Ion

Eseu despre particularitatile unui roman interbelic

Liviu Rebreanu este prozator interbelic, creator al romanului realist-obiectiv în literatura

română. El debutează cu nuvele ce devin nuclee narative pentru romanele de mai târziu. La
baza operei stau doua aspecte: impresia afectiva, ce se constituie in substratul antropologic al
romanului, si bogata documentare.

Romanul “Ion” este publicat în 1920, într-o perioadă de efervescență culturală când în
literatura română se manifestă două curente literare: modernismul, promovat de criticul E.
Lovinescu în revista și la cenaclul "Sburătorul" și tradiționalismul manifestat în jurul revistei
"Gândirea" a lui Nichifor Crainic. Romanul se încadrează în realism, curent literar caracterizat
prin: fixarea acțiunii cu precizie în timp și în spațiu, fapte verosimile, caracterul monografic,
simetria incipit-final, obiectivitatea narării și stilul sobru, impersonal.

Realismul, curent literar dezvoltat în secolul al XIX-lea, impune o nouă orientare estetică,
definită prin reprezentarea veridică a realităţii, prin absenţa idealizării personajelor şi a
circumstanţelor în care acţionează acestea. Omul este prezentat ca un produs al mediului
social-istoric în care trăieşte şi cu care este în interdependenţă. Materialul epic foarte bogat nu
exclude analiza psihologică, făcută însă, de cele mai multe ori, din perspectiva unui narator
obiectiv şi omniscient.

O primă trăsătură a realismului reflectată în roman este perspectiva narativă ce presupune

relatarea faptelor, într-un stil sobru, impersonal, la persoana a III-a de către un narator
extradiegetic, auctorial. Acesta își asumă rolul unui regizor în raport cu universul ficțional,
este obiectiv, omniscient si omniprezent, folosind mărci lexico-gramaticale specifice: verbe si
pronume la persoana a III-a, singular si plural, precum: “el intră”, “atârna”, “îi zise”.
Perspectiva narativă este “dindărăt”, detașată, iar focalizarea este neutră.

O altă trăsătură a realismului este fixarea cu precizie a acțiunii în timp si spațiu, lucru ce
creează impresia de verosimil. Acțiunea este plasată la începutul secolului al XX-lea, în
Transilvania aflată sub stăpânire austro-ungară. Într-o duminică după-amiază, în satul Pripas
are loc hora din curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, prilej pentru narator de a oferi o
imagine de ansamblu asupra întregului sat.

Tema o reprezintă condiția țăranului în raport cu pământul ce conferă statut social și respect
din partea celorlalți. Personajul principal, Ion Pop al Glanetașului, este expresia mentalității
colective conform căreia te poți numi om doar dacă ai pământ. Zenobia adusese zestre, dar
tatăl, Alexandru vânduse aproape tot pentru a-și plăti datoriile. Ion rămâne sărac și crește cu
dorința de a avea pământ, cât mai mult pământ. Această obsesie se reflectă în două scene
construite prin tehnica modernă a contrapunctului, căci surprind o zi de muncă la câmp în
situații diferite.

O prima scenă semnificativă pentru tema romanului este scena din capitolul "Zvârcolirea"
surprinde imaginea personajului ce contemplă loturile până în zare și exclamă cu uimire: "Cât
pământ, Doamne". Acesta i se pare un uriaș din basme și este cuprins de sentimentul
inferiorității: "Se simțea mic și slab ca un vierme în fața uriașului". El manifestă instinct de
posesiune față de pământ ("I se părea mai frumos fiindcă era al lui"), iar privirea îi alunecă spre
pământul vecinului ce-i aparținuse cândva și exclamă cu regret: "Pământurile noastre,
săracele". Acest regret îl determină să fure câteva brazde, ceea ce îi va atrage mai târziu
necazuri. Naratorul afirmă că lui Ion "pământul îi era drag ca ochii din cap" și că "veșnic i-a
pizmuit pe cei bogați".

O altă scenă semnificativă pentru tema romanului este cea din capitolul „Sărutarea”, cand Ion
are pământurile obținute în urma căsătoriei cu Ana, fiica bogată a lui Vasile Baciu. Privindu-le,
el însuși devine uriașul din poveste și simte acea superioritate pe care o dă averea. Într-un gest
de adorație aproape erotizat, se apleacă și sărută pământul, simțind "un fior rece amețitor la
atingerea lutului moale". El se ridică repede și se uită în jur de rușine să nu-l fi văzut cineva.
Atitudinea i se schimbă, umblă mândru prin sat și vorbește doar despre pământurile sale, ceea
ce îl determină pe Vasile Baciu să-l creadă "un calic țanțoș".

Titlul este un important element paratextual de compoziție deoarece conține numele

personajului principal inspirat din biografia autorului, căci Ion Pop al Glanetașului este un
flăcău sărac din satul lui Rebreanu ce se plânge acestuia că nu are pământ și care îi inspiră
subiectul romanului, aspect notat de autor în propriul jurnal ,,Mărturisiri literare”. De
asemenea, „Ion” este un nume generic, reprezentativ pentru țăranul român.

Un alt element de compoziție este structura, pentru că însuși autorul mărturisește că și-a
conceput romanul ca pe un trunchi cu două ramuri viguroase, făcând referire la cele două
părți: "Glasul Pământului", cu șase capitole și "Glasul iubirii", cu șapte capitole. Structura este
simetrică; primul capitol se numește "Începutul", iar ultimul "Sfârșitul", celelalte purtând
titluri rezumative: "Nunta"; Pământurile". De asemenea, satul este stratificat social și există
mai multe planuri: al țăranilor, al intelectualilor, al stăpânirii Austro-Ungare.

Simetria incipit- final se realizează prin descrierea drumului spre Pripas. În incipit, drumul
pare "tânăr, vioi" fiind personificat prin verbe de mișcare alertă: "aleargă", "dă buzna în sat".
Alternativa stânga-dreapta Someșului exprimă oscilația eroului între cele două glasuri
interioare, al pământului și al iubirii. Este descrisa o cruce “strâmbă”, cu un “Iisus răstignit de
tinichea ruginită”, ce “își tremură jalnic trupul”, simbolizând lipsa omeniei si a creștinătății in
sat; personajul încalcă legile moralității și schimbă în rău destinele celorlalți. În final este
prezentat drumul ieșind din sat și este descrisa imaginea lui Iisus cu fața mângâiată de o rază,
lucru ce exprimă idea că personajul și-a găsit liniștea doar in pământul atât de iubit. Prezența
toponimelor precum Arad, Oradea, Jidovița, Armandia sporește verosimilul faptelor.

Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la
horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Se descrie jocul tradiţional, someşana,
dansul tinerilor, cântecul lăutarilor şi portul popular. Oamenii sunt aşezaţi în funcţie de
statutul social. Este prezenţă şi Savista, oloaga satului, piaza rea. Intelectualii satului, preotul
Belciug şi familia învăţătorului Herdelea vin să privească fără a se amesteca în joc. Ion este
hotărât să o ia pe Ana cea bogată la joc, deşi o place pe Florica cea săracă, iar venirea lui Vasile
lui Baciu declanşează intriga şi conflictul, tatăl fetei îl confruntă verbal, numindu-
l ,,hot’’, ,,tâlhar’’ şi ,,sărăntoc’’, Ana fiindu-i promisă lui George Bulbuc. Bătaia de la cârciumă,
pentru plata lăutarilor se încheie cu victoria lui Ion asupra lui George, scena fiind construită în
simetrie cu aceea de la sfârşitul romanului, când George îl ucide pe Ion, lovindu-l cu sapa. Ion
se va răzbuna, o va lăsa pe Ana însărcinată, întrucât îl va determina pe tatăl acesteia să accepte
nuntă. La nuntă, Ion nu cere acte pentru pământul ce urmează să-i revină că zestre, apoi se
simte înşelat şi începe să o bată pe Ana, femeia fiind alungată, pe rând, din casa soţului şi din
cea a tatălui. Preotul Belciug încearcă să medieze conflictul dintre cei doi, însă Ana alege să se
sinucidă, apoi Petrişor, fiul lor, moare şi nu-i trezeşte lui Ion regrete sau conştiinţa vinovăţiei,
deoarece nu vedea decât garanţia proprietăţii asupra pământurilor. În cele din urmă, Ion alege
să o caute pe Florica, însă George îl surprinde în flagrant şi îl ucide, cu instrumentul ce i-a fost
drag, sapa, iar averea lui Ion rămâne bisericii.

În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător, pentru autoritatea în sat este defavorabilă
celui din urmă. El are familie/ soţie, un băiat (poetul visător Titu) şi două feţe de măritat, dar
fără zestre, Laura şi Ghighi. În plus, casa învăţătorului era construită pe pământul bisericii,
însă cum relaţiile dintre ei se degradează, învăţătorul se simte ameninţat cu izgonirea din casă.
Preotul are un caracter tare şi rămas văduv se dedică comunităţii, ajungând să construiască o
nouă biserică, iar romanul se încheie cu sărbătoarea prilejuită de sfinţirea noii biserici.

În concluzie, romanul propune o imagine realistă a satului transilvănean ce depășește

idilismul sămănătorist. Despre personaj critica omite opinii divergente: pentru E. Lovinescu,
Ion este inteligent și ambițios, iar pentru G. Călinescu este "o brută căreia viclenia instinctuală