“Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi

-Tema și viziunea despre lume-

Nuvela Alexandru Lăpuşneanul apare în primul număr al revistei Dacia literară, în 30 ianuarie 1840, fiind prima nuvelă istorică
românească și o operă reprezentativă pentru perioada pașoptistă, în care se valorifică mesianismul cultural şi revoluţionar, spiritul critic,
deschiderea spre Occident şi lupta pentru impunerea unui specific naţional. Ulterior, a fost înclusă în ciclul Fragmente istorice din volumul
Păcatele tinereților (1857).
Mihail Kogălniceanu în articolul Introducţie (manifestul literar al romantismului românesc), din primul număr al revistei Dacia literară
prezintă punctele esenţiale ale pașoptismului: întemeierea spiritului critic în literatura română pe principiul esteticului („critica noastră va
fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana”); afirmarea idealului de realizare a unităţii limbii şi a literaturii române („românii să
aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”); combaterea imitaţiilor şi a traducerilor mediocre („Dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie
primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional... Traducţiile nu fac însă o literatură”) şi promovarea unei literaturi originale, prin
indicarea unor surse de inspiraţie în conformitate cu specificul naţional şi cu estetica romantică („Istoria noastră are destule fapte eroice,
frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris”).
Așadar, Mihail Kogălniceanu formulează în acest program principalele surse tematice care stau la baza unei literaturi naţionale: folclorul
autohton, istoria naţională şi natura patriei. În spiritul acestei recomandări va scrie și Costache Negruzzi nuvela Alexandru Lăpușneanul, care
vine perfect în întâmpinarea programului revistei, cel puțin în două puncte ale acestuia: cel referitor la promovarea unei literaturi originale și cel
care recomandă subiecte de inspirație istorică.
Opera Alexandru Lăpușneanul este o nuvelă, deoarece este o naraţiune în proză constituită dintr-un singur fir narativ, cu un conflict
unic, concentrat, de regulă, în jurul personajului principal. Spre deosebire de povestire, nuvela este obiectivă, iar accentul cade asupra
personajelor şi nu a acţiunii. Sunt relatate, mai ales, fapte verosimile, puternic legate de realitatea imediată, într-un raport mai strâns cu
evenimentele, ceea ce duce la o mai mare obiectivitate.
Este prima nuvelă istorică de inspirație romantică, deoarece evocă trecutul istoric (Evul Mediu), având ca trăsătură fundamentală
veridicitatea faptelor prezentate, majoritatea fiind atestate de documentele vremii evocate. Scriitorul are ca izvor de inspiraţie cronici, letopiseţe,
documente de epocă, mărturii, pe marginea cărora intervine însă cu amănunte inventate, dă de multe ori un alt curs evenimentelor, creează noi
personaje, conflicte, relaţii, astfel încât să învăluie faptul istoric nud într-o atmosferă credibilă, autentică şi captivantă pentru cititor. Culoarea
locală şi de epocă este conturată, în primul rând, prin limbaj arhaic, dar şi prin descrierea unor obiceiuri, a vestimentaţiei, a obiectelor. Trăsăturile
romantice sunt evidențiate prin inspirația istorică, prin antiteza dintre personajul angelic (doamna Ruxanda) și cel demonic (Lăpușneanul), prin
hiperbolizarea cruzimii domnitorului și prin macabrul piramidei de capete.
Scriitorii pașoptiști se inspiră din cronici și folclor, conform esteticii romantice și recomandărilor din Introducție. Costache Negruzzi
este primul scriitor care valorifică într-o creație literară cronicile moldovenești, Letopisețul Țării Moldovei de Grigore Ureche și Miron Costin,
de unde autorul preia scenele de răzvrătire ale maselor populare în vremea lui Alexandru Vodă. Se poate vorbi de o contaminare a surselor de
amplificări şi selecţii, de introducerea unor personaje imaginare, fără exactitate istorică, dar cu intenţia de a crea o imagine plauzibilă şi
semnificativă a Evului Mediu românesc. De exemplu, Moțoc, Spancioc și Stroici nu mai trăiau în această perioadă, murind înainte cu un an la
Liov.
Nuvela Alexandru Lăpuşneanul se definește prin coexistența curentelor, existând influențe ale prozei romantice, clasice și realiste.
Textul aparţine prozei romantice deoarece se inspiră din istoria naţională, prezentându-ne cei 5 ani ai celei de-a doua domnii a lui Alexandru
Lăpuşneanul dintre 1564-1569. Ne prezintă un personaj excepţional aflat în situaţii excepţionale, cu un destin neobişnuit. Personajul este alcătuit
din contraste puternice, cum ar fi blândeţe faţă de soţia sa şi tiranie, cruzime (schingiuieşte şi ucide boierii), şiretenie şi respect faţă de cuvântul
dat. Antiteza cea mai puternică este între domnitor şi soţia sa, Ruxanda. Culoarea epocii este realizată prin detalii vestimentare şi prin descrierea
obiceiurilor care ne introduce în atmosfera timpului. Scene memorabile ar fi: întâlnirea dintre boieri şi Alexandru Lăpuşneanul de la începutul
nuvelei, când boierii încearcă să- l convingă să se întoarcă, dar domnitorul nu se lasă înduplecat; scena din biserică, unde Lăpuşneanul reuşeşte să
disimuleze căinţa pentru toate faptele sale şi să-i păcălească pe boieri, scena ospăţului, în care domnitorul porunceşte ca toţi cei 47 de boieri să fie
măcelăriţi, iar din capetele acestora face o piramidă. Există însă în nuvelă şi elemente de clasicism, întrepătrunderea romantism – clasicism fiind
specifică literaturii paşoptiste (1840-1860). Sunt de factură clasicistă următoarele elemente: simetria şi echilibrul compoziţiei; motourile
semnificative și carcaterul moralizator. Alături de elemente romantice şi clasiciste există în nuvelă unele care anunţă realismul precum:
cronotopul reconstituibil documentar; atenţia acordată detaliilor vestimentare şi referitoare la decoruri; obiectivitatea viziunii, preocuparea pentru
realizarea unor tipologii umane pentru sondaj psihologic.
Titlul nuvelei, din punct de vedere morfologic, este alcătuit dintr-un substantiv propriu, care în sens denotativ indică o personalitate
istorică, domnitor al Moldovei care a domnit de două ori, fiind detronat prima oară datorită trădării boierilor și care s-a întors a doua oară la tron,
impunându-se cu ajutor străin. În sens conotativ, titlul surprinde personajul principal al operei, tipul de domnitor crud, despot și tiran,
caracterizat prin disimulare și o bună cunoaștere a psihologiei umane.
Tema centrală ilustrează evocarea unui moment zbuciumat din istoria Moldovei, în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru
Lăpușneanul, evidențiindu-se lupta pentru impunerea autorității domnești și consecințele deținerii puterii de un domnitor crud, tiran.
O secvență semnificativă pentru tema nuvelei o reprezintă reîntoarcerea lui Lăpuşneanu în Moldova, cu ajutor străin. Întors în Moldova,
Alexandru Lăpuşneanu este întâmpinat la hotar de patru boieri – Spancioc, Stroici, Veveriţă şi Moţoc - , care îl informează că „norodul” nu îl
vrea şi îi cer să se întoarcă de unde a venit. Afirmându-şi hotărârea de a-şi recăpăta tronul, Lăpuşneanu dă dovadă de fermitate şi de tărie de
caracter. Un fragment al acestei replici devine mottoul primei părţi a nuvelei: „ Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”. Acesta se impune prin forță
si reușesște să revină la domnie.
O altă scenă importantă este aceea a sărbătorii Sf. Ioan și este prilejul folosit de voievod pentru a-i invita pe boierii adunați la biserică
la un ospăț de reconciliere. Scena este semnificativă pentru definirea caracterului personajului principal. îmbrăcat în ținută de gală, voievodul ține
o cuvântare impresionantă, dar cu totul nesinceră. Disimulându-și intențiile, Lăpușneanu face efortul de a-și domina trăirile interioare, iar acest
efort transpare în aspecte fizionomice: “era foarte galben la față”.Discursul este un “model” de ipocrizie. Scena dezvăluie un personaj foarte
inteligent, care știe sa-și calculeze reacțiile și gesturile astfel încât să obțină efectul scontat. Nimic demagogic nu transpare din acest discurs, deși
menirea lui este de a impresiona asistența prin retorism. Gesturile dau veridicitate cuvintelor: “își făcu cruce”. La palat cei 47 de boieri sunt
masacrați de slujitorii pregătiți pentru acest eveniment.Moțoc asistă, obligat de domnitor, la scena masacrului, fără a ști care îi este soarta.Câțiva
fugari dau de știre în afara zidurilor palatului despre măcel.
Naratorul este obiectiv, narațiunea se face la persoana a III-a, perspectiva naratorului este heterodiegetică, focalizarea externă, dar
vocea obiectivă este dublată de considerații care trimit spre ,,un partizan” auctorial, care intervine direct prin câteva epitete de caracterizare (de
exemplu: tiran, curtezan, mișelul boier, etc.).
Timpul naraţiunii este cel real, istoric (1564-1569), iar timpul narării este ulterior (imperfectul şi perfectul simplu alternând cu mai
mult ca perfectul, pentru secvenţe retrospective). Spaţiul ales alcătuieşte un decor romantic: mai întâi cortul din dumbrava de la Tecuci, apoi
palatul Domnesc din Iaşi şi mitropolia, iar, în ultimul capitol, curtea din cetatea Hotinului.
Compoziţia nuvelei este riguroasă şi coerentă, episoadele se grupează în patru capitole ce au concentrarea actelor unei piese de teatru
şi un moto semnificativ: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu”, reprezentând cuvintele domnitorului hotărât să recapete tronul Moldovei, un
răspuns sugestiv la sfatul boierilor de a renunţa la intenţia sa; „Ai să dai samă doamnă” este replica văduvei unui boier ucis de Lăpuşneanul,
ameninţare directă pentru doamna Ruxanda, soţia domnitorului; „Capul lui Moţoc vrem” devine răspunsul mulţimii asuprite, apăsate de sărăcie
şi biruiri, venită la curte pentru a cere înţelegere şi dreptate; „De mă voi scula, pre mulţi am să-i popesc şi eu”- cuvintele de ameninţare ale lui
Lăpuşneanul, aflat pe patul de moarte, după o criză mistică în care cere să fie călugărit.
Structural, nuvela se dezvoltă pe un plan epic al destinului individual al cărui centru de iradiere este Lăpuşneanul, având o serie de
conflicte puternice pe plan politic (conflict între boieri şi vodă), moral (conflict exterior, căci Lăpuşneanul nu are mustrări de conştiinţă),
psihologic (între voinţă şi neputinţă, în capitolul 4), şi pe un plan-cadru în care e proiectată imaginea Moldovei a veacului XVI.
Se utilizează tehnica simetriei, a detaliului semnificativ, a detaliului obiectiv, a punctului de vedere, a anticipării și a înlănțuirii
gradate, cronologice și cauzale a evenimentelor.
Incipitul se remarcă prin sobrietate auctorială. Astfel, paragraful inițial rezumă evenimentele care motivează revenirea la tron a lui
Lăpușneanul și atitudinea lui vindicativă: Iacov Eraclid, poreclit Despotul, perise ucis de buzduganul lui Ștefan Tomșa, care acum cârmuia țara,
dar Alexandru Lăpușneanu, după înfrângerea sa în două rânduri, de oștile Despotului, fugind la Constantinopol, izbutise a lua oști turcești și se
înturna acum să izgonească pe răpitorul Tomșa și să-și ia scaunul, pe care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vândut de boieri. Maestru în arta
disimulării, îi primește pe boierii veniți la graniță, silindu-se a zâmbi, și afirmă, prețios, că a venit să mântuie țara.
Astfel, în expoziţiune se prezintă sosirea lui Lăpuşneanul în Moldova, cu ajutor turcesc, cu scopul de a-şi relua tronul domnesc, prin
înlăturarea lui Tomşa. Intriga este marcată de dialogul dintre domnitor şi boierii veniţi să-l întâmpine şi să-i ceară să renunţe. Vornicul Moţoc,
postelnicul Veveriţă şi spătarii Spancioc şi Stroici îi cer să se întoarcă din drum pentru că poporul nu-l iubeşte şi, drept urmare, nu-l vrea pe tron.
Domnitorul respinge pretenţiile boierilor şi se instalează pentru a doua oară pe tronul Moldovei. Astfel, reînvie vechiul conflict dintre voievod şi
boieri, cea de-a doua domnie stând sub marca urii şi a răzbunării. Desfăşurarea acţiunii înfăţişează acţiunile sângeroase ale domnitorului în lupta
sa cu clasa boierească. Lăpuşneanul îi pedepseşte pe boieri pentru cele mai neînsemnate greşeli, dovedindu-se crud şi necruţător, le confiscă
averile, îi ucide fără milă, arde cetăţile, ctitorii ale lui Ştefan cel Mare. Cuvintele văduvei unui boier ucis de Lăpuşneanul: „Ai să dai samă,
doamnă!” adresate doamnei Ruxanda, soţia domnitorului, ca ameninţare, aduc în plan narativ antiteza dintre domnitor şi „gingaşa” sa soţie.
Doamna Ruxanda, înduioşată de lacrimile văduvelor şi ale orfanilor şi speriată de ameninţările văduvei, încearcă să-şi înduplece soţul să înceteze
vărsările de sânge. Lăpuşneanul „îi făgăduieşte că de poimâine” nu va mai vedea crime şi îi promite că îi va da „un leac de frică”. A doua zi,
domnitorul merge la biserică, unde, după ce ţine un discurs evlavios şi cere iertare mulţimii adunate, îi invită pe cei 47 de boieri de frunte la un
ospăţ de împăcare, unde porunceşte uciderea lor. Atingerea punctului culminant se realizează odată cu scena măcelului din sala domnească şi cu
predarea lui Moţoc mulţimii înfuriate. Imaginea macabră a piramidei de capete aşezate în ordinea rangului constituie „leacul de frică” promis
soţiei, care, văzând priveliştea, leşină. Zvonul despre fapta domnitorului circulă cu repeziciune, iar întreg poporul aleargă la Curtea Domnească
fără să ştie ce să ceară pentru a trăi mai bine. „Capul lui Motoc vrem…” sunt cuvintele mulţimii de ţărani care, veniţi la curtea domnitorului să se
plângă de asuprirea boierilor, cer, în glas, capul lui Moţoc, socotit răspunzător pentru viaţa lor insuportabilă. Lăpuşneanul le îndeplineşte dorinţa
şi-l aruncă în mâinile norodului care îl omoară. Deznodământul prezintă sfârşitul domnitorului, otrăvit de doamna Ruxanda, la sfatul celor doi
boieri, Spancioc şi Stroici, reîntorşi în ţară. Aflat în cetatea Hotinului, pe patul suferinţei, Lăpuşneanul este călugărit, dar nu poate accepta că nu
mai este domn, se revoltă şi ameninţă să-şi ucidă fiul. „De mă voi scula pre mulţi am să popesc şi eu” sunt cuvintele lui Lăpuşneanul, aflat pe
patul de moarte, ca o ameninţare la adresa celor care-l călugăriseră. Cu complicitatea domniţei Ruxanda şi a mitropolitului Teofan, boierii reuşesc
să-i grăbească sfârşitul. Sfătuită de aceştia, doamna îi întinde o cupă cu otravă, iar Lăpuşneanul moare sub privirile boierilor Spancioc şi Stroici.
Ultimele fraze consemnează sfârșitul tiranului în mod concis, lapidar și obiectiv, amintind de stilul cronicarului, iar prin menționarea
portretului se realizează caracterul verosimil specific nuvelei: Acest fel fu sfârșitul lui Alexandru Lăpușneanul, care lasă o pată de sânge în
istoria Moldaviei. La monastirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede și astăzi portretul lui și al familiei sale.
Personajele sunt caractere formate şi se desprind din evoluţia gradată a conflictului, fiind realizate potrivit esteticii romantice: personaje
excepționale (au calități și defecte ieșite din comun) în situații excepționale, antiteza ca procedeu de construție, liniaritatea psihologică, replicile
remarcabile. În desfăşurarea narativă, Alexandru Lăpuşneanul este principalul element constitutiv, celelalte personaje gravitând în jurul
personalităţii sale. Acesta este personajul principal din nuvelă, personaj romantic, excepţional, care acţionează în împrejurări deosebite, cum ar fi
scena uciderii boierilor, a pedepsirii lui Moţoc, a morţii domnitorului otrăvit. Personajul întruchipează tipul domnitorului tiran şi crud, construit
din contraste, care are o psihologie complexă, calităţi şi defecte puternice, fiind un „damnat” romantic. Autorul îi marchează destinul prin cele
patru replici memorabile, plasate în fruntea capitolelor. Destinul său este acela de a impune autoritatea domnească prin orice mijloace. Crud,
hotărât, viclean, disimulat, inteligent, bun cunoscător al psihologiei umane, abil politic, personajul este puternic individualizat şi memorabil.
Doamna
Stilul este obiectiv, sobru, cu puţine intervenţii ale autorului (câteva aprecieri: „mârşavul curtezan”, „ticălosul”). Limbajul plastic,
expresiv nu abundă în arhaisme („plecară la fugă”, „burzuluiseră”, descrierea ospăţului, a veşmintelor), acestea asigură culoarea locală,
autenticul evocării. Câteva expresii populare (“norod”, „gloată”, „a şugui”) se adaugă stilului cronicăresc, dar ajutorul atinge valoarea
semantică şi funcţia stilistică superioară a limbajului. Stilul său oferă „imaginea exemplară a scriitorului paşoptist, la care mijloacele de expresie
oscilează între notaţia realist-obiectivă şi intervenţia subiectivă, plină de vervă”. Așadar, stilul este sobru, impersonal, curat, obiectiv, fără
ornamente expresive de mare efect, bazat pe surprinderea faptelor în firescul derulării lor.
În concluzie, viziunea realistă asupra trecutului istoric, relieful romantic al caracterelor, construcţia epico-dramatică fac din Alexandru
Lăpuşneanul o nuvelă memorabilă a literaturii române, „care ar fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet, dacă literatura română ar fi avut în
ajutor prestigiul unei limbi universale.” (G. Călinescu).