Particularitățile unui roman realist studiat

Ion
de Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu este considerat creatorul romanului realist românesc, prozator

transilvănean care consideră romanul „creație de oameni și de viață”, privindu-l ca pe un
corp sferoid, o construcție rotundă în care se confundă începutul și sfârșitul.
Romanul „Ion” apare în 1920, fiind, după anul apariției, interbelic, de inspirație
rurală, roman social, cu caracter monografic, roman obiectiv și realist.
Este roman realist prin tematica socială, obiectivitatea perspectivei narative,
construirea personajelor în relație cu mediul în care trăiesc, alegerea de personaje tipice
pentru o categorie socială, tehnica detaliului semnificativ, veridicitatea, stilul sobru,
impersonal.
O trăsătură a realismului este utilizarea perspectivei narative obiective, ce
implică existența unui narator heterodiegetic,omniscient, omniprezent, detașat, care știe
tot ce se întâmplă, dar nu se implică, fixează destinul protagoniștilor și prezintă veridic
întâmplările. Relatarea se face la persoana a III-a, viziunea este „dindărăt” și focalizarea
zero.
O altă trăsătură realistă este crearea de tipuri de personaje: Ion este tipul
țăranului sărac, arivistul fără scrupule, dar și ambițiosul dezumanizat de lăcomie, tipul
intelectualului este redat prin preot și învățător, iar cele două femei din viața lui Ion sunt
conturate antitetic: pământul (Ana) și iubirea (Florica). Protagonistul oscilează între cele
două pasiuni: iubirea și patima pentru pământ. Ana, fiica lui Vasile Baciu, personaj
secundar, este tipul fetei bogate, dar urâte, ilustrând, în același timp, statutul femeii în
societatea rurală. De cealaltă parte se află Florica, tipul femeii frumoase, dar sărace.
Un alt element specific romanului realist este prezentarea veridică a aspectelor
monografice ale satului tradițional: obiceiuri legate de marile evenimente ale existenței
umane (botezul, nunta, înmormântarea, hora, jocul popular, portul), relațiile socio-
economice (stratificarea socială), relațiile de familie, instituțiile (biserica, școala),
autoritățile. De exemplu, descrierea jocului tradițional, someșana, constituie o pagină
etnografică memorabilă, prin înfățișarea portului popular, a dansului tinerilor și a
cântecului lăutarilor.
Scriitor realist, Liviu Rebreanu pornește de la realitatea satului în care tatăl său
era învățător, din care preia, ca surse de inspirație, trei evenimente pe care le-a prelucrat
și le-a transformat în ficțiune. Este vorba despre imaginea unui țăran îmbrăcat în straie
de sărbătoare, care îngenunchează și sărută pământul, de asemenea, pățania Rodovicăi, o
fată frumoasă și bogată, ce rămâne însărcinată cu un flăcău sărac, care nu iubea și nici
nu știa să lucreze pământul. Îl inspiră și pasiunea cu care vorbea despre pământ țăranul
Ion Pop, vecinul familiei Rebreanu, convins că lipsa pământului este sursa tuturor
nefericirilor sale.
Tema romanului este problematica pământului, analizată în condițiile socio-
economice ale satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă
lupta unui țăran sărac pentru a obține pământ și consecințele actelor sale. Tema centrală,
posesiunea pământului, este completată de tema iubirii și tema destinului.
O scenă semnificativă pentru tema romanului este cea de la începutul romanului
în care este prezentată hora satului. Acest episod îi oferă naratorului ocazia de a
evidenția stratificarea tradițională a societății țărănești. În centru adunării se află grupul
jucătorilor. Felul în care flăcăii au dreptul de a-și alege partenerele de joc, în timp ce
fetele neinvitate sunt obligate să sufere în liniște așteptând să le vină și lor rândul, pune
în evidență importanța bărbatului în lumea tradițională a satului și supunerea femeii față
de bărbat.
Așezarea privitorilor reflectă relațiile sociale. Fruntașii satului, primarul și țăranii
bogați, discută separat de țăranii mijlocași, așezați pe prispă. În satul tradițional, lipsa
pământului e echivalentă cu lipsa demnității umane, fapt redat de atitudinea lui
Alexandru Glanetașu, care stă pe margine „ca un câine la ușa bucătăriei”. Intelectualii
satului preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea, vin să privească „petrecerea
poporului”, fără a se amesteca în joc.
Tot aici apar și primele indicii ale conflictului principal. Rolul horei în viața
comunității sătești este acela de a facilita întemeierea noilor familii, dar cu respectarea
principiului economic. Din această cauză, Ion o ia la joc pe Ana cea bogată, deși o place
pe Florica cea săracă, dorind să o seducă pentru a o lua de nevastă și a intra astfel în
posesia pământurilor lui Vasile Baciu, unul dintre bogătanii satului. Venirea lui Vasile
Baciu, tatăl Anei, de la cârciumă la horă, și confruntarea verbală cu Ion, pe care îl
numește „hoț” și „tâlhar”, pentru că „sărăntocul” vrea să-i ia fata promisă altui țăran
bogat, George Bulbuc, constituie intriga romanului.
O altă scenă semnificativă este cea în care Ion sărută pământul. E primăvară și
Ion merge prima oară să vadă pământurile obținute de la Vasile Baciu, pentru că
„dragostea lui avea nevoie de inima moșiei”. Pământul este prezentat personificat, acesta
„se dezbrăca de zăpadă, locul ca o fată frumoasă care și-ar fi lepădat cămașa arătându-și
corpul gol ispititor”. Sentimentele lui Ion depășesc sfera normalului, indicând obsesia, el
având porniri erotice față de lutul negru care îl atrăgea „ca brațele unei iubite pătimașe”.
Secvența conține elemente premonitorii, care prevestesc finalul tragic al personajului:
„lutul negru cleios ca niște mănuși de doliu” și fiorul pe care îl simte „în sărutarea
grăbită, un fior rece și amețitor”. Sentimentul erotic față de pământ este dublat de unul
de cucernicie, de venerație. Hiperbolizat, Ion se simte acum ca un uriaș din basme, ca un
învingător și tot sufletul îi era pătruns de fericire. I se pare că pământul se închină în fața
lui, dar, în sărutarea grăbită a pământului, el are, fără să știe, presentimentul morții.
Titlul romanului este dat de numele personajului principal, eponim, un
reprezentant tipic al categoriei sociale a țărănimii sărace ardelene, care dorea pământ
pentru a fi respectat în mediul în care trăiește.
 Relația incipit-final se bazează pe simetrie, Liviu Rebreanu având obsesia
circularității. Simetria este realizată prin două scene, respectiv descrierea drumului care
intră șerpuind printre coline în satul Pripas și scena horei. Drumul are rol simbolic, fiind
sinonim cu destinul și este realizat cu ajutorul personificării. Acesta „spintecă”, „aleargă,
tot urcă”, „înaintează vesel, neted”. La marginea satului, acesta trece pe lângă o cruce
strâmbă, pe care este răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o cununiță de
flori veștede agățate de picioare. Crucea strâmbă de tinichea ruginită de la intrarea în sat
are o valoare premonitorie, avertizând cititorul că locuitorii Pripasului pun mai presus
decât adevăratele valori bunurile materiale. În final, cititorul părăsește lumea ficțiunii tot
pe același drum pe care a intrat, odată cu învățătorul Herdelea, mutat în alt sat de către
autoritățile austro-ungare. Tot cu valoare premonitorie sunt toponimele Cișmeaua
Mortului sau Râpele Dracului pe lângă care trece acest drum.
Tehnica planurilor paralele este utilizată în prezentarea clasei țărănești și a
intelectualilor rurali, care nu se prea amestecă. Planul intelectualității rurale este
construit prin tehnica contrapunctului care constă în faptul că unui eveniment din
planul țărănimii îi corespunde un eveniment din planul intelectualilor rurali. Nunții Anei
cu Ion din planul țărănimii îi corespunde nunta fetei învățătorului Herdelea din planul
intelectualilor din sat.
În afară de tehnica contrapunctului, scriitorul utilizează și tehnica planurilor
paralele și tehnica basoreliefului în construcția protagonistului.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul tradițional, unde
averea condiționează respectul comunității. Drama lui Ion este drama țăranului sărac.
Mândru și orgolios, conștient de calitățile sale, nu-și acceptă condiția și este pus în
situația de a alege între iubirea pentru Florica și averea Anei. Conflictul exterior, social,
între Ion al Glanetașului și Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior dintre „glasul
pământului” și „glasul iubirii”. Conflictele secundare au loc între Ion și Simion Lungu
pentru o brazdă de pământ, între Ion și George Bulbuc pentru Ana.
În concluzie, romanul „Ion” de Liviu Rebreanu se încadrează în realism prin
simetria incipitului cu finalul, construcția personajelor pe tipuri, prin utilizarea unor
toponime reale, prin elementele premonitorii și prin faptul că Ion este un produs al
mediului în care trăiește. În satul Pripas, demnitatea umană și socială aparținea doar
celor care aveau pământ.