„Alexandru Lăpușneanul”

- caracterizare de personaj-
de Costache Negruzzi

Nuvela „Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi își face apariția în

primul număr al revistei „Dacia literară” în articolul program „Introducție” din 1840
și ulterior în ciclul „Fragmente istorice” din volumul „Păcatele tinereților” din 1857.
Este prima nuvelă romantică de inspirație istorică din literatură română, în timp ce
autorul său este un reprezentant important al perioadei pașoptiste.
Nuvela reprezintă specia genului epic în proză, de dimensiuni medii, cu o
construcție epică riguroasă și un fir narativ central, cu un conflict puternic, care
implică un număr redus de personaje. Totodată opera este o nuvelă istorică, cât și una
romantică, aceasta caracterizându-se prin inspirația trecutului istoric, reconstituirea
artistică a epocii se realizează prin culoarea locală, dar și evocarea artistică a unei
perioade din istoria națională.
Romantismul este un curent literar artistic, din prima jumătate a secolului al
XIX-lea, apărută în spațiul European. Nuvela „Alexandru Lăpușneanul” este
clasificată ca fiind romantică, în funcție de curentul literar, dar și a mai multor
trăsături pe care le deține, cum ar fi: culoarea locală, tema literară specifică, personaje
construite în antiteză, dar și un personaj excepțional, evidențiat prin situații
excepționale.
În operă se pune în evidență viziunea romantică, care se regăsește în inspirația
din trecutul istoric, valorificându-se elemente din Evul Mediu românesc târziu. Una
dintre cele mai importante cronici, din care s-au preluat variate idei și fragmente, din
care s-a putut realizat nuvela a fost „Letopisețul țării Moldovei” al lui Miron Costin și
Grigore Ureche. Din acestea s-au preluat imaginea personalității crude și tirane a
domnitorului Lăpușneanul, scene, fapte, replici, dar și motto-urile capitolului I și
capitolului al IV-lea.
Alexandru Lăpușneanul este personajul principal al operei cu același nume,
care a trăit în Moldova, secolul al XVI-lea. Nuvela debutează, cu revenirea sa, în
Moldova, ca să-și redobândească tronul. Acesta reușește în aș atinge scopul și
domnește între anii 1564-1569, domnia sa fiind una dominată de teroare, el fiind tipul
omului tiran, crud, violent, a cărui voință domină destinele supușilor săi, aceasta
arătând faptul că este un personaj tipic romantic.
*Încă din incipitul nuvelei, personajul dorește să fie tratat ca un voievod,
acesta fiind titlul pe care și la redobândit, după fuga lui Tomșa. De-a lungul operei,
acesta domnește prin teroare, dorind a controla destinele celor apropiați, dar și a celor
din poporul său. Statutul său este cel mai bine reflectat de afirmația „Eu nu sunt
călugăr, sunt domn!”, care evidențiază faptul că nu abdică de la propriul destin, nici
măcar în fața limitelor omenești (boala, moartea), pierderea statutului de domnitor
impunând suprimarea sa fizică.
Totodată, Alexandru-Vodă este un personaj construit prin antiteză cu soția lui,
Ruxanda, observându-se contrastul dintre angelic și demonic. Domnitorul se dovește a
avea un caracter și o psihologie complexă, cu o diversitate de calități și defecte
puternice,cum ar fii inteligența diabolică, cruzimea, abilități politice, cunoscător al
psihologiei umane, viclean, fiind un damnat romantic.Din punct de vedere moral,
acesta încalcă orice principii religioase și morale, domnitorul trăind în fățărnicie, ură,
dorință aprigă de sânge și așa mai departe.
Dintre toate caracteristici pe care domnitorul le deține în caracterul său, se
poate observa cum se evidențiază setea nestăvilită de putere care subordonează toate
acțiunile sale. Pe parcursul nuvelei,caracteristica sa este dublată de o dorință care
depășește sfera umanului, aceea de a se răzbuna pe boierii care l-au privat prin uneltiri
de poziția socială, pe care este convins că o merită cu prisosință.
O primă secvență care ajută la conturarea acestei caracteristici este scena
întâlniri de la Tecuci, care este anticipativă pentru evoluția narativă a personajului
deoarece pune bazele conflictului dintre domnitor și boieri și anunță tipul de politică
pe care acesta îl va promova. Este un episod de negociere a influenței, în care gesturi
simple, precum închinarea „fără ai săruta poala”, reprezintă semnele de nesupunere
ale boierilor, iar invocarea „norodul nu te vrea, nici nu te iubește” este o strategie de
manipulare a domnitorului. Răspunsul dat de Lăpușneanul evidențiază hotărârea și
puterea acestuia, care sunt puse în practică odată cu guvernarea sa, cu ajutorul terorii
și lichidării posibililor opozanți.
O altă scenă semnificativă pentru remarcarea caracterului voievodului este
secvența de la mitropolie, unde domnitorul demonstrează talentul oratoric, ipocrizia,
plăcerea spectacolului, arta disimulării, dar și cunoașterea psihologiei umane. Tot la
mitropolie prin discursul său mimează evlavia, acesta vorbind despre pocăință și
umilința creștină. Talentul său, de a disimula, este subliniat, prin regizarea atentă, de
la vestimentația protocolară (modalitate non-verbală de intimidare a celor prezenți),
până la mișcarea scenică pioasă. Ampla sa cuvântare, în fața boierilor conține toate
etapele unui discurs persuasiv, fără greș (vocative omagiale „boieri dumneavoastră”,
citate biblice, recunoașterea greșelilor, urmată de căință).
Chiar dacă naratorul este predominant obiectiv, omniscient, omniprezent,
acesta intervine direct prin câteva epitete de caracterizare „mișelul boier”,
„nenorocitul domn”, „tiranul domn”. Însă, acesta nu este singurul mod prin care
domnitor este descris, el fiind caracterizat în mod direct de către narator, alături de
ceva mărci ale subiectivității „urâtul caracter”, „bolnavul”, „dorul lui cel tiranic”. Tot
domnitorul este caracterizat inclusiv de celelalte personaje, cum ar fi mitropolitul
Teofan „Crud și cumplit este omul acesta” sau chiar soția acestuia „bunul meu
domn’’, „viteazul meu soț”. Dar, un aspect important este faptul că acesta are ocazia
de a se autocaracteriza reflectând inteligența sa: „N-aș fi un nătărău de frunte, când m-
aș încrede în tine?”
Un alt mod de caracterizare, este cel indirect, care se realizează prin faptele
sale, care evidențiază într-o manieră romantică, dorința sa de a distruge influența
boierilor, uciderea sau schingiuirea lor. Totodată pentru a se asigura că acesta deține
toată puterea în țara sa, distruge cetăți și reduce oștile pământene.
Un alt aspect important, este relația lui cu doamna Ruxanda, care este
construită pe o antiteză romantică, angelic-demonic. Diversitatea atitudinilor adoptate
de Lăpușneanul față de Ruxanda, reflectă ipocrizia, căci acesta nu are abțineri față de
soția lui totdeauna, fiind în stare de ai lua viața, din cauza impulsurilor nervoase.Căci,
chiar dacă sunt căsătoriți, el nu o respectă nici pentru originea ei nobilă, nici pentru că
este soția sa sau mama copiilor lui.
Legând de ceea ce am menționat în rândurile de mai sus, Alexandru
Lăpușneanul este un personaj reprezentativ pentru literatura română, din prima
jumătate a secolului al XIX-lea, fiind tipul omului tiran, personajului construit în
antiteză, tipic romantic, care în ansamblul său are un caracter complex.