ION

Liviu Rebreanu
- eseu-

L.R. este prozator interbelic, creator al romanului realist-obiectiv în

literatura română. El debutează cu nuvele ce devin nuclee narative pentru
romanele de mai târziu. La baza operei stau doua aspecte: impresia
afectiva, ce se constituie in substratul antropologic al romanului, si bogata
documentare.

Romanul “Ion” este publicat în 1920, într-o perioadă de efervescență

culturală când în literatura română se manifestă două curente literare:
Modernismul, promovat de criticul E. Lovinescu în revista și la cenaclul
"Sburătorul" și Tradiționalismul manifestat în jurul revistei "Gândirea" a lui
Nichifor Crainic. Romanul se încadrează în Realism, curent literar
caracterizat prin: fixarea acțiunii cu precizie în timp și în spațiu, fapte
verosimile, caracterul monografic, simetria incipit-final, obiectivitatea
narării și stilul sobru, impersonal.

O primă trăsătură a realismului reflectată în roman este perspectiva

narativă ce presupune relatarea faptelor, într-un stil sobru, impersonal, la
persoana a III-a de către un narator extradiegetic, auctorial. Acesta își
asumă rolul unui regizor în raport cu universul ficțional, este obiectiv,
omniscient si omniprezent, folosind mărci lexico-gramaticale specifice:
verbe si pronume la persoana a III-a, singular si plural, precum: “el intră”,
“atârna”, “îi zise”. Perspectiva narativă este “dindărăt”, detașată, iar
focalizarea este neutră.

O altă trăsătură a realismului este fixarea cu precizie a acțiunii în timp si

spațiu, lucru ce creează impresia de verosimil. Acțiunea este plasată la
începutul secolului al XX-lea, în Transilvania aflată sub stăpânire austro-
ungară. Într-o duminică după-amiază, în satul Pripas are loc hora din curtea
Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, prilej pentru narator de a oferi o imagine
de ansamblu asupra întregului sat.
 Tema o reprezintă condiția țăranului în raport cu pământul ce conferă
statut social și respect din partea celorlalți. Personajul principal, Ion Pop al
Glanetașului, este expresia mentalității colective conform căreia te poți
numi om doar dacă ai pământ. Zenobia adusese zestre, dar tatăl, Alexandru
Gl. vânduse aproape tot pentru a-și plăti datoriile. Ion rămâne sărac și
crește cu dorința de a avea pământ, cât mai mult pământ. Această obsesie
se reflectă în două scene construite prin tehnica modernă a
contrapunctului, căci surprind o zi de muncă la câmp în situații diferite.

O prima scenă din capitolul "Zvârcolirea" surprinde imaginea personajului

ce contemplă loturile până în zare și exclamă cu uimire: "Cât pământ,
Doamne". Acesta i se pare un uriaș din basme și este cuprins de
sentimentul inferiorității: "Se simțea mic și slab ca un vierme în fața
uriașului". El manifestă instinct de posesiune față de pământ ("I se părea
mai frumos fiindcă era al lui"), iar privirea îi alunecă spre pământul vecinului
ce-i aparținuse cândva și exclamă cu regret: "Pământurile noastre,
săracele". Acest regret îl determină să fure câteva brazde, ceea ce îi va
atrage mai târziu necazuri. Naratorul afirmă că lui Ion "pământul îi era drag
ca ochii din cap" și că "veșnic i-a pizmuit pe cei bogați".

În cea de-a doua scenă din capitolul Sărutarea, Ion are pământurile
obținute în urma căsătoriei cu Ana, fiica bogată a lui Vasile Baciu. Privindu-
le, el însuși devine uriașul din poveste și simte acea superioritate pe care o
dă averea. Într-un gest de adorație aproape erotizat, se apleacă și sărută
pământul, simțind "un fior rece amețitor la atingerea lutului moale". El se
ridică repede și se uită în jur de rușine să nu-l fi văzut cineva. Atitudinea i se
schimbă, umblă mândru prin sat și vorbește doar despre pământurile sale,
ceea ce îl determină pe Vasile Baciu să-l creadă "un calic țanțoș".

Titlul este un important element paratextual de compoziție deoarece

conține numele personajului principal inspirat din biografia autorului, căci
Ion Pop al Glanetașului este un flăcău sărac din satul lui Rebreanu ce se
plânge acestuia că nu are pământ și care îi inspiră subiectul romanului,
aspect notat de autor în propriul jurnal ,,Mărturisiri literare”. De asemenea,
„Ion” este un nume generic, reprezentativ pentru țăranul român.
 Un alt element de compoziție este structura, pentru că însuși autorul
mărturisește că și-a conceput romanul ca pe un trunchi cu două ramuri
viguroase, făcând referire la cele două părți: "Glasul Pământului", cu șase
capitole și "Glasul iubirii", cu șapte capitole. Structura este simetrică; primul
capitol se numește "Începutul", iar ultimul "Sfârșitul", celelalte purtând titluri
rezumative: "Nunta"; Pământurile". De asemenea, satul este stratificat
social și există mai multe planuri: al țăranilor, al intelectualilor, al stăpânirii
Austro-Ungare.

Simetria incipit- final se realizează prin descrierea drumului spre Pripas. În

incipit, drumul pare "tânăr, vioi" fiind personificat prin verbe de mișcare
alertă: "aleargă", "dă buzna în sat". Alternativa stânga-dreapta Someșului
exprimă oscilația eroului între cele două glasuri interioare, al pământului și
al iubirii. Este descrisa o cruce “strâmbă”, cu un “Iisus răstignit de tinichea
ruginită”, ce “își tremură jalnic trupul”, simbolizând lipsa omeniei si a
creștinătății in sat; personajul încalcă legile moralității și schimbă în rău
destinele celorlalți. În final este prezentat drumul ieșind din sat și este
descrisa imaginea lui Iisus cu fața mângâiată de o rază, lucru ce exprimă
idea că personajul și-a găsit liniștea doar in pământul atât de iubit.
Prezența toponimelor precum Arad, Oradea, Jidovița, Armandia sporește
verosimilul faptelor.

În concluzie, romanul propune o imagine realistă a satului transilvănean

ce depășește idilismul sămănătorist. Despre personaj critica omite opinii
divergente: pentru E. Lovinescu, Ion este inteligent și ambițios, iar pentru G.
Călinescu este "o brută căreia viclenia instinctuală îi ține loc de inteligență".