Caracterizare de personaj- Alexandru

Lă puşneanu
In mod tipic literaturii romantice, personaj excepţional în situaţii excepţionale, Alexandru
Lăpuşneanu este o întruchipare a domnitorului crud, machiavelic, cu o voinţă de fier, un
temperament vulcanic şi o autoritate ineluctabilă, îndepărtându-se de imaginea mitică a
domnitorilor precedenti.

Inca din titlu, atentia lectorului este orientata asupra figurii centrale a operei, personajul
principal, complex, eponim,devenit memorabil, respectiv Alexandru Lăpuşneanu. Pentru a
sublinia acest fapt, articolul hotarat enclitic ce subliniază caracterul exceptional al personajului
(unicitate, individualitate) ofera o viziune mai detaliata asupra esentei textului si a importantei
domnitorului in concordant cu acesta. Prin statutul sau de personaj eponim, insa si prin caracterul
,,rotund” de care da dovada prin evolutia sa descendenta pana in momentul declinului psihic al
acestuia, personajul domnitorului reuseste sa devina o sursa principala de iradiere a
semnificatiilor ce contribuie la alcatuirea mesajului operei.

Din punct de vedere al statutului social, pe parcursul operei acesta evolueaza de la boierul
izgonit dupa lovitura de stat data pentru inlaturarea de la tron al fostului domnitor Petru Rares, la
domn al Moldovei, statut capatat si mentinut in proportie majoritara pe parcursul firului central
al nuvelei, pentru a ajunge in momentele finale ale vietii sale sub persona calugarului Pasie.Din
perspectiva statutului moral, personajul este caracterizat prin defecte majore, dar si calitati
folosite pentru a ii rani si manipula pe ceilalti. In acest sens, domnitorul da dovada de o cruzime
inumana, un egoism incomensurabil cat si o impulsivitate greu de stapanit ce indica natura
agresiva a acestuia. Nu i se pot nega atributiile de lider, iscusinta in arta politica, cunostiintele
despre profilul psihologic al adversarilor si evident inteligenta si talentul actoricesc pe care le
sublineaza eveneimentul de la Mitropolie. Schimband perspectiva asupra personajului in una
psihoanalitica, acesta se incadreaza in categoria tiranului medieval, exemplificand destinul trist si
deprimant al conducatoriilor vremii.
 Personajul este construit potrivit esteticii romantice: personaj exceptional (ce poseda
calitati si defecte iesite din comun) in situatii exceptionale, antiteza ca procedeu de constructie,
liniaritatea psihologica, replicile remarcabile.

Tipic operelor de inspiraţie istorică, în nuvelă se regaseste triada domnitor tiranic –

domniţă angelică – boier slugarnic şi mârşav, respectiv Lăpuşneanu – Rucsanda – Moţoc.
Personajul domnitorului este creat în antiteză cu Moţoc (autoritate / slugărnicie), dar şi cu
domnita Rucsanda in scene semnificative pentru definirea caracteristicilor celor 2 personaje
romantice, „rotunde” ce evolueaza pe parcursul firului, precum discutia din capitolul al doilea ce
corespunde motto-ului „Ai să dai samă, doamnă!…” in care spiritul angelic, puritatea si frica fata
de Dumnezeu sunt puse in contrast cu cruzimea domnuli Lăpuşneanu; insa si scena uciderii lui
domnitorului, în care domniţa alege între soţ şi fiu, dovedind că instinctul matern este mai presus
decât datoria sa faţa de institutia casatoriei.

Autorul ii marcheaza destinul prin cele patru replici memorabile, plasate in fruntea
capitolelor si avand rol de moto. Destinul sau este acela de a impune autoritatea domneasca prin
orice mijloace. Afirmatia „Eu nu sunt calugar, sunt domn!” reflecta faptul ca nu abdica de la
propriul destin nici in fata limitelor omenesti (boala, moartea), pierderea statutului de domnitor
impunand suprimarea sa fizica.

Tema nuvelei, în concordanţă cu estetica romantică, predilectă în context pașoptist,

prezentarea trecutului istoric, respectiv prezentarea celei de-a doua domnii a voievodului
Alexandru Lăpuşneanu intr-un context social si politic ce a marcat trecutul unei natiuni. Tema
secundară, de factură romantică, este cea a destinului unui tiran, urmărind mărirea și prăbușirea
acestuia.

Caracterizarea directă a despotului este realizată, în special, de către narator, care îi

alcătuiește un portret complex, în capitolul al treilea : ,,Împotriva obiceiului său, Lăpuşneanul, în
ziua aceea, era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta coroana Paleologilor şi peste dulama
poloneză de catifea roşie, avea cabaniţă turcească. Nici o armă nu avea alta decît un mic junghi
cu plăselele de aur; iar printre bumbii dulămii se zărea o zea de sîrmă”. Pe parcursul scrierii,
naratorul inserează referiri la personalitatea sa,cu rol de mărci ale subiectivității : ,,tiranul”,
,,urâtul character”, ,,deșănțată cuvântare”, ,,bolnavul”, ,, nenorocitul acesta”.Pentru a-l măguli și
a-l face să renunțe la planurile de răzbunare, Ruxanda îl caracterizează direct, prin structurile:
,,O, bunul meu domn ! Viteazul meu soț!”; ulterior, sesizând cruzimea caracterului său și
primind cu tristețe vorbele lui răzbunătoare, ea îl numește nenorocit, lăsându-l pe patul de moarte
cu cei doi boieri vindicativi.

Portretul său se constituie predominant indirect, prin acumulări de fapte reprobabile,

gesturi relevante, limbaj; este dominat de o cruzime exacerbată, provenită dintr-o ură fără
margini,dusă aproape la paroxism, față de boierimea trădătoare și lacomă de averi. Schimbul de
replici din primul capitol denotă impulsivitatea lui Alexandru Lăpușneanul, a cărui mimică îi
completează perfect vorbele. Replicile sunt memorabile, iar gestul are expresivitatea specifică
teatralității. Se dovedește a fi un fin cunoscător al psihologiei umane, utilizând argumente viabile
pentru a-și demonstra calitățile de lider. Argumentația sa derivă dintr-o inteligență ascuțită, pusă
însă în slujba intențiilor sale de răzbunare.