CARACTERIZARE – CĂLIN ANCA

Alexandru Lăpușneanul
„Alexandru Lăpușneanul”
De Costache Negruzzi

CONTEXT ------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Prima nuvelă istorică din literatura română îi aparține lui Costache Negruzzi și a fost
publicată în primul număr al revistei ieșene “Dacia Literară”, apărut la 30 ianuarie 1840. “Alexandru
Lăpușneanul” ilustrează în chipul cel mai strălucit recomandarea pe care Mihail Kogălniceanu o
făcea în “Introducțiune” scriitorilor de a prelua idei din trecutul național, dar și dorința de a crea
opere originale. Astfel, sursa de inspirație a prozatorului o constituie “Letopisețul Țării Moldovei” în
care Grigore Ureche și Miron Costin consemnează despre a doua domnie a voievodului ce oferă
titlul creației, dar și culegera de legende “O samă de cuvinte” de Ioan Neculce, reușind în acest mod
să creeze o scriere memorabilă și unică.

1. PREZENTAREA STATUTULUI SOCIAL, PSIHOLOGIC, MORAL -----------------------------------------------

Alexandru Lăpușneanul este protagonistul operei cu același nume, voievodul Moldovei. El
este un personaj excepțional surprins în împrejurări deosebite, de natură romantică, întruchipând
tipul demonului. Portretul său este minuțios construit, personalitatea sa remarcându-se prin defecte
majore, dar și prin calități ce sunt puse însă în slujba răului. Trăsătura sa dominantă este setea
nestăvilită de putere care subordonează toate acțiunile sale pe parcursul nuvelei, dublată de o
dorință care depășește sfera umanului, numele său schimându-se din „Petru Stolnicul” tocmai
pentru a-i oferi semeția lui Alexandru cel Mare și a-i sublinia proveniența din Țara Lăpușului. Se
dovedește a fi un bun cunoscător al psihologiei umane, argumentația sa derivând dintr-o inteligență
ascuțită.

2. ILUSTRAREA A PATRU ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI DE COMPOZIȚIE SEMNIFICATIVE PENTRU

REALIZAREA PORTRETULUI PERSONAJULUI ---------------------------------------------------------------------
Aceste trăsături ies în evidență de-a lungul nuvelei prin intermediul mijloacelor de
caracterizare, portretul protagonistului fiind conturat în mod direct de către scriitor și celelalte
personaje, dar și în mod indirect, cele mai multe dintre caracteristicile sale reieșind din atitudine,
limbaj și fapte.
Relațiile temporale și spațiale sunt clar delimitate, întâmplările petrecându-se în Moldova,
în cetatea Hotinului, la curtea domnească din Iași și la Mitropolie. Timpul derulării evenimentelor
este precizat, ceea ce oferă verosimilitate. El se organizează în funcție de ordinea firească, fiind
istoric (1564-1569). Există și un timp trecut neprecizat însă, aproape de legendă, sugerat de
structuri precum “În Moldova, pe vremea aceea”.
Acțiunea nuvelei este pusă pe seama unor personaje ale căror caractere puternice se
dezvăluie în evoluția gradată a conflictului ce relevă lupta pentru putere dintre domnitor și boieri.
Narațiunea se desfășoară linear prin înlănțuirea secvențelor narative în ordine cronologică.
Predomină dialogul care are rolul de a dramatiza acțiunea și de a oferi în mod indirect informații
asupra personajelor, trădând încă de la început conflictul dintre boieri pe care se construiește
opera. Narațiunea și descrierea au o pondere mai mică, descrierile lui Negruzzi fiind făcute pentru
culoare, pentru sugestie și atmosferă, mărginite la câteva amănunte semnificative.
Din punctul de vedere al perspectivei narative, scrierea se remarcă prin obiectivitate,
naratorul fiind omniscient și prezentând evenimentele într-o manieră sobră, detașat, la persoana a
lll-a. Acesta inserează totuși mărci ale subiectivității dintre care se remarcă, în special, epitetele
dezaprobatoare „mișelul boier” ce reprezintă intervenții caracterizante ce dirijează cititorul spre o
anume interpretare a personajului.
Incipitul și finalul textului sunt succinte, apropiate de stilul cronicilor. Scrierea debutează cu
referiri la contextul politic care prefațează întoarcerea lui Lăpușneanul și se încheie ca o concluzie
obiectivă, așteptată cu nerăbdare de cititor: moartea tiranului.

3. ILUSTRAREA TRĂSĂTURILOR PERSONAJULUI PRIN SECVENȚE COMENTATE -------------------------

Toate aceste elemente de structură și de compoziție ale operei contribuie semnificativ la
realizarea portretului voievodului dornic de răzbunare și dominat de ura neîmpăcată față de boierii
care îl trădaseră în timpul primei sale domnii.
Caracteristicile principale ale protagonistului se subordonează intențiilor acesuia de a
concentra puterea feudală în propriile mâini, de a acționa vindicativ asupra boierilor, potențiali
aspiranți la tron. Este un bun strateg, un politician abil care stăpânește perfect arta disimulării. Este
puternic și inflexibil față de slujitori și chiar de propria soție.
Toate celelalte personaje sunt create anume pentru a pune într-un relief cât mai puternic
comportamentul personajului central. Doamna Ruxanda, prin firea ei firavă, lipsită de personalitate
și hotărâre, înclinată să asculte de alții, miloasă, este exact elementul de contrast care accentuează
trăsăturile tiranului sângeros. Rămasă orfană de mică, este nevoită să se căsătorească cu cel care își
dorea să câștige inima poporului. Astfel se evidențiază antiteza puternică dintre doamna Ruxanda și
Alexandru, un cuplu de factură romantică, construit pe tiparul angelic-demonic, sadismul și lipsa de
sentimente ale lui Lăpușneanul găsindu-și reversul în frumusețea spirituală a consoartei sale. Soția
voievodului reprezintă imaginea feminității absolute “Figura ei avea acea frumuseță care făcea
odinioară vestite pre femeile României și care se găsește rar acum”. Dialogul dintre cei doi, pornit de
la rugămințile nevestei de a înceta cu uciderile, subliniază și mai mult diferențele de caracter căci
Ruxanda dă dovadă de multă diplomație, însă reacția soțului ei denotă impulsivitate și furie.
Alexandru nu o respectă nici pentru originea ei nobila (descendenta a lui Stefan cel Mare), nici
pentru că îi este soție sau mamă a copiilor săi. Gesturile, mimica și cuvintele rostite de Lapușneanul
evidențiază ipocrizia lui în relația soț-soție.
O altă scenă semnificativă în conturarea portretului lui Lăpușneanul se observă în capitolul
al lll-a care prezintă un episod dramatic în istoria Moldovei: crima colectivă a voievodului, acesta
ucigând 47 de boieri din răzbunare personală. Atmosfera liniștită de la începutul capitolului
prefigurează sumbrele evenimente. Alexandru apelează la un vicleșug demonic, mergând la Biserică
în haine de sărbătoare și înarmat, invocând pretextul dorinței de împăcare cu ceilalți domni.
Naratorul realizează, în mod direct, portretul fizic al domnitorului prin descrierea vestimentației
specifice epocii: „Purta corona Paleologilor și peste dulama poloneză de catifea roșie, avea cabanița
turcească.” Lăpușneanul joacă rolul unui om credincios, sărutând icoanele și moaștele, racla
Sfântului Ioan parcă tresărind la apropierea domnitorului, simțind străfundurile malefice ale ființei
sale. Discursul de reconciliere este minuțios conceput, cu inteligență, diplomație și falsitate,
utilizând trimiteri biblice menite să convingă audiența de intențiile sale pașnice “Să trăim de acum
în pace, iubindu-ne ca niște frați, pentru că aceasta este una din cele zece porunci”. Așa-zisa împăcare
este sărbătorită printr-un ospăț la curtea domnească, însă banchetul ia o întorsătură neașteptată,
transformându-se într-un adevărat măcel. Trăsăturile protagonistului ies din sfera umanului atunci
când construiește, din capetele boierilor, o piramidă în funcție de rang, reprezentând “leacul de
frică” pentru soția sa. Ruxanda este copleșită de această imagine macabră, însă în contrast cu
reacția ei se observă mândria voievodului la vederea răzbunării concretizate.
 Nici în momentul morții Alexandru Lăpușneanul nu își schimbă caracterul, fiind în
continuare orbit de spaima de a nu fi detronat și de dorința de a ucide “de mă voi scula pre mulți am
să popesc și eu”. Finalul se constituie din transformarea domnitorului din călău în victimă, acesta
pierind otrăvit de către soția sa, la îndemnul boierilor Spancioc și Stroici, dar și al mitropolitului.

4. OPINIA ------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În opinia mea, personajul principal al nuvelei întruchipează tipul monarhului aboslut
feudal: tiranic, deprins să-și impună voința cu cruzime, a cărui trăsătură dominantă rămâne până la
sfârșit cruzimea. Biruie prin viclenie, iar împrejurări dramatice își păstrează sângele rece.

5. CONCLUZIA -------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În concluzie, monumentalitatea, forța de a-și duce planurile la bun sfârșit, indiferent de
mijloacele folosite și spectaculosul acțiunilor fac din protagonistul nuvelei un personaj remarcabil.
Este caracter complex, alcatuit din lumini si umbre, asemenea oamenilor adevarati. Astfel, Negruzzi
depășește modelul clasic de personaj, combinând elementele ficționale cu cele reale și creând o
personalitate duală.