubirii pentru Florica, uciderea lui Ion și înmormântarea sa.
Acesta poate fi considerat axul în jurul căruia gravitează toate conflictele ce evoluează pe fundalul unei
lumi construite prin analogie cu realitatea.
Cele două personaje feminine sunt construite în antiteză, dar și complementar, ele simbolizând
cele două obsesii ale protagonistului: averea și iubirea.
Ana este tipul fetei bogate, dar urâte, prin destinul căreia autorul pune în evidență statutul femeii
care în societatea respectivă reprezintă „două brațe de muncă, o aducătoare de zestre și o producătoare de
copii” (George Călinescu).
Florica este tipul fetei sărace, dar frumoase, interesată să-și întemeieze o familie pe bază
compromisului. Dă dovadă de imoralitate, acceptând relația cu Ion după ce se căsătorește cu George.

4|R . E. I .
 Lumea intelectualilor este reprezentată prin cele două personaje, preotul și învățătorul, autorități
în viața satului, având că trăsătură comună patriotismul și apărarea intereselor naționale.
Celelalte personaje sunt figuri reprezentative fie pentru lumea țărănească (George), fie pentru
lumea intelectualilor și prin intermediul lor se realizează o frescă a satului ardelenesc.
Modalitățile de caracterizare sunt variate, personajele fiind construite atât în mod direct, din
perspectiva naratorului, a celor din jur, sau a lor înseși, dar și indirect, prin comportament, prin limbaj și
gesturi. Elementele de portret fizic sunt prezentate prin descriere, iar mentalitatea personajelor reiese din
dialog. Monologul interior este un procedeu modern de caracterizare, regăsit în construcția
protagonistului (în scena în care preotul îl ceartă în biserică).

7. Arta narativă și stilul

Stilul lui Rebreanu este impersonal, cenușiu, potrivit lumii descrise și susține preferința
scriitorului pentru anticalofilism: „prefer să fiu bolovănos și precis”.
Relatarea se face la persoana a III-a din perspectiva „par deriere” a unui narator obiectiv,
omniscient, detașat de acțiune și de personaje. Cunoscând dinainte destinul personajelor, naratorul
anticipează prin diferite semne evoluția fiecărui personaj. Evenimentele se înlănțuie cronologic și cauzal,
sunt veridice și oferă cititorului iluzia vieții.
Limbajul personajelor este predominant regional, specific zonei ardelenești și corespunde cu
statutul personajelor și condiția lor socială, remarcându-se „variațiile de vocabular în trecerea de la
mediul rural la cel orășenesc” (Tudor Vianu). Chiar dacă, în ansamblu, stilul romanului este cenușiu, în
secvențele descriptive apar diferite procedee artistice cu rol în plasticizarea ideilor (descrierea drumului).
Dialogul susține veridicitatea faptelor, concentrarea epică și pune în lumină relațiile dintre personaje.
În concluzie, „Ion” este un roman realist de creație, de tip obiectiv, care marchează modernizarea
literaturii române și dezvoltarea speciei romanului conform principiilor estetice enunțate de criticul Eugen
Lovinescu. Ion
Relația dintre Ion și Ana
Scena horei
Scena marchează începutul relației dintre Ion și Ana, care prin averea ei l-ar fi ajutat pe Ion să
depășească un complex psihologic cu rădăcini sociale. Ideea seducerii Anei nu-i aparține, fiind o sugestie
a lui Titu Herdelea, iar urmările acestui fapt o validează pe Ana ca „personaj pacient” (Henry Jones),
întrucât suportă consecințele actelor altor personaje.
Scena nunții
Pentru Ana, propria nuntă înseamnă conștientizarea nepăsării lui Ion și a faptului că doar a
folosit-o pentru averea ei. Alungată de tată, chinuită de Ion, ea nu-și mai găsește rostul „și atunci gândul
morții i se coborî în suflet ca o scăpare fericită”. Astfel, Ion poate fi considerat autorul moral al
sinuciderii Anei, având un rol nefast în destinul ei.

5|R . E. I .