COMENTARIU – CĂLIN ANCA

“Alexandru Lăpușneanul”
De Costahce Negruzzi

Pașoptismul este ideologia literară a participanților la Revoluția Română din 1848, care s-a
dezvoltat sub semnul romantismului european și al curentului național popular, promovat de revista
ieșeană “Dacia literară”. Apare fenomentul coexistenței mai multor curente literare în cadrul aceleiași
opere, scriitorii cultivând teme și motive romantice prin inspirația din istorie și natură.

CONTEXT ------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Costache Negruzzi ilustrează perfect prin capodobera sa, prima nuvelă istorică românească,
“Alexandru Lăpușneanul”, apreciată atât pentru tema abordată, cât și pentru calitățile artistice
deosebite, ambiția scriitorilor pașoptiști de a crea opere originale, plecând de la documente
anterioare. Nuvela a fost publicată în primul număr al revistei “Dacia literară”, la 20 ianuarie 1840,
respectând întocmai deziderentele enunțate de Mihail Kogălniceanu în “Introducție” și devenind un
adevărat model artistic pentru autorii de mai târziu.

1. EVIDENȚIEREA A DOUĂ TRĂSĂTURI CARE ÎNCADREAZĂ OPERA ÎNTR-O SPECIE ANUME ---------
Opera valorifică istoria națională, fiind o veritabilă reconstituire a unei epoci, cu atmosfera
specifică, mentalitate și tradiți. Izvoarele istorice ale scrierii se află în cronici, în “Letopisețul Țării
Moldovei” în care consemnează despre domnitor Grigore Ureche și Miron Costin, dar și în culegerea
de legende „O samă de cuvinte” a lui Ioan Neculce. Negruzzi preia, în special, informațiile despre cea
de a doua domnie a voievodului, dintre ani 1564 și 1569 și, pornind de la aceste date, autorul
elaborează o creație originală, cu subiect de roman. Scriitorul încalcă pe alocuri adevărul istoric (îl
păstrează în peisaj pe Moțoc) cu scopul de a scoate în evidență anumite trăsături de caracter ale
protagonistului, acesta înțelegând confilictul esențial al vremurilor: luptele necurmate dintre
partidele boierești și schimbările dese de domnie explică apariția unui oarecare Petre Stolnicul care
încearcă să restabilească puterea domnească cu ajutorul „sabiei răzbunării”.
Romantică prin substanță și procedee, opera lui Negruzzi se bucură de un echilibru clasic în
compoziție, cât și în observarea realistă a caracterelor sunt antrenate în conflicte puternice,
acțiunea având în centrul său un personaj excepțional surprins în ipostaze excepționale, ale cărui
particularități sunt evidențiate prin intermediul antitezei. Intriga intensă și tendința de
obiectivizare a perspectivei narative prin prezentarea sobră a evenimentelor, realizată la persoana
a lll-a fac din “Alexandru Lăpușneanul” o veritabilă nuvelă.

2. PREZENTAREA A PATRU ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI COMPOZIȚIE SEMNIFICATIVE PENTRU

TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME A OPEREI ----------------------------------------------------------------------
Titlul tematic, elementul paratextual ce reprezintă puntea de legătură dintre lumea reală și
cea a operei, este specific scrierilor cu caracter istoric din secolul al XIX-lea, în care ficțiunea se
îmbină armonios cu documentul reprezentat de cronică. Prin titlu, „Alexandru Lăpușneanul”,
accentul cade pe figura centrală a operei, personajul principal fiind și eponim.
Timpul derulării evenimentelor este precizat (1564-1569), fapt ce conferă verosimilitate.
Este timpul în care trăiesc personajele și se desfășoară acțiunea. El se organizează, în funcție de
ordinea firească și cronologică, de la cauză la efect. Timpul este istoric, însă există de asemenea și
un timp trecut neprecizat, aproape de legendă, sugerat de structuri precum „În Moldova, pe vremea
aceea”. Acțiunea din nuvelă este ulterioară istoriei reale, se petrece în Moldova, în cetatea Hotinului,
la curtea domnească din Iași și la mitropolie.
Structura nuvelei este realizată prin articularea a două planuri epice: cel al evoluției
protagonistului și cel care descrie situația Moldovei feudale. Astfel, structura impune și construcția
unor conflicte diverse, puternice, exterioare și interioare, care credibilizează fresca socială. Cel mai
bine conturat dintre conflicte este cel exterior, dintre domn și boieri, un conflict de natură politică și
socială, specific epocii nestatornice a Evului Mediu românesc, trădat încă de la început de dialogul
dintre voievod și cei patru boieri. Mijloacele alese de Lăpușneanul pentru impunerea autorității
sunt dure, sângeroarse, dar sunt motivate psihologic; cruzimea sa devenind expresia dorinței de
răzbunare pentru trădarea boierilor din prima domnie. Conflictul interior este mai puțin conturat
cu scopul de intensifica ideea de caracter puternic și vindicativ, fără mustrări de conștiință, al
protagonistului, vizând cele două aspecte ale personajului: Lăpușneanul cel care a fost alungat de la
domnie după ce a fost pus la conducere la voia boierilor, numele său schimându-se din „Petru
Stolnicul” tocmai pentru a-i oferi semeția lui Alexandru cel Mare și a-i sublinia proveniența din Țara
Lăpușului, și Lăpușneanul cel care trăiește patima răzbunarii.
Arta compoziției servește din plin caracterizării personajelor, evocării realiste a diferitelor
episoade, menținând încordat până la sfârșit interesul cititorului. Episoadele sunt strâns înlănțuite,
legate organic între ele, definind rând pe rând caracterele personajelor. Întâmplările se
structurează în patru capitole care corespund momentelor subiectului, fiecare dintre ele purtând un
motto semnificativ, concentrând ideea capitolului. („Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...”, „Ai să dai
samă, doamnă!...”, „Capul lui Moțoc vrem...”, „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu...”).
Predomină dialogul care dramatizează și înaintează acțiunea, oferind indirect informații asupra
personajelor. Narațiunea și descrierea au o pondere mai mică, remarcându-se totuși relatarea
faptelor întreprinse de protagonist la revenirea pe tron, dar și pauzele descriptive, prin care se
oferă detalii esențiale despre vestimentație, gastronomie sau despre locațiile relae precum cetatea
Hotinului.
Culoarea epocii este dată însă nu atât prin descrieri, cât mai ales prin limbaj, inspirat cu
multă grijă din cronică și adus în contexte perfect inteligibile contemporanilor. Nu atât vocabularul,
care prin forța lucrurilor nu se mai utilizează astăzi (“zobon”, “samur”, “surguci”), dar mai ales
cuvintele ale căror conținut semantic s-a schimbat au o funcție stilistică superioară. Limba sa este
simplă, concisă și plină de nuanță, specifică romantismului prin amestecul de arhaisme „benișel”,
regionalisme și neologisme “apartament”.

3. ILUSTRAREA TEMEI PRIN DOUĂ SECVENȚE COMENTATE -------------------------------------------------

Toate aceste elemente de structură și de compoziție ale nuvelei contribuie semnificativ la
conturarea temei istorice a operei, lupta pentru impunerea autorității domnești și consecințele
deținerii puterii de un domnitor crud, și a viziunii asupra lumii a autorului.
O primă scenă semnificativă pentru tematica scrierii prezintă reîntoarcerea lui Lăpușneanul
în Moldova, cu ajutor turcesc, în vederea recâștigării tronului pierdut în urma uneltirii boierilor care
se dovedesc din nou a-i sta împotrivă, fapt evident prin întâlnirea cu reprezentanții acestora:
vornicul Moțoc, postelnicul Veveriță și spătarii Spancioc și Stroici. Dialogul dintre domn și bogătași,
construit precum actul unei opere dramatice, dezvăluie animozitățile puternice dintre cele două
părți, macate sub o atitudine diplomatică și protocolară la început, care degenerează către finalul
întrevederii. Alexandru îi primește cu disimulare, “silindu-se a zâmbi”, în speranța că aceștia îi vor
accepta revenirea și lansează provocarea către interlocutori, testându-le scopul pentru care l-au
întâmpinat, dovedindu-și abilitatea de a conversa ca un cunoscător versat al omului. Moțoc
formulează un răspuns abil, dar dorește să dea de înțeles că boierimea este împotriva dorinței lui
Lăpușneanul, a cărui reacție este impulsivă. Tensiunea crește gradat în intensitate, dialogul devine
alert și tăios. Furia glasului său este magistral completată de notații asupra fizionomiei personajului
“Râdea, mușchii i se suceau”.
Capitolul al doilea dezvăluie adevăratul caracter al protagonistului, naratorul surprinzându-
l în ipostaza de domn tiran. Măsurile sale îi îngrozesc pe boieri căci la cea mai mică abatere sufereau
pedepse crâncene. Astfel, prin pauza descriptivă prin care i se alcătuiește portretul doamnei
Ruxanda „Figura ei avea acea frumuseță ce făcea odinioară vestite pre femeile României”, se
evidențiază antiteza puternică dintre aceasta și domnitor, cuplu de factură romantică construit pe
tiparul înger-demon. Ruxanda este o soție supusă, care își cinstește soțul pe care îi este imposibil să-
l iubească din cauza lipsei lui de sentimente.
Penultima parte a operei prezintă un episod dramatic din istoria Moldovei, uciderea a 47 de
boieri. Atmosfera liniștită de la începutul capitolului prefațează gravele evenimente. Lăpușneanul
apelează la un vicleșug demonic, mergând la biserică, invocând pretextul dorinței de împăcare cu
boierii. Intențiile sale sunt previzibile deoarece deși merge într-un lăcaș sfânt, ascunde din
precauție arme și armură protectoare. Acesta joacă rolul unui om credincios, se închină la toate
iconale și sărută racla Sfântului Ioan care ar fi tresărit la apropierea domnului, simțindu-I
întunericul din suflet. Discursul său de reconciliere este minuțios conceput, iar trimiterile biblice la
care apelează sunt menite să convingă audiența de intențiile sale pașnice. Așa-zisa împăcare este
sărbătorită printr-un ospăț la curtea domnească la care Spancioc și Stroici refuză să dea curs
invitației, banchetul luând o întorsătură neașteptată și transformându-se într-un adevărat măcel.
Scena este descrisă detaliat, încât se produce suspendarea totală a timpului diegetic, timpul
evenimentelor și cel al discursului fiind egale. Întâmplarea beneficiază de elementele specifice artei
teatrale: recuzită, actanți, joc scenic, fiind intens dramatică.
Odată cu boierii, sunt omorâte și slugile lor, iar puținii care scapă dau de veste norodului
despre ceea ce se întåmplă la curte. Oamenii se strâng în fața cetății, lovind poarta cu securile. Ei
constituie personajul colectiv, care este construit pentru a îndeplini funcții estetice și morale și, în
același timp, pentru a ilustra conflictul de natură socială. Personajul colectiv apare pentru prima
dată în literatura română. Costache Negruzzi se dovedește un observator realist al reacților
mulțimii furioase. Personajul colectiv apare ca o mulțime nediferențiată, ușor de manipulat,
derutată. Astfel, cu abilitate și cinism, Lăpușneanul se folosește de popor pentru a scăpa de
intrigantul Moțoc și pentru a aduce liniște în rândul supușilor.

4. OPINIE -------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În opinia mea, nuvela de inspirație istorică “Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi
ilustrează principiile pașoptismului și ale romantismului românesc. Autorul face din protagonsit un
tiran de o cruzime ieșită din comun, ca un advertisment adresat contemporanilor, și reconstituie
culoarea de epocă, în aspectul ei documentar.

5. CONCLUZIE -------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În concluzie, prin ideile înaintate care o străbat, prin marea forță realistă de evocare a
trecutului, prin mijloacele artistice și prin bogăția și culoarea limbii, nuvela “Alexandru
Lăpușneanul” este o adevărată capodoberă. Coexistența elementelor romantice cu cele clasice o fac
să strălucească de mai bine de aproape două secole, fiind modelul de urmat pentru mulți dintre
scriitorii de mai târziu.