Relația dintre două personaje

Alexandru Lăpușneanul-Moțoc

”Alexandru Lăpuşneanul”, nuvela lui Costache Negruzzi, apare la Iaşi, în 1840, în primul
număr al revistei Dacia literară, inaugurând seria operelor de inspiraţie istorică în literatura
română. Sub influenţa programului romantismului românesc, sintetizat în articolul Introducţie,
al lui Mihail Kogălniceanu (articolul-program al revistei), C. Negruzzi valorifică informaţiile
cuprinse în cronicile moldovene într-o creaţie clasică prin sobrietatea construcţiei, pregnanţa
caracterelor şi vigoarea conflictelor.
Autorul a indicat ca sursă a scrierii sale cronica lui Miron Costin. În realitate, Grigore Ureche a
consemnat, în Letopiseţul Ţării Moldovei, fapte din cele două domnii ale lui Alexandru
Lăpuşneanu.
Ca structură compoziţională, nuvela este alcătuită din patru părţi, fiecare precedată de
câte un moto semnificativ. Fiecare parte este structurată printr-o înlănţuire de episoade, care
urmăresc un conflict concentrat în jurul personajului principal.
Alexandru Lăpușneanul este personajul principal al nuvelei, personaj romantic,
excepțional, care acționează în situații excepționale (scena uciderii boierilor, a pedepsirii lui
Moțoc, scena morții domnitorului). Întruchipează tipului domnitorului tiran și crud. El este
construit din contraste, are calități și defecte puternice. Din punct de vedere al statuturilor,
Lăpușneanul poate fi încadrat astfel: statut social: boier/domnitor; statut moral:
antierou/viclean, statut psihologic: bun manipulator/cunoscător al psihologiei umane.
În proza romantică, personajul se află într-o relație de antiteză, el fiind construit cu
doamna Ruxanda pe tiparul înger-demon, dar și cu boierul Moțoc- caracter slab și caracter
puternic.
Motoc, personaj secundar reprezintă tipul boierului trădător, viclean, laș, intrigant.
Lipsit de sentiment patriotic și de loialitate, se caracterizează prin ipocrizie și lipsa oricăror
valori morale: îl tradase pe Lăpușneanul în prima domnie, iar la întoarcerea acestuia, îl lingușește
,,asemenea câinelui care în loc sa muste, linge mâna care-l bate’’.
Relația care se stabilește între domn și Motoc, se focalizează pe opoziția tipic romantică, între
caracter puternic și caracter slab.

1
 O scenă reprezentativă o constituie capitolul I, care relatează întoarcerea domnitorului în
Moldova, hotărârea acestuia de a-și relua tronul și dorința sa de răzbunare pe boierii trădători.
Acum se conturează conflictul principal, pentru putere, între domnitori si boieri și conflictul
secundar dintre Alexandru și boierul care îl trădase în prima domnie. Moțoc vorbește în numele
soliei, cerându-i domnitorului să se întoarca pentru că norodul nu îl vrea. Inteligent și hotărât,
domnitorul înțelege că boierii sunt cei care nu îl vor. După plecarea soliei, rămâne Moțoc,
viclean și umil pentru a-i cere să se încreadă în boieri. Răspunsul lui Lăpușneanul marchează
declanșarea conflictului secundar, dorința de răzbunare pentru trădarea din prima domnie. El își
cunoaște adversarul pe care îl caracterizează succint ,, Dar tu, Moțoace, învechit în zile rele,
deprins a te ciocoi la toți domnii, ai vândut pe Despot, m-ai vândut și pre mine, vei vinde și pe
Tomșa, spune-mi n-aș fi un nătărău de frunte, când m-aș încrede în tine?’’.
Bun cunoscător al psihologiei umane, domnitorul folosește proverbul ,,Lupul părul schimbă, iar
năravul ba’’, pentru caracterul trădătorului său. Disimulant, îi face o promisiune liniștitoare lui
Moțoc ,,Îți făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji de sângele tău, te voi cruța, căci îmi ești
trebuitor ca să mă mai ușurez de blestemurile norodului’’. Naratorul evidențiază gestul
lingușitor al boierului: ,,Motoc îi sărută mâna asemenea câinelui care, în loc să muște, linge
mâna care-l bate’’, și comentează în stil indirect gândurile personajului :,,Știa că Alexandru
Vodă a să aibă nevoie de un intrigant precum era el’’. Planul de răzbunare al domnitorului este
crud, se îndeplinește, în capitolul al III-lea. Domnitorul asista, râzând la măcelul boierilor, în
timp ce Moțoc, îngrozit, încearcă să râdă ,, ca să placă stăpânului’’. Lipsit de demnitate,
lingușitor și prefăcut, la întrebarea domnitorului, dacă a procedat bine masacrând boierii, îl
încurajează pe tiran, spunându-i că a procedat ,, cu mare înțelepciune’’. Naratorul îl
caracterizează direct cu epitetul ,, mârșavul curtezan’’.
Acest moment este o altă secvență semnificativă reprezentând preambulul răzbunării
domnitorului pentru trădarea lui Moțoc. Când mulțimea revoltată este întrebată ce dorește
strigătul ,,Capul lui Moțoc vrem!’’ stârnește spaima vornicului. Este laș în fața primejdiei,
comportându-se tragi-comic în timp ce încearcă să-l determine pe domn să nu-l dea mulțimii.
Sacrificându-l pe boier, Lăpușneanul se răzbună pentru trădarea acestuia în prima domnie și
manipulează mulțimea revoltată de a cărei putere este conștient- ,,Proșți, dar mulți!”
Stăpânirea de sine, sângele rece sunt dovedite în momentul pedepsirii lui Moțoc, pe care-l
ironizează pentru falsul lui patriotism și îl oferă mulțimii- Du-te de mori pentru binele moșiei

2
dumitale, cum ziceai însuți când îmi spuneai că nu mă vrea, nici mă iubește țară. Sunt bucuros
că-ți răsplătește țară pentru slujba ce mi-ai făcut, văzându-mi oastea..’’. Moțoc sfârșește sfâșiat
de mulțime ,,Ticălosul boier căzu în brațele idrei acesteia cu multe capete care într-o clipală îl
făcu bucăți’’. Fără a constitui deznodământul nuvelei, această secvență este finalul conflictului
secundar dintre domnitor și Motoc, raprezentantul marii boierimi.
Relația care se stabilește între domn și Motoc este ilustrativă pentru conturarea a două
caractere opuse. Domnul, caracter puternic, hotărât, bun cunoscător al psihologiei umane își
folosește trădătorul până în momentul în care îi slujește interesele, apoi se descotorosește de el.
De cealaltă parte, Motoc e un intrigant, priceput, dar cu un caracter slab, predispus la
compromisuri, lingușitor și lipsit de principii.
Cele două personaje sunt romantice, deoarece aparțin excepționalului prin cruzime,
respectiv prin ticaloșie, și sunt portretizate în antiteză. Lașitatea boierului intrigat pune în lumină
voința, hotărârea și abilitatea domnitorului.