Particularitățile unui text aparținând perioadei pașoptiste/ale unei nuvele

Alexandru Lăpușneanul
De Costache Negruzzi

Perioada pașoptistă reprezintă una dintre ipostazele romantismului românesc, care

se caracterizează prin spirit social și național, un puternic suflu patriotic. Scriitorii
pașoptiști doresc, prin operele lor, să deștepte conștiința adormită a românilor, să realizeze
idealul de unitate a limbii și literaturii române.
Prima nuvelă istorică din literatura română, „Alexandru Lăpușneanul” de Costache
Negruzzi, aparține prozei romantice, fiind publicată în perioada pașoptistă, în primul
număr al revistei „Dacia literară” (1840) și inspirată din istoria națională, potrivit
recomandărilor formulate de Mihail Kogălniceanu în manifestul literar al romantismului
românesc, articolul-program intitulat „Introducție”.
Este o nuvelă, deoarece este specie a genului epic în proză, cu o construcție
riguroasă, un fir narativ central și un conflict concentrat, personaje relativ puține, care pun
în evidență trăsăturile personajului principal.
Este nuvelă romantică prin tema de inspirație istorică, personaje excepționale care
acționează în situații excepționale, construite în antiteză (cruzimea domnitorului și
blândețea doamnei Ruxanda, lașitatea lui Moțoc și patriotismul lui Spancioc și Stroici),
prin culoarea epocii redată în scrieri cu valoare documentară (portretul fizic al doamnei în
capitolul al II-lea, vestimentația domnitorului la mitropolie, ospățul domnesc), prin
replicile memorabile.
Două exemple pentru romantism sunt replica memorabilă rostită de domnitor la
întâlnirea cu solia boierilor, în capitolul I, preluată din cronica lui Ureche: „Dacă voi nu
mă vreți, eu vă vreu...” și situația excepțională din capitolul al III-lea: scena uciderii celor
47 de boieri, care evidențiază cruzimea tiranului medieval.
De asemenea, nuvela istorică este o specie literară cultivată de romantici, care se
inspiră din trecutul istoric prin temă, subiect, personaje și culoarea epocii.
Raportul realitate-ficțiune redă viziunea despre lume a scriitorului pașoptist, care se
inspiră din „Letopisețul Țării Moldovei” al lui Grigore Ureche și Miron Costin, de unde
preia principalele evenimente și replicile memorabile, devenite mottouri ale capitolelor I și
al IV-lea, însă modifică ficțional realitatea, potrivit esteticii romantice și ideologiei
pașoptiste. Deși istoria atestă că Moțoc fuge în Polonia, unde este decapitat, la revenirea
lui Lăpușneanu la tron, e păstrat ca personaj pentru a putea caracteriza mai bine pe
domnitor. Boierul Stroici e lipsit de atestare documentară, iar piramida de capete este o
exagerare, pentru a evidenția cruzimea domnitorului.
Echilibrul compozițional, clasic, este realizat de organizarea textului narativ în patru
capitole, fiecare cu câte un motto semnificativ: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...”
(răspunsul dat de domnitor soliei de boieri); „Ai să dai samă, doamnă!” (avertismentul dat
de către o boieroaică văduvă doamnei Ruxanda); „Capul lui Moțoc vrem...” (cererea
norodului revoltat) și „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu...” (amenințarea
rostită de domnitor după ce a fost călugărit, pierzând astfel puterea domnească).
Tema nuvelei istorice este evocarea celei de-a doua domnii a lui Alexandru
Lăpușneanu la tronul Moldovei. Lupta pentru impunerea autorității domnești și
consecințele deținerii puterii de către un domnitor crud se raportează la realitățile social-
politice din Moldova secolului al XVI-lea.
O secvență relevantă este întâlnirea dintre domnitor și Moțoc din incipit. Moțoc l-a
îndepărtat de la tron și face parte din solia de boieri ce-i cere să nu intre în Moldova cu
ajutor turcesc. Moțoc este cel care-i cere să renunțe, dar văzând că este de neclintit în
hotărârea de a-și relua tronul, rămâne, și, lingușitor, îi sărută mâna lui Lăpușneanu,
cerându-i iertare, iar acesta îi promite că sabia nu i se va mânji cu sângele lui, pentru că-l
va folosi ca scut împotriva mulțimii la momentul oportun. Mai mult, primește funcția de
sfetnic al domnitorului și responsabil cu strângerea birurilor, după care îl va folosi, în
capitolul al III-lea, pentru a scăpa de mulțimea revoltată, răzbunându-se, în același timp,
pe boierul trădător, pe care-l va da pe mâna mulțimii care-l va omorî.
O altă scenă semnificativă are loc între Lăpușneanu și doamna Ruxanda, personaje
care sunt create pe baza antitezei demonic/angelic. Pe cât de înțelegătoare, credincioasă și
nobilă este doamna, pe atât de crud, sadic și răzbunător este domnitorul. Ea ar fi vrut să-i
fie soție credincioasă: „Ar fi voit să-l iubească, dacă ar fi aflat în el cât de puțină simțire
omenească.” Ea trăiește la curte izolată, fiind nevoită să facă față acceselor de furie ale
soțului său. În capitolul al II-lea, ea încearcă să-l sfătuiască să nu mai ucidă, motivând că îi
este teamă să mai iasă din cetate. Impulsiv, duce mâna la jungher, dar se abține și-i
promite că va înceta „nu de mâine, de poimâine”, după ce îi va da „un leac de frică”, pe
care-l va primi în capitolul al III-lea prin piramida din capetele boierilor, la vederea căreia
leșină. Se răzbună pe soția sa, deoarece a îndrăznit să intervină. Doamna va simboliza, în
final, mâna destinului, care-l pedepsește pe cel care a comis abateri morale grave.
Un element de compoziție este conflictul nuvelei, care pune în evidență personajul
principal. Conflictul principal este politic și relevă lupta pentru putere între domnitor și
boieri. Conflictul secundar, răzbunarea domnitorului împotriva vornicului Moțoc, boierul
care l-a trădat în prima domnie, se declanșează în primul capitol și se încheie în capitolul
al III-lea, odată cu moartea lui Moțoc. Conflictul social, între boieri și popor, este limitat la
revolta mulțimii din capitolul al III-lea, unde apare, pentru prima dată în literatura română,
personajul colectiv.
Timpul și spațiul acțiunii sunt precizate și conferă narațiunii verosimilitate. Nuvela
începe cu întoarcerea domnitorului pe tronul Moldovei, în a doua domnie, după care
acțiunea se desfășoară la curtea domnească și la mitropolie, iar ultimul capitol redă
moartea domnitorului, patru ani mai târziu, în cetatea Hotinului.
Un alt element îl constituie personajele, care sunt realizate potrivit esteticii
romantice: personaje excepționale în situații excepționale. Modalitățile de caracterizare ale
personajelor sunt directe (de către narator, de către alte personaje, prin autocaracterizare)
și indirect (prin fapte, limbaj, comportament, vestimentație, gesturi, relațiile cu celelalte
personaje). Lăpușneanu este personajul principal, excepțional, care acționează în situații
excepționale (scena uciderii boierilor, a pedepsirii lui Moțoc, scena morții domnitorului
otrăvit). Este tipul domnitorului tiran și crud, personaj „rotund”. Crud, hotărât, disimulat,
inteligent, bun cunoscător al psihologiei umane, abil politic, personajul este puternic
individualizat. Doamna Ruxanda este personaj secundar, romantic, construit în antiteză cu
domnitorul: blâdețe-cruzime, caracter slab-caracter puternic. Ea nu acționează din proprie
voință nici când îi cere soțului său să înceteze cu crimele, nici când îl otrăvește. Moțoc este
tipul boierului trădător, viclean, laș, intrigant, care nu urmărește decât propriile interese. În
antiteză sunt personajele episodice Spancioc și Stroici, cu rol justițiar, buni patrioți.
 În concluzie, nuvela romantică „Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi este
o capodoperă a speciei, prima de acest tip din literatura română și care reflectă principiile
ideologiei pașoptiste, fiind o creație literară originală inspirată din istoria națională.