ESEU-ALEXANDRU LAPUȘNEANUL

De Costache Negruzzi

Om al veacului său, care ilustrează cu strălucire spiritul paşoptist,

Costache Negruzzi este întemeietorul nuvelei istorice românești, creatorul
prozei epistolare („Negru pe alb”), iniţiatorulu prozei caracteriologice
(„Fiziologia provintialului”). Capodopera creației sale este considerată nuvela
de inspirație istorică „Alexandru Lăpuşneanul”.

Publicată în primul număr al revistei „Dacia literară” (la 30 ianuarie

1840) şi apoi republicată în volumul „Păcatele tinereților” (în 1857), nuvela
ilustrează strălucit doctrina estetică a romantismului, precum şi caracteristicile
nuvelei istorice.

Nuvela este specia genului epic, de întindere medie, cu un singur fir

narativ, riguros construit, în care atenția naratorului se focalizează asupra
personajelor. Opera literară „Alexandru Lăpușneanul” aparține nuvelei istorice,
întrucât: tema fundamentală a acesteia este istoria; apar personajele reale
(precum: Alexandru Lăpușneanul și soția sa, domnița Ruxanda); autorul îmbină
documentarismul cu ficțiunea; se folosește tehnica detaliului semnificativ
întrucât se creaază culoarea vocală a epocii evocate cu ajutorul utilizării
arhaismelor („bumb”, „ spahiu”, „stolnic”, „ aprod” etc.) și a descrierii.

Pașoptismul este o ideologie literară manifestată între anii 1830-1860,

considerată o epocă de afirmare a literaturii naționale. Aceasta are la bază
activitatea revistei „Dacia literară”, publicată în 1940 de Mihail Kogălniceanu,
îndrumătorul generației pașoptiste. O primă trăsătură pașoptistă este
reprezentată de faptul că, la nivel tematic, nuvela subliniază ideea de
patriotism și îndemnul la luptă. O altă trăsătură specifică pașoptismului este
redată de prezența antitezei, ce reprezintă un important element structural al
textului și este sugerată de o serie de termeni opuși ce reies din text, precum:
suferința (în luptă)- răsplata; moartea (sacrificiul patriotic)-eternitatea (patria)
etc. De altfel, tema istoriei, personajele excepționale, situațiile excepționale și
antiteza sunt elemente ce fac referire la romantism, la caracterul romantic al
operei, iar echilibrul compozițional, armonia textului sunt sugestive
clasicismului.

Titlul „Alexandru Lăpușneanul” este un element paratextual, ce

reprezintă o cheie de lectură și creează un orizont de așteptare cititorului. Este
analitic, fiind alcătuit din două substantive proprii, ce alăturate constituie
numele protagonistului. Titlul situează în centrul narațiunii personajul care
polarizează interesul epic și mesajul operei, un erou literar de mare forță,
complex, viu. Forma articulată a numelui propriu dă culoarea epocii, fiind un
arhaism morfologic.

Tema principală a operei este istoria, specifică pașoptismului, care se

dezvoltă prin evocarea unui episod de Evul Mediu românesc, şi anume cea de-
a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu. Pentru a crea atmosfera istorică,
autorul se inspiră din cronicile moldovenești (Grigore Ureche, Miron Costin -
scena răscoalei țărănești). Scriitorul nu are mentalitatea unui cronicar, unui
istoric, deoarece nu simte obligația de a respecta adevărul istoric, ci face apel
la ficțiune cu scopul de a-și prezenta viziunea despre lume. Astfel, folosește
numele unor persoane reale pentru a spori autenticitatea evenimentului
istoric, adăugând aspecte, detalii evenimentelor istorice cu scopul de a capta
atenția cititorilor, de a contura o acțiune bine definită, de a transforma
evenimentul istoric într-un text literar.

O temă secundară, de factură romantică, este aceea a urmăririi

destinului unui tiran: mărirea și prăbuşirea acestuia, evoluţia de la orgoliu şi
cruzime, la singurătate şi la teroarea de a fi neputincios în fața morții.

Compoziţional, nuvela este alcătuită din patru capitole, având fiecare

funcția unui act din teatrul clasic (decorurile fiind diferite). Fiecare capitol are o
relativă independenţă, deschizându-se cu o secvenţă rezumativă în stil
cronicăresc. Principiul de compoziție este cel cronologic. Singura abatere de la
acest principiu este secvenţa retrospectivă din capitolul al doilea, în care se
evocă destinul urmaşilor lui Petru Rareş, episod încheiat cu motivaţia căsătoriei
lui Lăpuşneanu cu domnița Ruxanda. Mottourile subliniază natura conflictului
dezvoltat în fiecare capitol. Formularea lor ca replici ale unor personaje
evidenţiază faptul că scriitorul adoptă frecvent ca modalitate de narare
reprezentarea.
 Capitolul I are ca motto „dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...", cuvinte pe
care Lăpuşneanul le rosteşte în fața solilor lui Tomșa, exprimându-şi setea de
putere. Acesta cuprinde expozițiunea (întoarcerea lui Alexandru Lăpușneanul
la tronul Moldovei, în 1564, în fruntea unei armate turcești și întâlnirea cu solia
formată din cei patru boieri trimiși de Tomșa: Veveriță, Moțoc, Stroici și
Spancioc) și intriga (hotărârea domnitorului de a-și relua tronul și dorința sa de
răzbunare față de boierii trădători).

Motto-ul celui de-al doilea capitol este reprezentat de ameninţările unei

văduve cu cinci copii. Replica „Ai să dai samă, doamnă!”, adresată doamnei
Ruxanda, stârnește conflictul religios şi moral, conform căruia orice păcat va fi
pedepsit, chiar dacă acesta este săvârşit de „unsul Lui Dumnezeu". Acest
capitol corespunde, ca moment al subiectului, desfășurării acțiunii și cuprinde
o serie de evenimente declanșate de reluarea domniei de către Alexandru
Lăpușneanul: fuga lui Tomșa în Muntenia, incendierea cetăților, desființarea
armatei, confiscarea averilor boierești, uciderea unor boieri, intervenția
doamnei Ruxanda pe lângă domnitor pentru a înceta cu omorurile și
promisiunea pe care acesta i-o face.

Motto-ul „Capul lui Moțoc vrem..." deschide cel de-al treilea capitol și
reprezintă cerinţa mulțimii adunate în fața cetății, care se răzvrăteşte pentru
jefuirea şi neajunsurile cu care se confruntă. Capitolul al III-lea conține mai
multe scene romantice cu caracter memorabil sau excepțional: participarea și
discursul domnitorului la slujba religioasă de la mitropolie, ospățul de la palat
și uciderea celor 47 de boieri, omorârea lui Moțoc de către mulțimea revoltată
și „leacul de frică” pentru doamna Ruxanda. Capitolul cuprinde punctul
culminant.

Cuvintele „De mă voi scula pre mulți am să popesc şi eu…" constituie

motto-ul ultimului capitol și sugerează existenţa unui conflict exterior. Cel de-al
patrulea capitol al nuvelei înfățișază deznodământul, moartea tiranului prin
otrăvire. După patru ani de la cumplitele evenimente, Lăpușneanul se retrage
încetatea Hotinului. Bolnav de friguri, domnitorul este călugărit, după obiceiul
vremii. Faptul că, atunci când își revine, amenință să-i ucidă pe toți (inclusiv pe
propriul fiu,urmașul său la tron), o determină pe doamna Ruxanda să accepte
sfatul boierilor de a-l otrăvi.
 În ceea ce privește modurile de expunere, predomină dialogul, care
dramatizează acțiunea. Narațiunea şi descrierea au o pondere mai mică, însă
sunt relevante pauzele descriptive care îi conferă cititorului o imagine de
ansamblu și prezintă amănunte semnificative despre personaje.

Narațiunea este de formă clasică, heterodiegetică. Naratorul relatează la

persoana a treia (sugestive fiind verbele și pronumele la persoana a treia,
precum: „fugise”, „porunci”, „Ei” etc.), iar perspectiva lui este, în general,
obiectivă. Tenta pronunțat retorică a discursului auctorial generează însă şi o
atitudine romantică de implicare subiectivă, evidentă prin comentariile
explicative sau anticipative (,,ca să tragă inimile norodului", ,,se cunoștea că
meditează vreo nouă moarte"), prin denotative (,,Moțoc, silindu-se a râde ca
să placă stăpânului, simțea părul zburlindu-i-se pe cap") sau prin epitete
calificative şi metafora din final (,,cuvântare deşănțată", ,,urâtul
caracter", ,,mârşav curtezan", ,,pată de sânge în istoria Moldovei"). Perspectiva
narativă externă alternează cu aceea omniscientă (de exemplu: în
enunțul ,,Buna doamnă, temându-se de furia norodului, era spăriată" se
dezvăluie trăiri interioare ale doamnei Ruxanda din perspectiva naratorului).

Acțiunea este desfășurată în timp și spațiu, gradat, pe momentele

subiectului și poate fi rezumată astfel: Alexandru Lăpuşneanu, izgonit după
prima domnie, se reîntoarce cu armată de mercenari turci şi intră în Ţara
Moldovei. Un grup format din Moţoc, Stroici, Spancioc şi Veveriţă, îl aşteaptă şi
îl roagă să se întoarcă, pentru că ţara nu îl vrea. Lăpuşneanul le răspunde că el
îi vrea şi asta este de ajuns. Instalat la tron, domnitorul se răzbună pe cei pe
care îi consideră vinovaţi de eşecul lui din timpul primei domnii: le confiscă
averile, îi ucide, comite numeroase atrocităţi. Soţia sa, Ruxanda, este oprită
într-o zi de o jupăneasă căreia Lăpuşneanul i-a ucis soţul şi i-a luat moşia.
Aceasta o roagă pe domniţă să intervină pe langă voievod, să pună capăt
crimelor şi o avertizează că o să raspundă pentru faptele soţului său. Demersul
Ruxandei pe lângă Lăpuşneanul pare să aibă success. Lăpuşneanul îi spune că
începtează să mai ucidă şi că îi va oferi un leac de frică. Merge la biserică şi în
faţa întregii obşti boiereşti, cere împăcare, invitându-i la un ospăţ domnesc.
Stroici şi Spancioc, intuind că este vorba despre un complot, fug peste graniţă.
Lăpuşneanul organizează întâlnirea cu mult fast, dar înainte de a se aşeza la
masă, boierii sunt ucişi de mercenari domneşti. Apoi capetele lor sunt aşezate
în formă de piramidă, după rang. Între timp, sub ferestrele domneşti se adună
țăranii revoltați de nedreptățile domnitorului. Derutată, mulţimea cere
dreptate şi, pentru că cineva vehiculează numele vornicului Moţoc, ei doresc
capul acestuia. Lăpuşneanul se îmbolnăveşte de friguri şi se retrage în cetatea
Hotin. Fiind foarte bolnav, Lăpuşneanul vrea să fie călugarit după obiceiul
pământesc pentru ca Dumnezeu să îi ierte păcatele. Dar când se trezeşte şi se
vede călugărit cere să i se aducă fiul pentru a-l ucide, temându-se de statutul
său de moștenitor la putere. Sfătuită pe boierii fugari (Stroici şi Spancioc) şi de
mitropolit, Ruxanda îl otrăveşte pe Lăpuşneanul.

Timpul naraţiunii este cel real, istoric (1564-1569), iar timpul narării este
ulterior (imperfectul şi perfectul simplu alternând cu mai mult ca perfectul,
pentru secvențe retrospective). Spațiul ales alcătuiește un decor romantic: mai
întâi, cortul din dumbrava de la Tecuci, apoi palatul domnesc din Iași si
mitropolia, iar, în ultimul capitol, curtea domnească din cetatea Hotinului.

Personajul principal al nuvelei este caracterizat în mod direct și indirect.

Caracterizarea directă este realizată de către narator, prin intermediul acestuia
fiind evidențiate detalii vestimentare („era îmbrăcât cu toată pompa
domnească. Purta coroana Paleologilor şi peste dulama poloneză de catifea
stacojie, avea căbăniţă turcească”), care subliniază puterea ostentativă a
domnitorului. Totodată, portretul său fizic, cât și cel moral sunt conturate prin
intermediul caracterizării directe realizată de către boierul Stroici care îl
consideră „un tiran cu sânge pângărit”, iar mitropolitul Teofan îl numește „crud
și cumplit”. Caracterizarea indirectă reiese din faptele, gesturile și atitudinea
personajului. Acesta este un om hotărât și sigur pe sine, vrând să-și atingă
scopul indiferent de părerea boierilor sau de consecințe („Dacă voi nu mă vreți,
eu va vreau” , „și dacă voi nu mă iubiți, eu va iubesc pre voi și voi merge ori cu
voia, ori fără voia voastră. Să mă-ntorc? Mai degrabă-și va întoarce Dunărea
cursul îndărăt.”). De asemenea, este un bun strateg, ce dă dovadă de o
inteligență ieșită din comun. Astfel, își dă seama de viclenia lui Moțoc și de
faptul că acesta îl va trăda, așa că decide să-l cruțe că să împlinească, mai
târziu, rolul de „țap ispășitor” („te voi cruța căci îmi ești trebuitor să mă scapi
de blastemuirile norodului”, „sabia mea nu se va mânji în sângele tău”).
Totodată, tirania sa reiese din comportamentul lui față de boieri și față de
familia sa. Acesta și-a amenințat propriul fiu, deoarece se temea de dreptul său
de a prelua conducerea, de moștenitor. Lăpușneanul se autocaracterizează ca
fiind "nătărău de frunte".

Principalul conflict al nuvelei este unul exterior, de ordin politic, și

anume lupta pentru putere între domnitori și boieri. Cruzimea lui Lăpușneanul
față de boieri este justificată psihologic, devenind expresia de răzbunare
pentru trădarea lor din prima domnie. Conflictul social al nuvelei este
reprezentat de antiteza dintre Lăpușneanul și domnița Ruxanda. Domnița nu
este de acord cu metodele soțului sau, rugându-l să înceteze a mai ucide
oameni.

În concluzie, „Alexandru Lăpușneanul” este o nuvelă de inspirație

istorică, ce ilustrează principiile ideologiei pașoptiste și ale romantismului
românesc.