Caracterizarea personajului principal

„Alexandru Lăpușneanul”
de Costache Negruzzi

Romantismul este o orientare ideologică, artistică şi literară care a marcat prima

jumătate a secolului al XIX-lea (aproximativ 1790-1850) în spațiul european. Reprezintă un
curent literar polemic, care a apărut ca reacție împotriva raționalismului şi a clasicismului
rigid. Curentul literar pătrunde la noi pe filierǎ franceză, datorită scriitorilor paşoptişti, iar
articolul-program Introducție la „Dacia literară”, scris de Mihail Kogălniceanu (1840),
susține ideologia romantică.
Trăsăturile definitorii ale romantismului sunt: afirmarea individualităţii, a originalității,
a spontaneității; expansiunea eului individual; primatul sentimentului şi al fanteziei
creatoare; cultivarea emoției şi a sentimentului; lirismul ca expresie a subiectivității; revolta
împotriva convențiilor sociale şi artistice; respingerea regulilor impuse de clasicism;
libertatea de creație; amestecul genurilor, speciilor şi al stilurilor; fascinația misterului şi a
excepționalului; antiteza; culoarea locală; atracția pentru natură, trecutul istoric (Evul
Mediu), folclorul local, miturile, fantasticul, fabulosul; tendința de evadare din realitatea
mărginită și meschină spre lumi imaginare (fantastic, vis, trecut istoric, loc natal sau spații
exotice); cultivarea antitezei (trecut-prezent); personaje excepționale în împrejurări
excepționale; antiteza (înger - demon); titanul; lărgirea şi îmbogățirea limbii literare prin
elemente de limbaj popular, arhaic.
Nuvela este o specie a genului epic, în proză, cu un singur fir narativ, cu acțiune
comprimată, desfășurată pe o perioadă scurtă de timp și personaje relativ puține, care ajută la
conturarea personajului principal, al cărui destin este urmărit.
Nuvela „Alexandru Lăpușneanul” apare în revista „Dacia literară”, în ianuarie 1840,
fiind inclusă ulterior în ciclul „Fragmente istorice” din volumul „Păcatul tinereților” din
1847.
Titlul nuvelei este acela al personajului eponim, personajul principal inspirat din
istoria Moldovei.
Tema nuvelei este lupta pentru consolidarea puterii în epoca medievală, personajul
fiind unul excepțional, pus în situații excepționale.
Sursa de inspirație este „Letopisețul Țării Moldovei” al lui Grigore Ureche în
principal, dar și al lui Miron Costin: personajul istoric Alexandru Lăpușneanul, cu cele
două domnii; căsătoria cu doamna Ruxanda, fiica lui Petru Rareș și căsătoria anterioară
a acesteia cu Jolde; boierii Spancioc (Spanciog în „Letopisețul Țării Moldovei”) și Stroici;
uciderea celor 47 de boieri (50 în „Letopisețul Țării Moldovei”); presupusa moarte prin
otrăvire; înmormântarea la ctitoria „Slatina”; replicile memorabile din mottourile din
capitolele I-IV.
Opera este alcătuită din patru capitole, fiecare având câte un motto reprezentativ
pentru acțiunea prezentată (capitolul I: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau...!” ; capitolul
II: „Ai să dai samă, doamnă!” ; capitolul III: „Capul lui Moțoc vrem” ; capitolul IV: „De
mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu...”) .
Nuvela debutează cu întoarcerea lui Alexandru Lăpușneanul în Moldova, într-o
perioadă tulbure în istoria țării, când domniile se succedau cu repeziciune. El vine cu
ajutor turcesc, fapt ce îl face pe vornicul Bogdan să-l încredințeze pe domnitor de reușita
sa. Atunci când este întâmpinat de boierii Veveriță, Spancioc, Stroici și Moțoc, își arată
inteligența, dar și determinarea de a se întoarce pe tron. El înțelege foarte repede că nu
țara, ci boierii nu-l doresc, demonstrând faptul că-și cunoaște adversarii. Pe Veveriță îl
știe drept dușman vechi, dar pe față, îi admiră pe boierii Stroici și Spancioc pentru
patriotism, dar îi consideră imaturi și remarcă fățărnicia lui Moțoc, prototipul boierului
trădător. Îl păstrează, însă, pe acesta lângă el, deoarece știe că va avea nevoie de un țap
ispășitor în fața mulțimii. Mai mult, îi promite că el personal nu îl va ucide.
Capitolul al II-lea corespunde, ca moment al subiectului, desfăşurării acțiunii. Acesta
începe cu ocuparea tronului de către Lăpușneanul, care începe să își consolideze puterea
monarhică. Pentru început, arde cetățile Moldovei, în afară de Hotin, apoi confiscă averile
boierilor, pe unii chiar îi ucide și în final desființează oștirea țării, înlocuind-o cu una de
mercenari. Portretul doamnei Ruxanda este unul idealizat în stil romantic, fiind puse în
antiteză bogăția vestimentației, specifică epocii cu tristețea ei. Cererea ei de a se opri
omorurile este întâmpinată de Lăpușneanul întâi cu mânie, apoi cu o ironie crudă și cinică, el
promițând un leac de frică, însă acesta pregătindu-se de uciderea tuturor boierilor.
Capitolul al III-lea conține mai multe scene romantice, prin caracterul memorabil sau
excepțional: participarea şi discursul domnitorului la slujba religioasă de la mitropolie,
ospățul de la palat şi uciderea celor 47 de boieri, omorârea lui Moțoc de mulţimea revoltată şi
,,leacul de frică" pentru doamna Ruxanda - ,,Intâmplările sângeroase au aceeaşi rațiune
documentară ca în întreaga proză scrisă de romantici; caracterul ilustrativ este evident."
Capitolul cuprinde punctul culminant.
În capitolul al IV-lea, este înfățişat deznodământul, moartea tiranului prin otrăvire.
După patru ani de la cumplitele evenimente, Lăpuşneanul se retrage în cetatea Hotinului.
Bolnav de friguri, domnitorul este călugărit, după obiceiul vremii. Deoarece când îşi revine,
ameninţă să-i ucidă pe toți (inclusiv pe propriul fiu, urmaşul la tron), doamna Ruxanda
acceptă sfatul boierilor de a-l otrăvi.
Conflictul nuvelei este complex şi pune în lumină personalitatea puternică a
personajului principal.
Principalul conflict, exterior, este de ordin politic: lupta pentru putere între domnitor şi
boieri. Impunerea autorității centrale/ domneşti în fața oligarhiei boiereşti a constituit în
secolul al XVI-lea un factor de progres, dar mijloacele alese de Lăpuşneanul sunt sângeroase,
caracteristice tiranului feudal. Însă actele personajului sunt motivate psihologic: cruzimea
devine expresia dorinței de răzbunare pentru trădarea boierilor în prima sa domnie.
Conflictul secundar, între domnitor şi Moțoc (boierul care îl trădase), particularizează
dorința de răzbunare a domnitorului, fiind anunțat în primul capitol şi încheiat în capitolul al
III-lea. Conflictul social, între boieri şi popor, este limitat la revolta mulțimii din capitolul al
III-lea.
 În proza romantică, conflictele exterioare plasează personajele într-o relație de
antiteză. Din acest punct de vedere, se poate vorbi despre contrastul dintre Lăpuşneanul şi
doamna Ruxanda, evidențiat în capitolul al II-lea.
Timpul şi spațiul acțiunii sunt precizate şi conferă verosimilitate naraţiunii: întoarcerea
lui Lăpuşneanul pe tronul Moldovei, în a doua sa domnie. În primele trei capitole,
evenimentele se desfăşoară îndată după revenirea la tron, iar în ultimul capitol se trece prin
rezumare patru ani mai târziu, la secvenţa morții domnitorului.
Personajele sunt realizate potrivit esteticii romantice: personaje excepționale (au
calități şi defecte ieşite din comun) în situații excepționale, antiteza ca procedeu de
construcție, liniaritatea psihologică, replicile memorabile - „Liniaritate psihologică se vede în
construcția personajelor [...]. Gesturile şi cuvintele personajelor au menirea de a fi
memorate.”
Alexandru Lăpușneanul este caracterizat direct (de către narator, de alte personaje,
autocaracterizarea) şi indirect (prin fapte, limbaj, atitudini, comportament, relații cu alte
personaje, gesturi, atitudine, vestimentaţie).
Naratorul realizează, în mod direct, portretul fizic al domnitorului prin descrierea
vestimentației specifice epocii: „Purta coroana Paleologilor, şi peste dulama poloneză de
catifea stacoşie, avea cabanița turcească.” De asemenea înregistrează gesturile şi mimica
personajului prin notații scurte asemenea indicațiilor scenice şi având pretenţia
obiectivității: ,,Spun că în minutul acela el era foarte galben la faţă şi că racla sfântului ar fi
tresărit"; "răspunse Lăpuşneanul cu sânge rece." Prin utilizarea substantivelor, se precizează
ipostazele personajului ,,rotund” - „vodă”, „domnul”, ,,tiranul”, „bolnavul” -, dar epitetele de
caracterizare, în inversiune, sunt mărci ale subiectivității: ,,nenorocitul domn”, ,,această
deşănțată cuvântare”.
Caracterizarea realizată de alte personaje este succintă: „Crud şi cumplit este omul
acesta” (mitropolitul Teofan), „sângele cel pângărit al unui tiran ca tine” (Spancioc).
Autocaracterizarea evidențiază trăsături morale: ,,n-aş fi un nătărău de frunte, când
m-aş încrede în tine? ”.
Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidenţiază în manieră
romantică cruzimea personajului şi dorinţa lui de a distruge influenţa boierilor: uciderea şi
schingiuirea lor, distrugerea cetăților şi reducerea numărului oştilor moldovene. Prin
înlănțuirea gradată a scenelor din capitolul al treilea, se dezvăluie magistral complexitatea
portretului moral al tiranului care pune în aplicare un plan diabolic. Inteligent, îi atrage pe
boieri la curte spre a-i ucide. Abil, disimulat, se foloseşte de momentul slujbei religioase, de
vestimentația şi de coroana domnească, de citate biblice presărate într-un discurs mincinos,
dar persuasiv. Crud, ordonă soldaților uciderea boierilor, apoi alcătuieşte el însuşi piramida
din capete, pe care o arată cu satisfacţie doamnei. Râde în timpul masacrului. Pe Moţoc îl dă
cu sânge rece mulțimii revoltate şi spune că face un act de dreptate.
Replicile personajului sunt memorabile, două dintre ele figurând ca motto al
capitolului I și al IV-lea. Răspunsul dat boierilor a-,,Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau(...) şi
dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voasträ" - a
devenit o emblemă a pesonajului care se autodefineşte prin voința de neînfrânt.
Ameninţarea ,,De mă voi scula, pre mulți am să popesc şi eu..." redă aluziv ,,dorința de
răzbunare" a celui căzut. Orgoliul este exprimat în prima replică rostită: „Am auzit de
bântuirile țării şi am venit s-o mântui". Inteligența/ abilitatea politică a personajului este
concentrată în celebrul răspuns „Proşti, dar mulți!”, care a trecut în limbajul comun, unde
funcționează ca un proverb (pentru că exprimă un adevăr universal).
În opinia mea, Alexandru Lăpușneanul este un personaj ilustrativ pentru estetica
romantică, în sensul că reprezintă o imagine a demonului, fără echivalent în sadism și
răutate. Cruzimea este trăsătura dominantă a personajului.
Scriitori și critici literari au apreciat în diferite epoci și moduri aspectul psihologic al lui
Alexandru Lăpușneanul. Vasile Alecsandri a vorbit despre „tragedia cruntă a lui
Lăpușneanul”, iar Ovidiu Densusianu despre „cruzimea, răzbunarea, viclenia lui”. Liviu
Leonte constată la erou „o înclinație diabolică, sadică, spre teroare, o dorință bolnăvicioasă
de a vedea curgând sânge”. Mai analitic, Nicolae Iorga vede aici „sufletul unui bolnav ce-și
afla alinarea unei suferințe tainice numai la vederea și auzul suferinței altora”.