Proza romantică / pașoptistă (1830-1860) /istorică

Alexandru Lăpușneanul
Costache Negruzzi

1. Încadrarea autorului:
Cu Costache Negruzzi ne aflăm în fața uni destin literar original. Scriitor din epoca
pașoptistă, operele sale reflectă apartenența la estetica romantismului. Deși a fost și
dramaturg (Muza de la Burdujeni), principala sa vocație rămâne cea de prozator, prin volumul
„Păcatele tinerețelor”, care cuprinde trei părți: „Amintiri din junețe”, „Fragmente istorice” sau
„Negru pe alb. Scrisori la un prieten”.
Romantismul este un curent literar apărut ca reacție la strictețea regulilor clasicismului,
accentuând cultul individualității, reveria, triumful sentimentalismului asupra rațiunii, al
imaginației asupra logicii și judecății. Apărut în Anglia, Franța și Germania, curentul se
răspândește în secolul al XIX-lea pe întreg continentul, iar în literatura română este asociat
perioadei pașoptiste (1830-1860), continuând cu poezia eminesciană, ultimă expresie a
romantismului la nivel european. O trăsătură esențială a acestui curent o constituie inspirația din
trecutul neamului, întoarcerea la istorie. Astfel, opere pașoptiste precum Românii supt Mihai-
Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu sau Alexandru Lăpușneanul de Costache Negruzzi
ilustrează ideologia romantică. Nuvela va apărea în primul număr al revistei Dacia literaă în
1840, ilustrând astfel eforturile pașoptiștilor de a realiza o literatură originală, inspirată din
realitățile naționale.

2. Încadrarea într-o tipolologie (specia, curentul):

a) Alexandru Lăpușneanul este un text în proză de dimensiuni medii, cu un număr mic de
personaje (principale, secundare, colective), al cărui unic fir narativ prezintă cea de a
doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanul, accentul punându-se pe conflicte și pe
complexitatea de caracter a protagonistului, ceea ce justifică încadrarea operei în specia
nuvelei.

b) Caracterul romantic / istoric al nuvelei se poate demonstra pe mai multe niveluri:

atemele și sursele de inspirație reflectă predilecția pentru istoria neamului, personajele
sunt construite antitetic și au trăsături excepționale, evidențiate în situații excepționale, se
reface culoarea locală și elementelor populare.atmosfera de epocă prin utilizarea
regionalismelor, a arhaismelor și a

3. Teme: Complexitatea operei se poate demonstra prin coexistența mai multor substraturi
tematice. Astfel, tema principală o constituie prezentarea în manieră fictivă a celei de a doua

2
 domnii a voievodului (trecutul istoric este o temă romantică prin excelență); setea de
răzbunare și de putere a unui domnitor autoritar sau ilustrarea politicii de îngădrire a
autorității boierilor de către un domn despot (crud, tiran, autoritar, machiavelic) reprezintă
teme secundare. Tema istorică se poate evidenția în raport cu sursa de inspirație, anume
Letopisețul Țării Moldovei de Grigore Ureche pentru episodul acestei domnii, și de Miron
Costin, de la care preia episodul uciderii boierului Batiște Veveli, pentru pedepsirea lui
Moțoc. Totuși, în spiritul romanticilor, Negruzzi va opera importatnte modificări atât
asupra faptelor, cât și atâta personajelor: a pornit de la aceste surse istorice și a
accentuat în mod intenționat anumite trăsături de caracter ale personajului, urmărind
crearea unui personaj romantic, excepțional în situații excepționale și prin realizarea
lui în antiteză cu alte personaje din operă:

 Dacă în cronică dialogul dintre Alexandru Lăpușneanul și boierii de la Tecuci este

amintit fugitiv, reținându-se doar replica „Dacă voi nu mă vreți...” (replica ce va
deveni motto), în nuvelă scena este dramatizată prin dialog cu scopul de a sublinia
autoritatea și spiritul disimulat a lui Alexandru Lăpușneanul și de a crea antiteze între
Lăpușneanul și boieri sau între Moțoc și ceilalți boieri.
 În cronică, Moțoc, Veveriță, Spancioc și Stroici fug în Polonia unde sunt uciși din
porunca lui Lăpușneanul, iar în nuvelă Negruzzi îi păstrează pentru crearea antitezei
și pentru realizarea tipului boierului mârșav.
 Dacă în cronică Ureche oferă două variante morții lui Lăpușneanul (moartea naturală
și otrăvirea de către R), oferind-o ca veridică pe cea dintâi, în nuvelă Negruzzi îl
preferă pe cel mai spectaculos, respectiv otrăvirea domnitorului (și nu moartea
naturală cauzată de boală), având aceeași intenție a creării unui personaj excepțional
într-o situație excepțională.

4. Patru elemente esențiale pentru viziunea despre lume a autorului:

a) Justificarea titlului: Alexandru Lăpușneanul – personaj eponim, iar prin articolul hotărât se
subliniază caracterul excepțional al personajului (unicitate, individualitate).

b) Deși este o nuvelă preponderent romantică, „Alexandru Lăpușneanul” are o structură

clasică (de altfel este știut faptul că în perioada pașoptistă se împletesc în operele
scriitorilor români elemente romantice cu elemente clasice) prin armonia și echilibrul celor
patru părți, precedate de către un motto rezumativ: Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu!, Ai
să dai samă, Doamnă!, Capul lui Moțoc vrem!, De mă voi scula, pre mulți am să popesc și
eu. Celor patru părți le corespund în mod echitabil momentele subiectului: expozițiunea și
intriga (revenirea lui Lăpușneanul în țară cu intenția de a-și recăpăta tronul) se regăsesc în
prima parte, desfășurarea acțiunii se extinde în partea a doua și în cea de a treia, punctul
culminant (revenireaa lui Spancioc și Stroici pentru a-l înlătura pe Lăpușneanul de pe tron)
și deznodământul (,oartea domnitorului) apar tot în ultima parte. De altfel, acest eclectism
(amestec) al elementelor clasice și romantice este specific romantismului de tip
Biedermeier, specific culturilor și literaturilor est-europene și implicit celei române.

2
 c) La nivelul construcției, se remarcă succesiunea evenimentelor prin înlănțuire (cronologic),
dar și prezența în text a unor pauze descriptive (portretul Ruxandei sau ospățul de la curtea
domnească) sau a analepsei în prezentarea trecutului domniței. (analepsă = întreruperea
firului narativ pentru a relata ceva din trecut și revenirea ulterioară în prezent).

d) Conflicte: În operă, întâlnim atât conflicte exterioare, cât și conflicte interioare, dar
accentul se pune pe cele exterioare. Cel mai importaant este cel politic dintre domnitor și
boierii trădători din prima domnie, conflict alimentat de setea de răzbunare a lui Alexandru
Lăpușneanul și evidențiat în scene precum întâlnirea de la Tecuci sau cea a măcelului.
Conflictul se rezolvă prin uciderea cu sânge rece a trădătorilor. În plus, personajul este
conturat și prin conflicte exterioare cu alte personaje, cele mai grăitoare confruntări fiind
cea cu Moțoc și cea cu Ruxanda. În dialogurile cu Moțoc, se confruntă de fapt autoritatea
unui domn puternic cu slugărnicia și oportunismul unui boier venal (lipsit de scrupule
pentru a parveni), iar Ruxanda, inițial stăpânită prin leacul de frică al piramidei de capete,
va dovedi la finalul nuvelei că instinctul matern este mai puternic decât datoria de soție a
domnitorului Moldovei.
Cât privește conflictele interioare, remarcăm că personajul principal este măcinat, în
scena morții, de o luptă interioară care se dă între voința nestăvilită de putere și neputința
acceptării propriului destin. Totodată, un alt conflict interior este cel al Ruxandei, din scena
otrăvirii lui Alexandru Lăpușneanul, în care are de ales între a-ți salva fiul și a nu-și trăda soțul,
între calitatea de bun creștin și cea de ucigașă a domnului țării. Ucigându-și soțul, Ruxanda nu
devine un personaj rotund, ci rămâne personaj plat: ea ucide pentru a-și salva fiul, iar această
crimă nu o dezumanizează, nu răspunde unui instinct diabolic.

5. Personajul:
În centrul operei stă destinul lui Alexandru Lăpușneanul, personaj principal,
apărând în toate momentele subiectului și stabilind relații cu toate personajele. Personaj
romantic, excepțional în situații excepționale, Lăpușneanul este o întruchipare a domnitorului
crud, machiavelic, posesor al unei diabolice arte a disimulării (prefăcătoriei), bun cunoscîtor al
psihologiei celuilalt, cu o voință de fier, un temperament vulcanic și o autoritate ineluctabilă (=de
neînvins), îndepărtându-se de imaginea mitică a unor domnitori precum Ștefan cel Mare sau
Mircea cel Bătrân.
Statutul său inițial este prezentat în primele pagini ale nuvelei: politic, el este mazilit
(alungat) în timpul primei sale domnii de boierii trădători, dar se întoarce, cu ajutor de la Poarta
Otomană, pentru a-și relua tronul ocupat de Ștefan Tomșa. Din punct de vedere civil, este
căsătorit cu Ruxanda, descendentă a lui Petru Rareș, cu care are un fiu, Bogdan. Căsătoria lor nu
a avut la bază sentimente de afecțiune necondiționate, ci dorința lui Alexandru Lăpușneanul de a
pune mâna pe tronul Moldovei.

2
 Trăsăturile sale de caracter se evidențiază în scene revelatorii precum cea a întâlnirii cu
boierii de lângă Tecuci, unde dovedește labilitate psihică prin trecerea de la aparenta stăpânire de
sine la exteriorizarea autorității și la cinism în dialogul cu Moțoc. Alexandru Lăpușneanul dă
dovadă de simț al disimulării, dar și de abilitate politică, adresându-li-se cordial boierilor care
refuzaseră să-i sărute poala, după obicei. De asemenea, aceeași scenă evidențiază trăsături ale
domnitorului precum: setea de putere, cunoașterea psihologiei celuilalt, viclenie și inteligență
politică: nu îl ucide pe Moțoc, păstrându-l ca să-l mai scape de „blestemurile norodului”.
În partea a doua a nuvelei, în prezența Ruxandei, care intervine la domnitor pentru a
înceta faptele sângeroase, acesta cu greu își stăpânește instinctul de a scoate pumnalul. Se
conturează, astfel, antiteza dintre spiritul angelic al domniței și cel demonic al lui Alexandru
Lăpușneanul.
Scena discursului de la biserică este un moment ce confirmă arta disimulării voievodului
prin cucernicia cu care sărută icoanele și ascultă slujba, în timp ce cugetă la măcel, sau prin
discursul rostit în fața boierilor, pe care îi invită la ștergerea trecutului.
Cea mai grăitoare dintre situațiile excepționale rămâne însă cea a uciderii nemiloase a
celor 47 de boieri, culminând cu așezarea capetelor lor în formă de piramidă. Scena uciderii
boierilor reflectă cruzimea fără margini, calculul rece al voievodului și cinismul din dialogul cu
Moțoc, pe care îl ucide aruncându-l mulțimii răsculate, ceea ce evidențiază abilitatea sa politică
de a manipula masele.
În relația cu Ruxanda, pe lângă scena din partea a doua, o altă scenă semnificativă este
cea din partea a IV-a, în care instinctul matern al domniței surclasează datoria ei de soție de
domnitor. Deznodământul constă, așadar, în uciderea prin otrăvire a domnitorului, fapt
excepțional, care răspunde esteticii romantismului.
Deși predomină modalitățile indirecte în realizarea acestui personaj, aporadic apar și
modalități directe: naratorul îl descrie în secvențe episodice, disperate în care își manifestă
atitudinea de dezaprobare față d epersonaj: „tiranul domnitor”, „dorul lui de a vedea schingiuiri
omenești”, „în timpul primei domnii nu avusese vreme a-și arăta urâtul caracter”, „domnia sa a
fost o pată de sânge în istoria Moldovei”. Dintre celelalte personaje, numai Mitropolitul Teofan
intervine, ajutând-o pe Ruxanda să-și facă alegerea: „crud și cimplit este omul acesta”.
Tipic operelor de inspirație istorică, în această nuvelă regăsim triada domnitor tiranic –
domniță angelică – boier slugarnic și mârșav, respectiv Lăpușneanul – Ruxanda – Moțoc, tot
așa cum în „Despot-vodă” de Vasile Alecsandri pitem exemplifica prin Despot – Ana lui Moțoc
– Moțoc. Caracterul excepțional al lui Alexandru Lăpușneanul este scos în evidență prin plasarea
lui în antiteză cu aceste personaje: demonismul său i se opune blândețea și inocența Ruxandei,
iar forței autoritare slăbiciunea și ipocrizia, oportunismul și cameleonismul lui Moțoc.
Nu în ultimul rând, tot în spirit romantic, nuvela prezintă personaje aparținând tuturor
straturilor sociale: domnitor, boierimea tânără, (Spancioc, Stroici), boierimea conservatoare
(Moțoc, Veveriță), țărănimea – realizată pentru prima daată în literatura română ca personaj
colectiv.

2
 Un alt argument prin care se demonstrează caracterul romantic al nuvelei este refacerea
culorii locale și a atmosferei de epocă prin descrierea vestimentației domnitorului și a
Ruxandei, în care predomină purpura și aurul ca însemne ale celor aleși, ale puterii, prin
prezentarea ospățului cu bucate turcești sau prin plasarea unor detalii în text ce evidențiază
mentalități ale epocii (refuzul boierilor de a săruta poala lui Lăpușnenul) creează o atmosferă de
epocă; la nivel lexical, aceasta este susținută prin folosirea arhaismelor și a regionalismelor
(armaș, vodă, pre, proști).
6. Nu în ultimul rând, la nivelul procedeelor artistice, Negruzzi excelează în folosirea
antitezei. Pe de o parte, sunt plasate în opoziție personaje, nu numaoi cele principale, ci și
personaje episodice: Spancioc și Stroici se detașează de Moțoc prin refuzul lor de a-l sluji pe
Lăpușneanul și prin rolul lor important în eliminarea domnului tiran din scaunul Moldovei.
Pe de altă parte, putem vorbi și despre scene antitetice: lipsită din cronica lui Ureche, scena
discursului lui Lăpușneanul de la biserică este o ficțiune a lui Negruzzi cu scopul de a
sublinia cruzimea măcelului de la ospăț din scena imediat următoare.
7. Opinia:
În opinia mea, Negruzzi folosește adevărul istoric/realitatea doar ca punct de plecare al
nuvelei, modificările aduse de el adevărului istoric răspunzând esteticii romantismului, care
presupune personaje excepționale în situații excepționale și antiteze.
În concluzie, Alexandru Lăpușneanul rămâne, prin caracterul de sinteză estetică, prin gestul
de pionierat pe care îl reprezintă, prin echilibrul compozițional, una dintre creațiile de certă
valoare ale perioadei pașoptiste, ilustrând romantismul de tip Biedermeier (amestec de
romantism cu alte curente literare).