Particularități de construcție dintr-o operă literară aparținând perioadei pașoptiste

Caracterizare Alexandru Lapușneanul

Perioada pașoptistă reprezintă una dintre ipostazele romantismului românesc,

care se caracterizează prin spirit social și național, un puternic suflu patriotic.
Scriitorii pașoptiști doresc, prin operele lor, să deștepte conștiința adormită a
românilor, să realizeze idealul de unitate a limbii și literaturii române.
Prima nuvelă istorică din literatura română, „Alexandru Lăpușneanul” de
Costache Negruzzi, aparține prozei romantice, fiind publicată în perioada pașoptistă,
în primul număr al revistei „Dacia literară” (1840) și inspirată din istoria națională,
potrivit recomandărilor formulate de Mihail Kogălniceanu în manifestul literar al
romantismului românesc, articolul-program intitulat „Introducție”.
Nuvela istorică are ca temă evocarea celei de-a doua domnii a lui Alexandru
Lăpușneanu la tronul Moldovei. Lupta pentru impunerea autorității domnești și
consecințele deținerii puterii de către un domnitor crud se raportează la realitățile
social-politice din Moldova secolului al XVI-lea.
Alexandru Lăpușneanu este personajul principal al nuvelei, eponim, celelalte
personaje fiind construite cu scopul de a evidenția trăsăturile acestuia. Personajul
apare în trei ipostaze: ca persoană cu existență reală, atestată, ca personalitate,
deoarece a fost de două ori domnitorul Moldovei și ca personaj literar. Este personaj
romantic excepțional, care acționează în situații excepționale: scena uciderii boierilor,
a pedepsirii boierilor, scena morții domnitorului otrăvit.
Este tipul domnitorului medieval, tiran și crud. Evoluția personajului pe
parcursul nuvelei este indicată în mod direct de către naratorul omniscient, care îi
precizează ipostazele în cele patru capitole: „vodă”, „domnul”, „tiranul”, „bolnavul”
și arată prin aceasta că dorința de putere devine o boală.
Personajul romantic este construit din contraste, având calități și defecte
puternice. Dacă în prima domnie a fost un domnitor blând, în a doua domnie
comportamentul său este determinat de dorința de răzbunare pe boierii trădători:
„Norodul pretutindene îl întâmpina cu bucurie și nădejde, aducându-și aminte de
întâia lui domnie, în care el nu avusese vreme a-și dezvălui urâtul caracter. Boierii
însă tremurau.”
De asemenea, este construit în antiteză cu doamna Ruxanda, pe tiparul
romantic înger-demon, caracter slab-caracter puternic.
Portretul său fizic este sumar, fiind redate trăsături care îi scot în evidență
cruzimea: „ochii lui scânteiau ca un fulger” sau „mușchii i se suceau în râsul acesta și
ochii lui hojma clipeau”.
Domnitorul este un caracter puternic, decis să elimine puterea boierilor și să
impună autoritatea domnească, prin cruzime, teroare, disimulare.
O trăsătură a personajului este setea de putere care-l încadrează în tipologia
tiranului medieval, dar este și dependent de ipostaza de domnitor pentru a-și satisface
pornirile crude ale firii.
O secvență relevantă este întâlnirea dintre domnitor și Moțoc din incipit. Moțoc
l-a îndepărtat de la tron și face parte din solia de boieri ce-i cere să nu intre în
Moldova cu ajutor turcesc. Moțoc este cel care-i cere să renunțe, dar văzând că este
de neclintit în hotărârea de a-și relua tronul, rămâne, și, lingușitor, îi sărută mâna lui
Lăpușneanu, cerându-i iertare, iar acesta îi promite că sabia nu i se va mânji cu
sângele lui, pentru că-l va folosi ca scut împotriva mulțimii la momentul oportun. Mai
mult, primește funcția de sfetnic al domnitorului și responsabil cu strângerea
birurilor, după care îl va folosi, în capitolul al III-lea, pentru a scăpa de mulțimea
revoltată, răzbunându-se, în același timp, pe boierul trădător, pe care-l va da pe mâna
mulțimii care-l va omorî.
O altă scenă semnificativă are loc între Lăpușneanu și doamna Ruxanda,
personaje care sunt create pe baza antitezei demonic/angelic. Pe cât de înțelegătoare,
credincioasă și nobilă este doamna, pe atât de crud, sadic și răzbunător este
domnitorul. Ea ar fi vrut să-i fie soție credincioasă: „Ar fi voit să-l iubească, dacă ar
fi aflat în el cât de puțină simțire omenească.” Ea trăiește la curte izolată, fiind
nevoită să facă față acceselor de furie ale soțului său. În capitolul al II-lea, ea încearcă
să-l sfătuiască să nu mai ucidă, motivând că îi este teamă să mai iasă din cetate.
Impulsiv, duce mâna la jungher, dar se abține și-i promite că va înceta „nu de mâine,
de poimâine”, după ce îi va da „un leac de frică”, pe care-l va primi în capitolul al III-
lea prin piramida din capetele boierilor, la vederea căreia leșină. Se răzbună pe soția
sa, deoarece a îndrăznit să intervină. Doamna va simboliza, în final, mâna destinului,
care-l pedepsește pe cel care a comis abateri morale grave.
Un element de compoziție este conflictul nuvelei, care pune în evidență
personajul principal. Conflictul principal este politic și relevă lupta pentru putere
între domnitor și boieri. Conflictul secundar, răzbunarea domnitorului împotriva
vornicului Moțoc, boierul care l-a trădat în prima domnie, se declanșează în primul
capitol și se încheie în capitolul al III-lea, odată cu moartea lui Moțoc. Conflictul
social, între boieri și popor, este limitat la revolta mulțimii din capitolul al III-lea,
unde apare, pentru prima dată în literatura română, personajul colectiv.
Un alt element îl constituie modalitățile de caracterizare prin care se conturează
portretul domnitorului. Portretul moral este realizat direct de către naratorul
omniscient: „nenorocitul domn”, de către alte personaje: „crud și cumplit e omul
acesta”, afirmă mitropolitul Teofan, dar și prin autocaracterizare prin replica adresată
lui Moțoc: „n-aș fi un nătărău de frunte, când m-aș încrede în tine?”
Caracterizarea indirectă, prin fapte, evidențiază, în manieră romantică,
cruzimea și hotărârea personajului, puse în practică prin guvernarea cu ajutorul
terorii, prin înlăturarea oricăror posibile opoziții: incendierea cetăților, confiscarea
averilor boierești, uciderea boierilor, desființarea armatei pământene.
Vestimentația, modalitate de caracterizare indirectă, este descrisă pentru a reda
culoarea locală, în manieră romantică. La slujba de la mitropolie, în care se preface a
cere iertare boierilor, vine îmbrăcat „cu toată pompa domnească”: „Purta coroana
Paleologilor și peste dulama stacoșie, avea cabaniță turcească.” Pe sub această
vestimentație domnească, purta o cămașă de zale, iar la brâu avea pumnal, ceea ce
indică lipsa de încredere în boierii care l-au trădat în prima domnie și intențiile
ascunse de a-i ucide pe aceștia. Crud, ordonă soldaților uciderea celor 47 de boieri,
apoi alcătuiește el însuși piramida de capete, pe care i-o arată cu satisfacție doamnei
Ruxanda. Râde în timpul masacrului, pe Moțoc îl dă pe mâna mulțimii revoltate,
spunând că face un act de dreptate.
 În concluzie, Alexandru Lăpușneanul este un antimodel, un om crud și
sângeros, răzbunător, care, însă, nu este singular în istoria Evului Mediu. Puterea de
a-și duce planurile la bun sfârșit, indiferent prin ce mijloace, spectaculosul acțiunilor,
concizia replicilor fac din el un personaj memorabil.