Caracterizarea personajului principal masculin din nuvela

”Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi

Alexandru Lăpușneanul este personajul principal al nuvelei cu același titlu,

personaj romantic, excepțional, care acționează în situații excepționale, personaj
eponim, cu o psihologie complexă, construit din lumini și umbre, fiindu-i
subliniate atât calitățile, cât și defectele cu ajutorul antitezei, procedeu romantic
prin excelență. Cu ajutorul acesteia este scos în evidență conducătorul prin punerea
în opoziție cu soția sa, Ruxanda. Cuplul este constituit pe tiparul romantic înger-
demon, Lăpușneanul întruchipând tipul demonului.

    Situația inițială a personajului ni-l prezintă ca domnitor al Moldovei pentru a

doua oară la tron, nuvela relatând a doua lui domnie (1564-1569) cu accent pe
acțiunile condamnabile ale acestuia. Este viclean, diabolic, dar și inteligent,
trăsături ce ies în evidență încă de la începutul nuvelei în răspunsul dat soliei
boierilor trimisă de Tomșa: "Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu, răspunse
Lăpușneanul a cărui ochi scânteiră ca un fulger și dacă voi nu mă iubiți, eu vă
iubesc pre voi și voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă-ntorc? Mai
degrabă-și va întoarce Dunărea cursul îndărăpt!"

Personajul este caracterizat direct de către mitropolitul Teofan ("Crud și complit

este omul acesta!"), dar și de către narator, care îi realizează un portret cu
prilejul discursului de la Mitropolie, ocazie cu care îi descrie vestimentația pentru
a-i reda rangul domnesc, dar și culoarea epocii: "Purta coroana Paleologilor și
peste dulama poloneză de catifea stacojie avea cabanița turcească".    Portretul
moral este realizat în mod direct tot de către narator prin epitete precum "tiranul",
"bolnavul", "nenorocitul domn". De asemenea, este prezentă și
autocaracterizarea, ca mijloc de caracterizare directă: "N-aș fi un nătărău de
frunte când m-aș încrede în tine?" (replică adresată lui Moțoc).
        Prin caracterizarea indirectă este redată cruzimea personajului care prin
acțiunile sale (incendierea cetăților, confiscarea averii boierilor, uciderea unora
dintre aceștia), rămâne un personaj memorabil. Cruzimea acestuia este construită
gradat, culminând cu uciderea celor 47 de boieri și a construirii piramidei de capete
ca "leac de frică" pentru doamna Ruxanda. Abil, disimulat, se folosește de slujba
religioasă de la Mitropolie, de vestimentație, de coroana domnească ("În ziua aceea
era îmbrăcat cu toată pompa domnească"), de citate biblice folosite în discursul său
mincinos, dar persuasiv ("Bate-voi păstorul și se vor împrăștia oile"). Pe Moțoc îl
dă cu sânge rece mulțimii revoltate, spunând că face un act de dreptate: ”Să omor o
mulțime o mulțime de oameni pentru un singur om nu ar fi păcat?”.

    Un alt mijloc de caracterizare indirectă este limbajul personajului, subliniat

încă din mottourile capitolelor I și IV. Răspunsul dat boierilor în primul capitol
denotă voința puternică a acestuia, iar amenințarea din mottoul ultimului capitol
"De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu", redă aluziv dorința de răzbunare
a protagonistului. Orgoliul este exprimat încă de la început: "Am auzit de
bântuirile țării și am venit s-o mântui", iar abilitatea politică a personajului e
concentrată în celebrul răspuns dat lui Moțoc: "Proști, dar mulți!".

    Relația dintre Lăpușneanul, personaj negativ al nuvelei și soția sa, Ruxanda,

se bazează pe procedeul antitezei de factură romantică. Cruzimea conducătorului
este scoasă în evidență prin frumusețea spirituală a soției sale. Fiica domnitorului
Petru Rareș este nevoită să se căsătorească din interese politice, cu toate acestea își
respectă soțul, dar nu îl înțelege din cauza faptelor sale oribile. Cererea ei: "Vreau
să nu mai verși sânge, să încetezi omorul" este cât se poate de întemeiată, însă
Lăpușneanul, impulsiv, îi rănește sensibilitatea, numind-o "muiere nesocotită".
Gestul ei din final este un răspuns al terorii pe care ea o trăiește, otrăvirea soțului
fiind inevitabilă pentru a-și salva fiul.

Situația finală a personajului este redată în stil cronicăresc, naratorul consemnând

domnia acestuia ca ”o pată de sânge în istoria Moldovei”, în acord cu modul tiranic
în care și-a exercitat puterea în timpul celei de-a domnii ale sale.

In concluzie, Alexandru Lăpușneanul rămâne în literatura română un personaj

memorabil prin faptele condamnabile săvârșite, în opinia mea, fiind pentru cititor
un exemplu de consecvență, dar, în același timp, și un antiexemplu în ceea ce
privește modul în care alege să își atingă obiectivele.