Particularitati de constructie a unui personaj dintr-o nuvela istorica/ romantica/ opera pasoptista:

ALEXANDRU LAPUSNEANUL

Alexandru Lapusneanul este personajul principal din nuvela cu acelasi nume, scrisa de Costache
Negruzzi. Este un personaj romantic, exceptional, care actioneaza in situatii exceptionale (de exemplu: scena
uciderii boierilor, a pedepsirii lui Motoc, a mortii domnitorului otravit). Intruchipeaza tipul domnitorului tiran
si crud. El este construit în antiteză cu alte personaje si are o psihologie complexa, calitati si defecte puternice,
fiind un personaj "rotund".
Prima nuvela istoricã din literatura româna, „Alexandru Lapusneanul" de Costache Negruzzi, apartine
prozei romantice, find publicatã in perioda pasoptista, in primul numar al revistei „Dacia literara" (1840).
Nuvela istorica are ca temã evocarea celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lapusneanu (1564 - 1569), un
domnitor crud si sângeros care luptă pentru impunerea autoritatii domnești în fața boierilor, în Moldova
secolului al XVI-lea.
Alexandru Lăpușneanul este personajul principal al nuvelei, personaj romantic, excepțional, care
actionează in situatii exceptionale (exemple: scena uciderii boierilor, a pedepsirii lui Motoc, scena mortii
domnitorului otravit)
Intruchipeaza tipul domnitorului medieval, tiran si crud. Evolutia personajului pe parcursul nuvelei
este indicata in mod direct de naratorul omniscient, care fi precizeaza ipostazele in cele patru capitole: „voda" ,
„domnul", „tiranul", „bolnavul" si arata prin aceasta cã dorinta obsesiva de putere devine o boalã.
Personajul romantic este construit din contraste, are calitati si defecte puternice. Dacã în timpul primei
domnii, fusese un domnitor blând, în a doua domnie își pune în aplicare planul de răzbunare împotriva
boierilor trădători: ,,Norodul pretutindene il intâmpina cu bucurie si nădejde, aducându-si aminte de intâia lui
domnie, in care el nu avusese vreme a-si dezvalui urâtul caracter.“
De asemenea, in proza romantica conflictele exterioare plaseaza personajele intr-o relatie de antitezã.
Acesta este cazul cuplului doamna Ruxanda - Lapusneanul, construit pe tiparul romantic înger - demon,
caracter slab - caracter tare, sau opozitiei cruzime - lasitate, între domnitor si boierul Motoc. Lapusneanul este
un caracter tare, decis sã elimine puterea boierilor si capabil sa impună autoritatea domneasca, prin cruzime,
teroare, manipulare.
Actiunea nuvelei se desfasoara in timp si spatiu precizate, iar atmosfera epocii este reconstituit
verosimil. Caracterul sângeros al actiunilor voievodului pentru impunerea autoritatii domnesti se raporteaza
veridic la realitatile social-politice din Moldova secolului al XVI-lea. Dorinta de razbunare si cruzimea fata de
boieri este motivata psihologic de tradarea acestora in prima sa domnie.
Perspectiva narativã este obiectiva, iar naratiunea la persoana a III-a (viziunea „dindărăt") aminteste, prin
concizie, de relatarea cronicarului Grigore Ureche. Registrul arhaic si regional conferã culoarea epocii.
Titlul pune in lumina personalitatea puterica a domnitorului si interesul scriitorului nuvelei pentru
constructia personajului principal.
Conflictul nuvelei este complex si pune in lumina personalitatea puternică a protagonistului.
Principalul conflict este de ordin politic si vizeaza lupta pentru putere intre domnitor si boieri, in contextul
secolului al XVI-lea. Conflictul secundar, intre domnitor si Motoc (boierul care il tradase in prima domnie),
particularizeaza dorinta de răzbunare a domnitorului.
Crud, hotărât, viclean, disimulat, inteligent, bun cunoscător al psihologiei umane, abil politic,
personajul este caracterizat direct (de către narator, de alte personaje, autocaracterizarea) şi indirect (prin fapte,
comportament, limbaj, atitudini, gesturi, mimică, relaţii cu alte personaje).
Naratorul realizează, în mod direct, portretul fizic al domnitorului prin descrierea vestimentaţiei
specifice epocii, evidenţiind disimularea personajului: “In ziua aceea, era îmbrăcat cu toată pompa domnească.
Purta coroana Paleologilor, şi peste dulama poloneză de catifea stacojie, avea cabaniţa turcească.” De
asemenea, epitetele de caracterizare, în inversiune, sunt mărci ale subiectivităţii naratorului: “nenorocitul
domn”, “urâtul său caracter”.
Caracterizarea directă realizată de alte personaje este succintă: “Crud şi cumplit este omul acesta”
(mitropolitul Teofan), “sângele cel pângărit al unui tiran ca tine” (Spancioc). Autocaracterizarea – domnitorul
însuşi recunoaşte, chiar dacă în mod disimulat: “…m-am arătat cumplit şi rău, vărsând sângele multora”,
mărturisire ce, aparent, poartă masca umilinţei, pentru a-i convinge pe boieri de bunele sale intenţii şi pentru a
le obţine iertarea.
In ceea ce priveste caracterizarea indirecta, faptele sale evidenţiază hotărârea, voinţa de neclinitit a
personajului, cruzimea, dorinţa de răzbunare, inteligenţa şi disimularea, ipocrizia. Incă de la sosirea sa în
Moldova, dă dovadă de o voinţă de neclintit în ocuparea tronului, hotărât fiind cu orice preţ să-şi împlinească
dorinţa, în ciuda tuturor predicilor: ,,voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră”
 Prima seventã relevantã, hotarârea de a avea puterea domneasca este implacabila si exprimata inca de
la inceputul nuvelei, in raspunsul dat boierilor trimisi de domnitorul Tomsa, care i-a cerut sã se întoarca de
unde a venit pentru că „tara" nu-l vrea si nu-l iubeste: ,,Daca voi nu mã vreti, eu va vreau, … si daca voi nu mã
iubiti, eu và iubesc pre voi si voi merge ori cu voia, ori fãra voia voastrã. Sã mã intorc? Mai degraba-si va
întoarce Dunarea cursul indarapt". Hotarârea domnitorului de a-si relua tronul si dorinta sa de razbunare fatã
de boierii tradatori declanseaza conflictul nuvelei.
Ajuns la tronul Moldovei, Lăpuşneanul îşi va dezvălui adevăratele intenţii: să scape ţara de trădători.
Dar pentru aceasta va incendia cetăţi, va confisca averile boiereşti, va ucide pe trădători. Dorinţa lui de
răzbunare este mai puternică decât raţiunea, căci ucide fără să se gândească la consecinţe, cruzimea şi violenţa
manifestându-se în voie. Este atât de orbit de gândul că ar putea fi din nou trădat, încât nu realizează ca
autoritatea (puterea) nu poate fi obţinută prin crimă.
Uciderea celor 47 de boieri dezvăluie o cruzime fără margini. Inteligent, îi atrage pe boieri la curte spre
a-i ucide. Ipocrit, se foloseşte de momentul slujbei religioase, de vestimentaţia şi de coroana domnească, de
citate biblice într-un discurs mincinos. Crud, ordonă uciderea boierilor, apoi alcătuieşte piramida de capete, pe
care o arată cu satisfacţie doamnei Ruxanda. Râde în timpul masacrului. Pe Moţoc îl dă cu sânge rece mulţimii
revoltate, spunând că face un act de dreptate.
Gândul că boierii Spancioc şi Stroici sunt în libertate îl nelinişteşte şi se retrage în cetatea Hotinului
pentru a-i putea supraveghea. Când se imbolnăveşte, pare să devină mai omenos, cerându-şi iertare şi dorind să
fie călugărit, luand numele de Paisie, care vine de la Petru, într-o târzie încercare de a-şi spăla păcatele, prin
împăcare cu credinţa în Dumnezeu. Dar, într-un moment de luciditate, îşi dezvăluie din nou impulsivitatea,
căci îi ameninţă pe cei din jur cu moartea, pentru trădare, apărându-şi cu disperare rangul: “Sunt domn! Sunt
Alexandru-Vodă!”. Ameninţă chiar să-şi ucidă propriul fiu, moştenitorul tronului. Uciderea lui Lăpuşneanul
(cumplită, prin otrăvire) este singura cale de a-l opri şi o plată pentru cruzimea sa. De data aceasta, duşmanii
lui îl vor învăţa o cumplită lecţie: “Învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî”.
Lăpusneanul dovedeşte un comportament imprevizibil, domnitorul trece repede de la zâmbetul forţat
(“Bine-aţi venit, boieri! Zise acesta silindu-se a zâmbi”) la furie (ochii “scânteiară ca un fulger”) şi apoi la
râsul demonic (“Râdea; muşchii i se suceau în râsul acesta şi ochii lui hojma clipeau”). Frământarea interioară,
complexitatea gândurilor personajului sunt ilustrate de gesturile sale, de mimică şi de atitudinea faţă de ceilalţi.
Ipocrizia, arta disimulării sunt vizibile în discursul de la biserică, în care promite împăcarea cu boierii, deşi
pregăteşte în taină un măcel îngrozitor. In biserică jură strâmb, iar smerenia lui este prefăcută, căci şi “racla
sfântului ar fi tresărit” când domnitorul s-a aplecat pentru a săruta moaştele. Aşadar, gesturile şi
comportamentul său dezvăluie ipocrizia, deoarece el joacă o comedie a umilinţei, când le cere iertare boierilor.
In ceea ce priveşte limbajul, replicile personajului sunt memorabile, două dintre ele figurând ca motto al
capitolelor I şi al IV-lea. Răspunsul dat boierilor, “Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu (…) şi dacă voi nu mă
iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă întorc? Mai degarbă-şi va
întoarce Dunărea cursul îndărăpt”, evidenţiază voinţa de neînfrânt, prin hotărârea de a avea puterea domnească
cu orice preţ. Amenințarea “De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu”, reda dorința de răzbunare a celui
cazut.
Forţa excepţională a personajului domină relaţiile cu celelalte personaje. Personaj machiavelic,
Lăpuşneanul ştie să îi folosească pe ceilalţi în favoarea sa. Il acceptă pe Moţoc “ca să-l mai uşureze de
blăstemurile norodului”. Pe Moţoc nu-l iubeşte, dar îl păstrează lângă sine, fiindcă “îi este trebuitor”,
dovedind, astfel, abilitate politică şi o bună cunoaştere a psihologiei umane: “Îţi făgăduiesc că sabia mea nu se
va mânji în sângele tău; te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca să mă mai uşurezi de blăstemurile norodului”.
Planul de răzbunare al lui Lăpuşneanul este însă crud, domnitorul oferindu-l pe Moţoc mulţimii: “Du-te de
mori pentru binele moşiei dumitale, cum ziceai însuţi când îmi spuneai că nu mă vrea, nici nu mă iubeşte ţara.
Sunt bucuros că-ţi răsplăteşte ţara pentru slujba ce mi-ai făcut”.
Relaţia cu doamna Ruxanda este construită pe antiteza romantică angelic – demonic. Diversitatea
atitudinilor adoptate de Lăpuşneanul faţă de doamna Ruxanda reflectă falsitatea sa. Se căsătorise cu ea “ca să
atragă inimile norodului în care via încă pomenirea lui Rareş”. Nu o respectă nici pentru originea ei nobilă
(descendentă a lui Ştefan cel Mare), nici pentru că îi este soţie sau mamă a copiilor săi. Gesturile, mimica şi
cuvintele rostite de Lăpuşneanul în capitolul al II-lea, în scena discuţiei cu doamna Ruxanda, evidenţiază
falsitatea lui în relaţia soţ-soţie. Mai întâi o sărută pe frunte, apoi recţionează impulsiv la rugămintea ei,
ducându-şi mâna la jungher (“ – Muiere nesocotită! strigă Lăpuşneanul sărind drept în picioare, şi mâna lui,
prin deprindere, se răzămă pe junghiul din cingătoarea sa”), dar se stăpâneşte şi îi promite “un leac de frică”.
Se bucură cu cruzime de spaima doamnei care leşinase la vederea piramidei de capete: “ – Femeia tot femeie,
zise Lăpuşneanul zâmbind; în loc să se bucure, ea se sparie”. În ultimul capitol, insistentele boierilor şi
ameninţarea că îi va ucide fiul o determină pe doamna Ruxanda să îl otrăvească.
 Complexitatea personajului a dus la diferite interpretări critice, unele aflate în opoziţie. Astfel, pentru
Eugen Lovinescu, el este “un tiran şi fioros, crunt şi lesne vărsător de sânge”, în timp ce pentru Al. Piru
“Voievodul (…) e un personaj complex, nu o brută însetată de sânge”.
În concluzie, Alexandru Lăpuşneanul a lăsat o negră amintire – ca domnitor – şi a impresionat puternic
ca personaj. Crud, hotărât, autoritar, ambiţios, cu o voinţă puternică, viclean, disimulat, inteligent, bun
cunoscător al psihologiei umane, abil politic, personajul este bine individualizat şi memorabil.