Paşoptismul

Nuvela istorică de factură romantică

Costache Negruzzi, „Alexandru Lăpuşneanul”

Prima nuvelă istorică din literatura română, „Alexandru Lăpuşneanul”, de Costache Negruzzi,
aparţine prozei romantice, fiind publicată în perioada paşoptistă, în primul număr al revistei „Dacia
literară” (1840). Nuvela este inspirată din istoria naţională, istoria Moldovei, a doua domnie a lui
Alexandru Lăpuşneanul şi reprezintă un răspuns la recomandările formulate de Mihail Kogălniceanu
referitoare la scrierea unei literaturi originale inspirată din istoria ţării, potrivit articolului-program
„Introducție” la „Dacia literară”.
„Alexandru Lăpuşneanul” este nuvelă, deoarece are un fir narativ central şi un conflict concentrat.
Fiind o nuvelă de factură romantică, opera are un conflict complex – politic, personal și social și pune
în lumină personalitatea puternică a personajului principal.
Principalul conflict, exterior, este de natură politică: lupta pentru putere între domnitor și boieri,
impunerea autorității domnești în fața boierilor, mijloacele lui Lăpușneanul fiind sângeroase,
caracteristice tiranului feudal.
Conflictul secundar, personal, este între domnitor și boierul trădător, Moțoc, evidențiind dorința
de răzbunare a domnitorului, anunțată încă în prima parte.
Conflictul social, între boieri și popor, este redus doar la scena revoltei mulțimii, din partea a
treia.
Opera este nuvelă romantică prin tema de inspiraţie istorică, personajele excepţionale puse în
situaţii excepţionale, construite în antiteză – blândeţea doamnei Ruxanda şi cruzimea domnitorului,
culoarea epocii în descrierile cu valoare documentară, de exemplu, portretul doamnei în partea a doua,
vestimentaţia domnitorului în biserică – aici autorul folosește tehnica detaliului vestimentar – gesturi şi
replici devenite celebre, relaţii sociale, funcţii în stat, obiceiuri, limbaj etc.
Tema nuvelei este evocarea artistică a unei perioade agitate din istoria Moldovei, la mijlocul
secolului al XVI-lea, fiind prezentată a doua domnie a lui Lăpuşneanul (1564 – 1569), lupta pentru
impunerea autorităţii domneşti şi consecinţele deţinerii puterii de către un domnitor crud. Tema nuvelei
este dezvoltată pe parcursul celor patru părți, în care se pot stabili mai multe episoade.
De exemplu, se remarcă episodul de la început, în partea întâi, când domnitorul se întâlneşte cu
solia de boieri. Dorinţa de revenire în ţară este concentrată în replica memorabilă rostită de Lăpuşneanul:
„Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”. Un alt episod este în partea a treia în scena uciderii celor 47 de
boieri, invitaţi la masa domnească, scenă ilustrativă pentru cruzimea tiranului medieval.
Viziunea despre lume a scriitorului este în relaţie cu faptele verosimile, cu tema istorică, raportul
realitate-ficţiune rezultând din sursa de inspiraţie „Letopiseţul Ţării Moldovei”, al lui Grigore Ureche şi
Miron Costin. Din cronica lui Ureche autorul preia imaginea personalităţii domnitorului, unele fapte
(uciderea boierilor) şi replici (mottoul părților I şi a IV-a), dar modifică realitatea istorică, potrivit esteticii
romantice şi paşoptiste. De exemplu, istoria atestă că la a doua domnie a lui Lăpuşneanul, Moţoc fuge în
Polonia, unde este decapitat, însă autorul îl păstrează ca personaj, pentru a ilustra tipul boierului lingușitor
și trădător de ţară.
Perspectiva narativă este obiectivă, iar naraţiunea la persoana a treia (viziunea „dindărăt”)
aminteşte de stilul concis al cronicarilor. Naratorul omniscient, omniprezent, sobru, detaşat, intervine
rareori prin epitetele de caracterizare prin care precizează ipostazele personajului „vodă”, „domnul”,
„tiranul”, „bolnavul”.
Titlul conţine un eponim, evidenţiind personalitatea puternică a personajului principal romantic,
un personaj excepţional, prin hotărârea şi cruzimea sa.
Din punctul de vedere al compoziţiei, naraţiunea se desfăşoară linear, cronologic, prin înlănţuirea
secvenţelor narative şi a episoadelor, nuvela având un incipit şi un final, ce se remarcă prin sobrietate şi
printr-un stil cronicăresc.
Incipitul prezintă situaţia din ţară în momentul revenirii lui Lăpuşneanul (la a doua domnie), iar
în final, în acelaşi stil cronicăresc, se menţionează că Lăpuşneanul a fost înmormântat la mănăstirea
Slatina, unde „se vede şi astăzi portretul lui şi a familiei sale”.
Echilibrul compoziţional, clasic, este realizat prin organizarea textului în patru părți, care
fixează momentele subiectului. Fiecare parte are un motto cu rol rezumativ, fiind replici importante
rostite de personaje.
 Partea I – expoziţiunea şi intriga are motto-ul „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”, (răspunsul
dat de Lăpuşneanul soliei de boieri); partea a II-a (desfăşurarea acţiunii) – „Ai să dai samă, doamnă!”
(avertismentul văduvei unui boier decapitat, adresat doamnei Ruxanda, pentru că nu opreşte crimele
soţului său); partea a III-a (punctul culminant) – „Capul lui Moţoc vrem…” (cererea norodului revoltat);
partea a IV-a (deznodământul) – „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu…” (ameninţarea rostită
de Lăpuşneanul, care, bolnav, fusese călugărit şi pierduse astfel puterea domnească).
Acţiunea nuvelei este dedusă din faptele personajelor, având caractere puternice, care se dezvăluie
în evoluţia gradată a conflictului. Partea I cuprinde expoziţiunea şi intriga. În expoziţiune se prezintă
întoarcerea în ţară a lui Lăpuşneanul, în fruntea unei armate turceşti şi întâlnirea cu solia formată din cei
patru boieri trimişi de domnitorul Tomşa: Moţoc, Veveriţă, Spancioc şi Stroici. Ei îi cer să renunţe la
tronul Moldovei, pentru că în ţară e linişte şi pace şi că ţara „nu te vrea, nici te iubeşte”. Intriga redă
hotărârea domnitorului de a-şi relua tronul, dorind să se răzbune pe boierii trădători. Tot acum le dă
răspunsul memorabil: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu […] şi voi merge ori cu voia, ori fără voia
voastră”.
Desfăşurarea acţiunii începe în partea întâi, când Moţoc se linguşeşte în faţa domnitorului,
temându-se pentru viaţa lui şi bănuind consecinţele intrării în ţară a lui Lăpuşneanul. Cunoscându-l ca
mare trădător, Lăpuşneanul îi promite că îl lasă în viaţă, „căci îmi eşti trebuitoriu”, şi că „sabia mea nu
se va mânji în sângele tău”.
Acţiunea se continuă în partea a doua, cu prezentarea unor întâmplări declanşate de revenirea la
tron a lui Alexandru Lăpuşneanul: fuga lui Tomşa în Muntenia, incendierea cetăţilor Moldovei, lăsând
doar cetatea Hotin, confiscarea averilor boierilor, uciderea mai multor boieri trădători, desfiinţarea
armatei. Doamna Ruxanda intervine pe lângă domnitor să înceteze cu omorurile, speriată de ameninţarea
văduvei unui boier ucis de Lăpuşneanul. Văduva o face vinovată pe doamnă că nu ia măsuri împotriva
crimelor soţului, spunând: „bărbatul tău ne taie părinţii, bărbaţii şi fraţii”. Vizita doamnei Ruxanda la
domnitor este oficială, respectând protocolul în relaţia cu un domnitor, apărând îmbrăcată „cu toată
pompa domnească, aşa cum se cuvine unei fiice, soră şi soţie de domnitor”. Deranjat de amestecul ei în
treburile ţării, el răspunde totuşi la rugămintea doamnei cu o promisiune ironică: de „poimâine” nu va
mai vedea boieri ucişi, pentru că „mâine îţi voi da un leac de frică”. Adverbele de timp „poimâine” şi
„mâine” anticipează evenimentele din partea a treia.
Utilizând tehnica flash-back-ului, autorul realizează o scurtă biografie a doamnei Ruxanda,
arătând descendenţa ei nobilă, de soră şi fiică de domnitor şi motivul căsătoriei lui Lăpuşneanul cu ea.
Episodul evidenţiază antiteza dintre domnitorul crud şi soţia sa sensibilă, dar şi statutul femeii în perioada
feudală, fără drepturi politice.
Partea a treia (punctul culminant) conţine mai multe scene romantice prin caracterul excepţional.
O primă scenă este discursul domnitorului la slujba religioasă de la Mitropolie, când le cere iertare
boierilor şi îi invită „să ospăteze împreună”. A doua scenă este la palat, în timpul marelui ospăţ, boierii
răspunzând bucuros invitaţiei domnitorului. Scena culminează cu uciderea celor 47 de boieri aflaţi la
masă. Simultan cu scena măcelului se desfăşoară alte două scene: discuţia dintre domnitor şi Moţoc la
fereastră, privind măcelul din sală şi adunarea ţăranilor în curtea palatului.
Prin prezentarea norodului, autorul demonstrează buna cunoaştere a psihologiei umane, punând
masele în acţiune în mod realist, introducând personajul colectiv. Asemenea unui regizor de film, autorul
surprinde deruta poporului, în urma întrebării „ce vreţi şi ce ceriţi”, „Prostimea rămasă cu gura căscată”.
Din mulţime se aud glasuri izolate, exprimând nemulţumirea. Apoi, când cineva rosteşte numele lui
Moţoc, încep să strige cu toţii într-un singur glas: „Capul lui Moţoc vrem!”. Moţoc, „ticălosul” boier îşi
dezvăluie acum adevărata faţă. La început a fost trufaş, dar apoi devine umil, plânge în faţa domnitorului,
făcând tot felul de promisiuni, după care cere să se tragă cu tunurile în ei, pentru că „sunt nişte proşti”.
Răspunsul lui Lăpuşneanul este ironic şi prompt: „Proşti, dar mulţi. [...] să omor o mulţime de oameni
pentru un singur om, nu ar fi păcat?”. Domnitorul îl predă pe Moţoc mulţimii, respectând promisiunea
(din parte întâi) că nu-l va ucide cu sabia lui, câştigând şi simpatia poporului.
Altă scenă, de factură romantică, de o cruzime greu de imaginat este piramida construită din cele
47 de capete de boieri, aranjate după rang, în vârful piramidei fiind un mare logofăt. Scena este
cutremurătoare, mai ales că domnitorul o cheamă pe doamna Ruxanda să-i arate „opera de artă”, piramida
fiind „leacul de frică” promis. Văzând grozăvia, soţia leşină, iar Lăpuşneanul, dezamăgit de reacţia ei,
exclamă ironic: „Femeia tot femeie [...], în loc să se bucure, ea se sparie”.
 Deznodământul coincide cu ultima parte, acţiunea fiind redată la patru ani după scena piramidei.
Pentru prezentarea evenimentelor din această parte sunt folosite tehnica elipsei narative şi a elipsei
temporale.
Autorul comprimă evenimentele din această perioadă în câteva fraze, arătând că, în cei patru ani,
Lăpuşneanul şi-a respectat promisiunea dată doamnei, în sensul că nu a mai ucis niciun boier. Dorinţa de
răzbunare nefiind satisfăcută, el totuși inventează alte metode de tortură: „scotea ochi, tăia mâini ”.
Neliniştit că nu reuşise să pedepsească pe Spancioc şi Stroici, care fugiseră din ţară, se retrage în cetatea
Hotinului. Mai apoi se îmbolnăvește de „lingoare” şi, fiind pe patul de moarte, cere să fie călugărit pentru
a fi iertat de păcate, îl lasă la tronul ţării pe fiul său, Bogdan, apoi leşină. Într-un moment de luciditate,
revenindu-şi din starea de leşin, Lăpuşneanul se vede îmbrăcat călugăr, se enervează şi începe să
ameninţe, capabil să-i ucidă pe toţi, inclusiv pe soţie şi pe fiul său, dându-şi seama că a pierdut puterea
domnească. Acum rosteşte vorbele: „M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi
eu! Iar pre căţeaua asta voi s-o tai în patru bucăţi împreună cu ţâncul ei.” Secvenţa morţii lui vodă o
readuce în scenă pe doamna Ruxanda, dar şi pe Spancioc şi Stroici, care, presimţindu-i sfârşitul aproape,
se întorc în ţară. Cei doi boieri îi propun doamnei să-l otrăvească pe domnitor, iar ea trebuie să aleagă
între soţ şi fiu. Cere sfatul de la mitropolit, care îi dă un răspuns indirect: „Crud şi cumplit este omul
acesta [...], iar eu mă duc să purced pentru noul nostru domn şi pe cel vechi Dumnezeu să-l ierte şi să te
ierte şi pe tine”. În final, doamna Ruxanda acceptă sfatul lui Spancioc de a-i pune otravă în paharul cu
apă.
Moartea domnitorului este la fel de violentă şi de chinuitoare cum au fost şi faptele sale. Spancioc
şi Stroici, turnându-i otrava pe gât, i-au spus cu bucurie: „Învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî”.
Naratorul descrie în detaliu, ca într-o fișă medicală, chinurile îngrozitoare ale domnitorului, care, după o
jumătate de oră, îşi „dete duhul în mâinile călăilor săi”.
Nuvela se încheie cu o scurtă precizare despre domnia zbuciumată a lui Lăpuşneanul, care „a
lăsat o pată de sânge în istoria Moldovei”, domnitorul fiind înmormântat la mănăstirea Slatina, unde „se
vede şi astăzi portretul lui şi al familiei sale”.
În concluzie, nuvela „Alexandru Lăpuşneanul”, de Costache Negruzzi, este o nuvelă istorică,
de factură romantică, prin utilizarea antitezei, a unui conflict puternic trăit de un personaj de excepţie,
care evoluează în situaţii de excepţie şi prin folosirea culorii locale.

Caracterizarea personajului principal

Nuvela are ca trăsătură definitorie conflictul puternic şi complex, trăit de personajul principal,
surprins într-un moment decisiv al vieţii. Conflictul pune în evidenţă personalitatea puternică a eroului,
celelalte personaje având rolul de a-i contura caracterul.
Prima nuvelă istorică din literatura română, „Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi,
aparține prozei romantice, fiind publicată în perioada pașoptistă, în primul număr al revistei „Dacia
literară” (1840).
Nuvela istorică are ca temă evocarea celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpușneanul (1564-
1569), un domnitor crud și sângeros, care luptă pentru impunerea autorității domnești în fața boierilor, în
Moldova secolului al XVI-lea.
Perspectiva narativă este obiectivă, cu narațiunea la persoana a treia. Naratorul omniprezent,
omniscient, sobru, detașat intervine rareori prin epitetele de caracterizare, prin care precizeaă ipostazele
personajului: „vodă”,„domnul”, „tiranul”, „bolnavul”.
Titlul pune în lumină personalitatea puternică a personajului principal, caracterul excepțional prin
cruzimea sa.
Acțiunea nuvelei este pusă pe seama unor personaje ale căror caractere puternice se dezvăluie în
evoluția gradată a conflictului. În funcție de rolul lor în acțiune, personajele sunt puternic individualizate,
construite cu minuțiozitate (biografie, mediu, relații motivate psihologic) sau sunt portretizate succint.
Timpul și spațiul acțiiunii sunt precizate și conferă verosimilitate narațiunii. Nuvela începe cu
întoarcerea lui Lăpușneanul pe tronul Moldovei, în a doua domnie; acțiunea se petrece la curtea
domnească și la Mitropolie, ultimul capitol redând moartea domnitorului, patru ani mai târziu, în cetatea
Hotinului.
 Conflictul nuvelei este complex și pune în lumină personalitatea puternică a personajului
principal. Conflictul principal este de natură politică și vizează lupta pentru putere între domnitor şi
boieri, între domnitor şi Moţoc, boierul trădător, conflict început în prima parte şi încheiat în partea a
treia şi conflictul cu doamna Ruxanda. Din conflictul exterior se declanşează cel interior, raportat la
dorința de răzbunare a domnitorului, cauză a faptelor sale de cruzime.
Personajul principal al nuvelei este Alexandru Lăpuşneanul, personajul titular al operei,
domnitor al Moldovei, prezentat la a doua domnie, el înscriindu-se în tipologia personajului romantic,
evidenţiind imaginea unui personaj de excepţie, acţionând în situaţii de excepţie: uciderea boierilor în
scena piramidei, pedepsirea lui Moţoc şi moartea domnitorului prin otrăvire. El este tipul domnitorului
crud şi tiran, construit din contraste, având calităţi şi defecte şi o personalitate puternică.
În primul rând destinul lui este marcat de câteva replici memorabile, plasate simetric în părțile I
şi IV, destin ce este caracterizat prin voinţa de a obţine puterea cu orice preţ şi de a se răzbuna pe boierii
trădători. Domnitorul este crud, viclean, disimulat, bun cunoscător al psihologiei umane, foarte abil
politic, puternic individualizat şi memorabil, trăsăturile fiind redate prin mai multe mijloace de
caracterizare: caracterizare directă, realizată de autor şi de alte personaje, autocaracterizare şi
caracterizare indirectă, prin fapte, replici, gesturi, relaţia cu alte personaje.
Caracterizarea directă, realizată de autor, nu redă însuşirile fizice ale personajului, dar imaginea
eroului apare în câteva pasaje memorabile. Pe tot parcursul nuvelei, personajul este prezentat obiectiv,
însă, în episodul de la Mitropolie, intervenţia autorului este subiectivă, descriindu-l pe vodă îmbrăcat „cu
toată pompa domnească”, se închină la icoane, citează din Biblie, simulează regretul, iar, când sărută
moaştele Sf. Ioan, Lăpuşneanul „era galbăn la faţă”. Tot în acest episod, autorul îşi exprimă părerea
despre discursul patetic adresat boierilor, pe care îl numeşte o „deşănţată cuvântare”.
Autocaracterizarea este evidentă pentru trăsăturile morale, personajul apărând în situaţii-limită.
Cea mai elocventă este scena de la început, când are loc schimbul de replici cu cei patru boieri. El îi
vorbeşte lui Moţoc ironic: „N-aş fi un nătărău de frunte, dacă m-aş încrede în tine?”
Caracterizarea indirectă, prin fapte, prin replici, prin atitudine şi prin relaţia cu alte personaje,
redă imaginea unui erou romantic, alcătuită din puternice trăsături de caracter, ce situează personajul
în categoria personajelor machiavelice. Personajul are trăsături pozitive şi negative, care se îmbină
în operă, toate având ca finalitate stimularea dorinţei de răzbunare. Cruzimea eroului este de factură
romantică, el având, un plan diabolic bine stabilit, de a-i ucide pe toţi boierii trădători. Manifestările de
cruzime sunt ilustrate în mod gradat, iar teroarea impusă este anunţată, la început, prin răspunsul dat
soliei de boieri. El face promisiuni liniştitoare, demonstrând bunătate, dar acestea ascund un plan de
răzbunare. Răzbunarea lui este blândă, în primele faze ale domniei, începând cu arderea cetăţilor,
continuând cu desfiinţarea armatei, iar apoi trecând la adevăratele fapte de cruzime.
Domnitorul posedă calităţi, pe care le valorifică în sens negativ. Inteligenţa este consumată în
planul ipocrit de atragere a boierilor trădători, invitându-i la ospăţ. Abilitatea în relaţiile umane şi
cunoaşterea psihologiei maselor, reprezintă o altă calitate folosită tot în scopuri negative, aşa cum
rezultă din relaţia cu Moţoc şi cu mulţimea de ţărani. În secvenţa predării boierului în mâinile mulţimii,
domnitorul are multă stăpânire de sine şi sânge rece, câştigând victoria asupra trădătorului, dar şi
simpatia mulţimii.
O parte a trăsăturilor personajului rezultă din relaţia cu doamna Ruxanda, prezenţă episodică, dar
ilustrativă pentru antiteza dintre cei doi. Scena scurtă, din partea a doua, evidenţiază relaţiile încordate
dintre domnitor şi soţia sa, lipsa de respect, cu toate că ea avea origine mai nobilă decât soţul, fiind
nepoata lui Ştefan cel Mare. Autorul are o implicare afectivă la adresa doamnei, marcând diferenţa dintre
cruzimea domnitorului şi gingăşia ei, obligată să-l accepte ca soţ şi să i se supună. Lipsa de iubire şi de
respect faţă de soţul ei, se reflectă în ultima parte, când hotărăşte să-i dea otrava.
În concluzie, Alexandru Lăpuşneanul este un personaj monumental, titanic, un personaj
romantic de excepţie, puternic individualizat, având calităţi şi defecte.