Ion

de Liviu Rebreanu
Realismul este un curent literar care s-a manifestat în secolul al XIX-lea și are drept centru de
iradiere Franța. Este o mișcare, curent, atitudine în creație / teoria literară și artistică având ca
principiu de bază reflectarea realității în datele ei esențiale, obiective, caracteristice. Este o concepție
opusă idealismului, potrivit căruia lucrurile există independent de faptul că sunt percepute sau nu
Romanul se încadrează în Realism, curent literar caracterizat prin: fixarea acțiunii cu precizie în timp
și în spațiu, fapte verosimile, caracterul monografic, simetria incipit-final, obiectivitatea narării și
stilul sobru, impersonal.

Liviu Rebreanu este prozator interbelic, creator al romanului realist-obiectiv în literatura română.
El debutează cu nuvele ce devin nuclee narative pentru romanele de mai târziu. La baza operei stau
doua aspecte: impresia afectiva, ce se constituie in substratul antropologic al romanului, si bogata
documentare. Romanul “Ion” este publicat în 1920, într-o perioadă de efervescență culturală când în
literatura română se manifestă două curente literare: Modernismul, promovat de criticul E. Lovinescu
în revista și la cenaclul „Sburătorul” și Tradiționalismul manifestat în jurul revistei „Gândirea” a lui
Nichifor Crainic.

O primă trăsătură a realismului reflectată în roman este perspectiva narativă ce presupune

relatarea faptelor, într-un stil sobru, impersonal, la persoana a III-a de către un narator extradiegetic,
auctorial. Acesta își asumă rolul unui regizor în raport cu universul ficțional, este obiectiv, omniscient
si omniprezent, folosind mărci lexico-gramaticale specifice: verbe si pronume la persoana a III-a,
singular si plural, precum: “el intră”, “atârna”, “îi zise”. Perspectiva narativă este “dindărăt”,
detașată, iar focalizarea este neutră. O altă trăsătură a realismului este fixarea cu precizie a acțiunii
în timp si spațiu, lucru ce creează impresia de verosimil. Acțiunea este plasată la începutul secolului al
XX-lea, în Transilvania aflată sub stăpânire austro-ungară. Într-o duminică după-amiază, în satul
Pripas are loc hora din curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, prilej pentru narator de a oferi o
imagine de ansamblu asupra întregului sat.

Tema o reprezintă condiția țăranului în raport cu pământul ce conferă statut social și respect din
partea celorlalți. Personajul principal, Ion Pop al Glanetașului, este expresia mentalității colective
conform căreia te poți numi om doar dacă ai pământ. Zenobia adusese zestre, dar tatăl, Alexandru
Gl. Vânduse aproape tot pentru a-și plăti datoriile. Ion rămâne sărac și crește cu dorința de a avea
pământ, cât mai mult pământ. Această obsesie se reflectă în două scene construite prin tehnica
modernă a contrapunctului, căci surprind o zi de muncă la câmp în situații diferite.

Titlul este un important element paratextual de compoziție deoarece conține numele personajului
principal inspirat din biografia autorului, căci Ion Pop al Glanetașului este un flăcău sărac din satul lui
Rebreanu ce se plânge acestuia că nu are pământ și care îi inspiră subiectul romanului, aspect notat
de autor în propriul jurnal ,,Mărturisiri literare”. De asemenea, „Ion” este un nume generic,
reprezentativ pentru țăranul român.

Un alt element de compoziție este structura, pentru că însuși autorul mărturisește că și-a conceput
romanul ca pe un trunchi cu două ramuri viguroase, făcând referire la cele două părți: „Glasul
Pământului”, cu șase capitole și „Glasul iubirii”, cu șapte capitole. Structura este simetrică; primul
capitol se numește „Începutul”, iar ultimul „Sfârșitul”, celelalte purtând titluri rezumative: „Nunta”;
Pământurile”. De asemenea, satul este stratificat social și există mai multe planuri: al țăranilor, al
intelectualilor, al stăpânirii Austro-Ungare.
 Simetria incipit- final se realizează prin descrierea drumului spre Pripas. În incipit, drumul pare
„tânăr, vioi” fiind personificat prin verbe de mișcare alertă: „aleargă”, „dă buzna în sat”. Alternativa
stânga-dreapta Someșului exprimă oscilația eroului între cele două glasuri interioare, al pământului și
al iubirii. Este descrisa o cruce “strâmbă”, cu un “Iisus răstignit de tinichea ruginită”, ce “își tremură
jalnic trupul”, simbolizând lipsa omeniei si a creștinătății in sat; personajul încalcă legile moralității și
schimbă în rău destinele celorlalți. În final este prezentat drumul ieșind din sat și este descrisa
imaginea lui Iisus cu fața mângâiată de o rază, lucru ce exprimă idea că personajul și-a găsit liniștea
doar in pământul atât de iubit. Prezența toponimelor precum Arad, Oradea, Jidovița, Armandia
sporește verosimilul faptelor.

În concluzie, romanul propune o imagine realistă a satului transilvănean ce depășește idilismul

sămănătorist. Despre personaj critica omite opinii divergente: pentru E. Lovinescu, Ion este inteligent
și ambițios, iar pentru G. Călinescu este „o brută căreia viclenia instinctuală îi ține loc de inteligență”.