Perioada paşoptistă Nuvela istorică de factură romantică

Costache Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul

Perioada pașoptistă marchează începutul literaturii romane moderne, fiind o epocă de afirmare a
literaturii naţionale, din preajma Revoluţiei de la 1848. Este perioada în care se încearcă arderea unor
etape care nu fuseseră parcurse de literatura noastră. Principala trăsătură a literaturii paşoptiste constă în
coexistenţa curentelor literare, nu numai în opera aceluiaşi scriitor, ci chiar şi în aceeaşi creaţie. Chiar
dacă romantismul este curentul literar dominant, în paralel cu el se manifestă clasicismul și realism.
Costache Negruzzi este un reprezentant de marcă al mișcarii pașoptiste, un autor care a reușit să
depășască faza traducerilor și a imitațiilor și să creeze o operă originală.
Nuvela Alexandru Lăpuşneanul de C. Negruzzi este prima nuvelă istorică din literatura română.
Publicată în primul număr al Daciei literare (1840), nuvela ilustrează două dintre cele patru idei formulate
de Mihail Kogălniceanu în articolul-program Introducţie: promovarea unei literaturi originale şi
inspiraţia din istoria naţională.
Ca specie, texul este o nuvelă , creație literară definită ca o narațiune în proză, constituită pe baza unui fir
narativ și a unui conflict puternic, concentrat în jurul personajului principal, cu un subiect concis, o structură
riguroasă, și un stil obiectiv, bazat pe eliminarea detaliilor și surprinderea protagonistului în situații-limită.
Alexandru Lăpuşneanul este o nuvelă istorică de factură romantică prin inspiraţia din istoria
naţională, prin specie, temă, personaje excepţionale în împrejurări excepţionale, alcătuite din contraste,
antiteza angelic – demonic, prin caracterul dramatic. Dar coexistenţa elementelor romantice cu cele
clasice într-o operă literară este o trăsătură a literaturii paşoptiste. Astfel, nuvela aparține clasicismului
prin: echilibrul compoziţiei, construcţia simetrică, aspectul verosimil al faptelor, caracterul obiectiv al
naraţiunii. Interesul pentru culoarea locală deschide drumul observaţiei realiste a cadrului prin tehnica
detaliului semnificativ și prin caracterul pictural al unor scene.
Costache Negruzzi este întemeietorul nuvelei istorice româneşti şi primul scriitor care valorifică
într-o creaţie literară cronicile moldoveneşti (Letopiseţul Ţării Moldovei de Miron Costin și Grigore
Ureche) Din cronica lui Ureche preia imaginea domnitorului Alexandru Lăpușneanul dar și scene, fapte,
replici, precum mottoul primei şi ultimei părţi. Scriitorul se detaşează de realitatea istorică prin apelul la
ficţiune şi prin viziunea romantică asupra istoriei.
Nuvela are ca temă evocarea unei perioade zbuciumate din istoria Moldovei secolului al XVI-lea, a
doua domnie a lui Lăpuşneanul (1564 -1569), lupta pentru impunerea autorităţii domneşti.
Titlul operei sugerează intenția autorului de a scoate în relief figura impresionantă a domnitorului,
personalitatea lui complexă și controversată, fiind un personaj bine individualizat, creat din lumini și
umbre. Nuvela aduce în momentul apariției nu un model de patriotism, ci un antimodel de conducător, ca
un avertisment adresat contemporanilor într-o perioadă de efervescență revoluționară.
Naratorul este omniscient, heterodiegetic, predominant obiectiv, dar intervine subiectiv, folosind
epitete de caracterizare și topica afectivă: această deşănţată cuvântare, ticălosul boier, nenorocitul domn,
tiran, mişelul boier. Naraţiunea realizată la persoana a III-a, se desfăşoară linear, cronologic, prin
înlănţuirea secvenţelor narative.
Timpul narativ este cronologic, bazat pe derularea În ordine a evenimentelor situate într-un trecut
istoric: întoarcerea lui Lăpuşneanul la a doua domnie. În primele trei părţi evenimentele se desfăşoară
îndată după revenirea la tron, iar în ultima parte, patru ani mai târziu, se prezintă moartea domnitorului.
Spațiul narativ este real, Moldova secolului al XVI-lea.
Echilibrul compoziţonal este realizat prin organizarea textului în patru capitole, care fixează
momentele subiectului. Capitolele poartă un motto cu rol rezumativ, care constituie replici memorabile ale
personajelor. Subiectul se derulează gradual într-o tensiune narativă ce-i asigură operei calitatea de nuvelă
exemplară a literaturii române.

1
 Motto Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu este replica lui Lăpușneanul ca răspuns la îndemnul de a renunța la
tronul Moldovei, adresat lui de către boierii veniți să-l întâmpine. Ai să dai samă, Doamnă! constituie ameninţarea
văduvei care o critică pe doamna Ruxandra că nu ia atitudine faţă de crimele soţului său. Capul lui Moţoc, vrem! este
cererea vindicativă a poporului care-l condamnă pe Moţoc pentru toate nemulţumirile. De mă voi scula, pre mulți
am să popesc sunt cuvintele lui Lăpușneanul ca avertisment împotriva celor care-l călugăriseră.
O scenă reprezentativă pentru viziunea despre lume a autorului este scena de la mitropolie,
urmată de episodul omorârii celeor 47 de boieri.
Lăpuşneanul participă la slujba, apoi ţine un discurs, îndemnându-i pe boieri la împăcare şi la un ospăţ.
Plăcerea spectacolului și arta disimulării sunt vizibile în această scenă, regizată atent de către Lăpușneanul. Prin
vestimentația protocolară (pe cap cu coroana Paleologilor, îmbrăcat cu toată pompa domnească), prin smerenia cu
care ascultă slujba și se închină la icoane, reușeste să-i intimideze pe boieri. Prin integrarea frazelor biblice în
discursul persuasiv (Bate-voi păstorul şi se vor împrăştia oile) reușește să le câștige încrederea.
Invitaţia la ospăţul de împăcare este, de fapt, o cursă, care va prefața o scenă de factură romantică prin
violența faptelor și a imaginilor impresionante.
După ce spiritele se încing, boierii vor fi ucişi de mercenarii aflaţi în spatele mesenilor. Privind masacrul, Vodă
râde satisfăcut şi, cu un cinism ieşit din comun, pune să se reteze capetele celor ucişi, după care le aşează în mijlocul
mesei, „după neam şi după ranguri”, făcând o piramidă de „patruzeci şi şepte căpăţâne, vârful căreia se încheia
prin capul unui logofăt mare”. O cheamă apoi pe Ruxandra să-i dea leacul de frică promis, însă ea leșină, spre
dezamăgirea domnitorului.
Scena reliefează indirect trăsăturile antitetice ale celor doi soţi, pe de o parte sensibilitatea şi bunătatea doamnei, iar
pe de altă parte cruzimea şi spiritul vindicativ care dirijează toată energia domnitorului.
O altă scenă reprezentativă este cea a sfârșitului domnitorului, în ultimul capitol. Se distinge în
această secvență o elipsă narativă deoarece naratorul nu mai narează întâmplările ci comprimă 4 ani în câteva fraze.
Retras în cetatea Hotinului, Vodă se îmbolnăveşte „de lingoare” şi, „în delirul frigurilor”, îl mustră conştiinţa
pentru toate cruzimile înfăptuite, de aceea îl cheamă la el pe mitropolitul Teofan, căruia-i cere să-l călugărească,
lăsând moştenitor la tronul ţării pe fiul său, Bogdan. Trezindu-se din starea de inconştienţă şi văzându-se îmbrăcat în
rasa de călugăr, Lăpuşneanul se înfurie cumplit, îşi pierde complet controlul şi-i ameninţă cu moartea pe toţi, inclusiv
pe soţia şi pe fiul său în care vede un uzurpator al puterii.
Scena ortăvirii este cutremurătoare prin dramatismul ei. Doamna Ruxanda, pusă într-o situație limită, acceptă
sfatul lui Spancioc de a-i pune soțului ei otravă în băutură, fiind încurajată și de mitropolit. Stroici cu un cuțit, îi
descleștă dinții și îi turnă pe gât otrava ce mai era pe fundul paharului, spunându-i cu bucurie: învață a muri, tu
care știai numai a omorî. Nartorul heterodiegetic descrie în detaliu chinurile îngrozitoare ale domnitorului, într- o
scenă romantică prin excelență.
Conflictul nuvelei este complex şi pune în lumină personalitatea puternică a personajului principal.
Conflictul principal, exterior este de ordin politic: lupta pentru putere între domnitor şi boieri. Conflictul
secundar, între domnitor şi Moţoc, boierul care-l trădase, este anunţat în primul capitol şi încheiat în al
treilea. În proza romantică, tensiunile exterioare plasează personajele într-o relație de antiteză. Astfel, se
poate vorbi despre conflictul dintre Lăpușneanul și doamna Ruxandra.
Limbajul prozei narative redă culoarea locală conţinând expresii populare - mulţimea rămasă cu
gura căscată, arhaisme (vornicul, spătarul), regionalisme (clipală), dar şi neologisme, chiar figuri de stil,
precum comparaţia, acest din urmă cuvânt (…) fu ca o schinteie electrică.
Stilul narativ, lapidar se remarcă prin concizie, sobrietate, claritate, echilibru între termenii arhaici şi
neologici, simplitatea topicii.
În concluzie, nuvela lui Negruzzi este simptomatică pentru profilul literaturii române din perioada
pașoptistă. Ea reunește tendința romantică dictată de prezentul literaturii europene, viziunea realistă a
trecutului istoric cu echilibrul clasicismului.
Prin mesajul moralizator, valoarea patriotică și educativă, nuvela se situează printre marile realizări
ale literaturii pașoptiste așa cum afirmă G. Călinescu: „nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul ar fi
devenit o scriere celebră ca şi Hamlet dacă ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale.”