“Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi

Caracterizarea personajului

Nuvela Alexandru Lăpuşneanul apare în primul număr al revistei Dacia literară, în 30 ianuarie 1840, fiind prima nuvelă
istorică românească și o operă reprezentativă pentru perioada pașoptistă, în care se valorifică mesianismul cultural şi revoluţionar, spiritul
critic, deschiderea spre Occident şi lupta pentru impunerea unui specific naţional. Ulterior, a fost înclusă în ciclul Fragmente istorice din
volumul Păcatele tinereților (1857).
Mihail Kogălniceanu în articolul Introducţie (manifestul literar al romantismului românesc), din primul număr al revistei Dacia
literară prezintă punctele esenţiale ale pașoptismului: întemeierea spiritului critic în literatura română pe principiul esteticului („critica
noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana”); afirmarea idealului de realizare a unităţii limbii şi a literaturii
române („românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”); combaterea imitaţiilor şi a traducerilor mediocre („Dorul
imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional... Traducţiile nu fac însă o literatură”) şi promovarea
unei literaturi originale, prin indicarea unor surse de inspiraţie în conformitate cu specificul naţional şi cu estetica romantică („Istoria
noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice ca să
putem găsi şi la noi sujeturi de scris”).
Așadar, Mihail Kogălniceanu formulează în acest program principalele surse tematice care stau la baza unei literaturi naţionale:
folclorul autohton, istoria naţională şi natura patriei. În spiritul acestei recomandări va scrie și Costache Negruzzi nuvela Alexandru
Lăpușneanul, care vine perfect în întâmpinarea programului revistei, cel puțin în două puncta ale acestuia: cel referitor la promovarea unei
literaturi originale și cel care recomandă subiecte de inspirație istorică.
Opera Alexandru Lăpușneanul este o nuvelă, deoarece este o naraţiune în proză constituită dintr-un singur fir narativ, cu un conflict
unic, concentrat, de regulă, în jurul personajului principal. Spre deosebire de povestire, nuvela este obiectivă, iar accentul cade asupra
personajelor şi nu a acţiunii. Sunt relatate mai ales fapte verosimile, puternic legate de realitatea imediată, într-un raport mai strâns cu
evenimentele, ceea ce duce la o mai mare obiectivitate.
Este prima nuvelă istorică de inspirație romantică, deoarece evocă trecutul istoric (Evul Mediu), având ca trăsătură fundamentală
veridicitatea faptelor prezentate, majoritatea fiind atestate de documentele vremii evocate. Scriitorul are ca izvor de inspiraţie cronici,
letopiseţe, documente de epocă, mărturii, pe marginea cărora intervine însă cu amănunte inventate, dă de multe ori un alt curs evenimentelor,
creează noi personaje, conflicte, relaţii, astfel încât să învăluie faptul istoric nud într-o atmosferă credibilă, autentică şi captivantă pentru
cititor. Culoarea locală şi de epocă este conturată, în primul rând, prin limbaj arhaic, dar şi prin descrierea unor obiceiuri, a vestimentaţiei, a
obiectelor. Trăsăturile romantice sunt evidențiate prin inspirația istorică, prin antiteza dintre personajul angelic (doamna Ruxanda) și cel
demonic (Lăpușneanul), prin hiperbolizarea cruzimii domnitorului și prin macabrul piramidei de capete.
Scriitorii pașoptiști se inspiră din cronici și folclor, conform esteticii romantice și recomandărilor din Introducție. Costache Negruzzi
este primul scriitor care valorifică într-o creație literară cronicile moldovenești, Letopisețul Țării Moldovei de Grigore Ureche și Miron
Costin, de unde autorul preia scenele de răzvrătire ale maselor populare în vremea lui Alexandru Vodă. Se poate vorbi de o contaminare a
surselor de amplificări şi selecţii, de introducerea unor personaje imaginare, fără exactitate istorică, dar cu intenţia de a crea o imagine
plauzibilă şi semnificativă a Evului Mediu românesc. De exemplu, Moțoc, Spancioc și Stroici nu mai trăiau în această perioadă, murind
înainte cu un an la Liov.
Tema centrală ilustrează evocarea unui moment zbuciumat din istoria Moldovei, în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru
Lăpușneanul, evidențiindu-se lupta pentru impunerea autorității domnești și consecințele deținerii puterii de un domnitor crud, tiran.
Titlul nuvelei, din punct de vedere morfologic, este alcătuit dintr-un substantiv propriu, care în sens denotativ indică o personalitate
istorică, domnitor al Moldovei care a domnit de două ori, fiind detronat prima oară datorită trădării boierilor și care s-a întors a doua oară la
tron, impunându-se cu ajutor străin. În sens conotativ, titlul surprinde personajul principal al operei, tipul de domnitor crud, despot și tiran,
caracterizat prin disimulare și o bună cunoaștere a psihologiei umane.
Alexandru Lăpuşneanul – personajul principal al nuvelei, erou romantic cu atestare istorică – este alcătuit din puternice trăsături
de caracter, un personaj exceptional, ce acționează în împrejurări deosebite. Ca orice personaj principal de nuvelă, este riguros conturat,
având puternice trăsături de caracter și participant principal la conflictul operei.
Statutul său social este realizat prin intermediul reprezentării multiplelor ipostaze specifice unui erou romantic. În primul capitol
este redat în ipostaza de pretendent la domnia pierdută anterior prin trădarea boierilor. În capitolele mediane, conflictul ia amploare,
personajul fiind surprins în ipostaza de domnitor al Moldovei, aplicând tactici de intimidare și animat fiind de dorința de răzbunare. Capitolul
al patrulea surprinde un domnitor lovit de o boală necruțătoare, care devine vulnerabil. Retras la cetatea Hotinului este călugărit și i se dă
numele Paisie.
Autorul omite conturarea unui portret fizic în detaliu. Aspectele fizice sunt sumare, dar relevante pentru trăirile interioare ale eroului.
În confruntarea cu boierii care îi cer să se întoarcă, replica hotărâtă este însoțită de o notație relevantă (,,ochii scânteiară ca un fulger”), ceea
ce denotă o trăire intensă. În aceeași confruntare dialogată, naratorul dovedește intuiție psihologică inedită, lăsându-și personajul să se
exteriorizeze, amănuntele fizionomice declinând stări paroxistice: ,,Râdea, mușchii i se suceau în râsul acesta și ochii lui hojma clipeau”.
Uneori detaliile vestimentare traduc intențiile autorului. De pildă, zalele de fier din vestimentația de la Mitropolie trădează intențiile
războinice.
Statutul moral reliefează tipologia romantică a tiranului însetat de putere, hotărât să domnească și ignorând divinitatea. Dominanta
de caracter pare a fi dorința de putere. Lăpuşneanul este static, trăsăturile sale de caracter şi de personalitate rămânând aceleaşi de-a lungul
întregii nuvele. Alături de această caracteristică a eroului clasic, se reliefează însă şi un tipar romantic în construirea personajului ca geniu
malefic, cu o inteligenţă diabolică şi o cruzime neistovită, puse statornic în slujba voinţei de putere şi de răzbunare. Sângele rece şi stăpânirea
de sine sunt dovedite în momentul pedepsirii lui Moţoc, pe care îl oferă gloatei ca ţap ispăşitor. „Leacul de frică” promis cu umor negru
doamnei Ruxanda, piramida din capetele boierilor, reflectă sadismul celui care ştiuse să-şi stăpânească impulsul violent în momentul când,
prin rugămintea ei, are impresia că doamna vrea să se amestece în conducerea ţării: „Muiere nesocotită! strigă Lăpuşneanul”. Afirmaţia din
perioada bolii, „Eu nu sunt călugăr, sunt domn!”, reflectă faptul că nu abdică de la propriul destin nici în faţa limitelor omeneşti, pierderea
statutului de domn impunând moartea sa. Cunoscând natura umană, psihologia oamenilor, Lăpuşneanul îl foloseşte pe Moţoc şi ştie să
influenţeze mulţimea pentru a scăpa astfel de un duşman important.
Autorul îi marchează destinul prin cele patru replici memorabile, plasate în fruntea capitolelor. Destinul său este acela de a impune
autoritatea domnească prin orice mijloace. Hotărârea de a avea puterea domnească este de neclintit şi anunţată încă de la începutul nuvelei, în
răspunsul dat soliei lui Tomşa: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu….şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori
fără voia voastră. Să mă-ntorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt.” Hotărârea este pusă în practică prin guvernarea cu
ajutorul terorii, lichidând posibilele opoziţii prin omorârea celor 47 de capete boiereşti. Acestei voinţe i se asociază şi alte trăsături: abilitatea
în ceea ce priveşte relaţiile umane, diplomaţia, cunoaşterea psihologiei umane, trăsături care devin mijloace perfide. Face promisiuni
linguşitoare pentru ceilalţi, dar care ascund un plan de răzbunare.
Promisiunea pe care i-o face lui Moţoc „ îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji în sângele tău; te voi cruţa, căci îmi eşti
trebuitor, ca să mă mai uşurezi de blăstemurile norodului”, îl linişteşte pe boierul intrigant care se crede util domnitorului, intrându-i din noi
„în favor”. Planul de răzbunare a domnitorului este crud. Moţoc sfârşeşte sfâşiat de mulţime: „Du-te de mori pentru binele moşiei dumitale,
cum ziceai însuţi când îmi spuneai că nu mă vrea, nici mă iubeşte ţara. Sunt bucuros că-ţi răsplăteşte ţara pentru slujba ce mi-ai făcut,
vânzându-mi oastea lui Anton Sechele, şi mai pe urmă lăsându-mă şi trecând în partea Tomşii.” Sacrificându-l pe boier, se răzbună pentru
trădarea acestuia în prima domnie şi linişteşte mulţimea revoltată. Stăpânirea de sine, sângele rece sunt dovedite în momentul pedepsirii lui
Moţoc, pe care-l oferă gloatei ca ţap ispăşitor.
„Leacul de frică” promis doamnei Ruxanda, piramida formată din capetele boierilor reflectă sadismul domnitorului. Acesta dă
dovadă de ipocrizie şi atunci când soţia îl roagă să nu mai verse sânge. Mai întâi, este impulsiv( „Muiere nesocotită!”), ca apoi să se
stăpânească şi să-i promită că nu va mai ucide. Disimulat, regizează invitaţia la ospăţul de împăcare, de fapt o cursă, de la alegerea locului şi a
momentului, la integrarea frazelor biblice în discurs („Bate-voi păstorul şi se vor împrăştia oile”). Domnitorul are o inteligenţă diabolică
reuşind să manipuleze masele sau boierii şi dovedeşte o cruzime ieşită din comun: asistă râzând la măcelul boierilor, născoceşte schingiuiri
„ca să nu uite dorul lui cel tiranic de a vedea suferiri omeneşti”, ameninţă chiar să-şi ucidă propriul fiu în care vede un uzurpator al puterii.
Uciderea lui prin otrăvire este singura cale de a-l opri şi răsplata pentru cruzimea sa.
Una dintre trăsăturile definitorii a personajului este disimularea, comportament evident în scena întâlnirii cu boierii și în
episodul de la mitropolie. Întors în Moldova cu ajutor străin, Alexandru Lăpuşneanu este întâmpinat la hotar de patru boieri – Spancioc,
Stroici, Veveriţă şi Moţoc - , care îl informează că „norodul” nu îl vrea şi îi cer să se întoarcă de unde a venit. Maestru în arta disimulării, îi
primește pe boierii veniți la graniță, silindu-se a zâmbi, și afirmă, prețios, că a venit să mântuie țara. Afirmându-şi hotărârea de a-şi recăpăta
tronul, Lăpuşneanu dă dovadă de fermitate şi de tărie de caracter. Un fragment al acestei replici devine mottoul primei părţi a nuvelei: „ Dacă
voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”. Acesta se impune prin forță si reușește să revină la domnie .
O altă secvență semnificativă este aceea a sărbăto rii Sf. Ioan și este prilejul folosit de voievod pentru a-i invita pe boierii adunați la
biserică la un ospăț de reconciliere. Scena este semnificativă pentru definirea caracterului personajului principal. îmbrăcat în ținută de gală,
voievodul ține o cuvântare impresionantă, dar cu totul nesinceră. Disimulându-și intențiile, Lăpușneanu face efortul de a-și domina trăirile
interioare, iar acest efort transpare în aspecte fizionomice: “era foarte galben la față”. Mimează regretul, iar în final amintește de textele
religioase, fiind fundamentat pe una din cele zece porunci, și își cere iertare lui Dumnezeu și celor prezenți. Discursul este un “model” de
ipocrizie. Scena dezvăluie un personaj foarte inteligent, care știe sa-și calculeze reacțiile și gesturile astfel încât să obțină efectul scontat.
Nimic demagogic nu transpare din acest discurs, deși menirea lui este de a impresiona asistența prin retorism. Gesturile dau veridicitate
cuvintelor: “își făcu cruce”.La palat cei 47 de boieri sunt masacrați de slujitorii pregătiți pentru acest eveniment. Moțoc asistă, obligat de
domnitor, la scena masacrului, fără a ști care îi este soarta.Câțiva fugari dau de știre în afara zidurilor palatului despre măcel.
Crud, hotărât, viclean, disimulat, inteligent, bun cunoscător al psihologiei umane, abil politic, personajul este puternic individualizat
şi memorabil, autorul îmbinând modalități de caracterizare specifice genului epic, directe și indirecte, pentru a reliefa aceste trăsături.
Caracterizarea directă făcută de narator redă portretul fizic al domnitorului prin descrierea vestimentației specific epocii: Purta
coroana Paleologilor, și peste dulama poloneză de catifea stacojie, avea cabanița turcească. De asemenea înregistrează gesturile și mimica
personajului prin notații scurte asemenea indicațiilor scenice: „sângele întrînsul începu a fierbe”, „în minutul acela el era foarte galben la
faţă, ca şi racla sfântului” .
Caracterizarea directă realizatăde alte personaje este succintă, dar evidențiază sadismul și setea de răzbunare: „Crud şi cumplit
este omul acesta fiica mea” (mitropolitul Teofan), sângele cel pângărit al unui tiran ca tine (Spancioc).
Autocaracterizarea evidenţiază trăsături morale: „n-aş fi un nătărău de frunte, când m-aş încrede în tine?”
Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidenţiază cruzimea personajului şi dorinţa lui de a distruge influenţa
boierilor: uciderea şi schingiuirea lor, arderea cetăţilor şi reducerea numărului oştilor moldovene. Inteligent, îi atrage pe boieri la curte spre
a-i ucide. Abil, disimulat, se foloseşte de momentul slujbei religioase, de vestimentaţie şi de coroana domnească, de citate biblice presărate
într-un discurs mincinos, dar convingător. Crud, ordonă soldaţilor uciderea boierilor, apoi alcătuieşte piramida pe care o arata cu satisfacţie
doamnei. Râde în timpul masacrului. Cu sânge rece îl dă pe Moţoc pe mână mulţimii, spunând că face un act de dreptate. Replicile
personajului sunt memorabile, două dintre ele figurând ca moto pentru prima şi ultima parte a nuvelei. E vorba despre răspunsul dat soliei
boierilor şi despre ameninţarea domnitorului aflat pe patul morţii. Ameninţarea „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu” sugerează
dorinţa de răzbunare a celui căzut. Celebrul răspuns, „Proşti, dar mulţi!”, trecut în limbajul comun, funcţionând ca proverb, dovedeşte
inteligenţa domnitorului.
Forţa excepţională a personajului domină relaţiile cu celelalte personaje. Pentru a se răzbuna, pune în aplicaţie câte un plan.
Cruzimea sfârşitului ales pentru fiecare personaj depinde de gravitatea vinii: pe boieri îi măcelăreşte, pe Moţoc îl dă mulţimii, doamnei îi dă
un „leac de frică”. Propriul sfârşit stă sub semnul cruzimii şi al răzbunării celorlalţi: „Învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî.
Relaţia cu doamna Ruxanda este construită pe antiteza romantică angelic – demonic. Se căsătorise cu ea „ca să atragă inimile
norodului în care via încă pomenirea lui Petru Rareş”. Nu o respectă nici pentru originea ei nobilă, nici pentru că îi este soţie sau mamă a
copiilor săi. Scena discuţiei cu doamna Ruxanda evidenţiază ipocrizia lui în relaţia soţ – soţie. Mai întâi, îi sărută mâna, apoi se posomoreşte,
reacţionează impulsiv la rugămintea ei, dar se stăpâneşte şi-i promite un „leac de frică”. În partea a treia, Lăpuşneanul se răzbună pe boieri, pe
Moţoc, dar şi pe nevastă pentru îndrăzneala de a-i fi cerut să înceteze cu omorul. Se bucură de spaima doamnei care leşinase la vederea
piramidei: „ – Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zâmbind, în loc să se bucure, ea se sparie”. În ultima parte, insistenţele boierilor şi
ameninţarea că îi va ucide fiul, o determină pe doamna Ruxanda să îi dea otrava.
În concluzie, personajul central al nuvelei, anunţat încă din titlu, impresionează prin titanism, forţa de a-şi duce planurile la bun
sfârşit, indiferent de mijloace, concizia replicilor şi puternica sa personalitate. Puternica sa individualitate îndreptățesc afirmația criticului G.
Călinescu: „ Lăpuşneanul apare omenesc ca orice om viu şi întreg şi impresia ultimă a cititorului e mai puţin a unui portret romantic cât a
unei puternice creaţii pe deasupra oricărui stil de şcoală”.