Prima nuvelă istorică din literatura română, „Alexandru Lăpuşneanul" de Costache

Negruzzi, aparține prozei romantice, fiind publicată în perioada paşoptistă, în

primul număr al revistei „Dacia literară" (1840). Este inspirată din istoria
națională, potrivit recomandărilor formulate de Mihail Kogălniceanu în manifestul
literar al romantismului românesc, articolul-program intitulat „Introducție".
Relația care se stabilește între domn și Moțoc se focalizează pe opoziția, tipic
romantică, între caracter tare și caracter slab. Scenele care le înfățișează cele
două personaje implicate în conflictul secundar se regăsesc în primul și în al
treilea capitol.
Din punct de vedere social, Alexandru Lapusneanul este domnitorul Moldovei,
reîntors la tron pentru a doua oara. Cu toate acestea, el nu face parte dintr-o familie
de vita nobila, fiind un parvenit, asigurându-si acest statut prin intermediul
casatoriei sale cu domnișoara Ruxandra. Spre finalul vieții sale, acesta se caieste,
devenind călugăr sub numele de Paisie. Moral, Lapusneanul are atât calitati, cat si
defecte. Domnitorul este tipul despotului, al tiranului medieval, dar este totodata
si un om calculat, inteligent, perspicace si un bun orator. Nu in ultimul rand, din
punct de vedere psihologic, acesta este inzestrat cu o personalitate puternica si
sangvinica.
Social, Motoc este vornicul Moldovei, iar daca moral, Lapusneanul are atât calitati
cat si defecte, Motoc are doar puncte slabe. Acesta este un lingușitor, ipocrit,
lacom, oportunist care isi pune propria persoana pe primul loc, nepăsându-i de
nimeni altcineva. Din punct de vedere psihologic, prezintă o personalitate slaba,
incapabil de a face fata conflictului cu Domnitorul.
Nu in ultimul rand, relatia dintre Alexandru Lapusneanul si Vornicul Motoc este
scoasa in evidenta si prin intermediul secventelor semnificative.
O prima secvența semnificativa se conturează chiar in primul capitol ,, Daca voi nu
mă vreți, eu va vreu’’, in care Domnitorul, ajutat de mercenari Turci intra in
Moldova. Este întâmpinat de o solie a boierilor (Motoc, Veverița, Spancioc, Stroici),
care ii cere sa se întoarcă sub pretextul ca tara nu îl vrea. Fin psiholog, Domnitorul
înțelege ca nu este voința norodului, ci a boierilor si le răspunde dur cu vorbele care
vor constitui motto-ul acestui capitol.
Dintre acești boieri se remarca Motoc, care încearcă lingușitor sa-si ceara iertare
pentru a ramane in viața si pentru a-si păstra privilegiile, iar Domnitorul ii promite
ca nu isi va mânji sabia cu sângele lui deoarece ii este ,,trebuitor’’. Din aceasta
secvența se poate desprinde caracterizarea indirecta ale celor doua personaje,
Lapusneanul apărând ca un Domn puternic, răzbunător, dar si sincer, direct, pe
când Motoc se arata lingușitor, tradator, slab.
Iar o alta secventa relevanta pentru relatia dintre cele doua personaje este intalnita
in capitolul al III-lea, cand este atins punctul culminant al acestei nuvele. In acest
capitol Lapusneanul ii invita pe toţi boierii la un ospat care are loc intr-o zi de
sărbătoare după slujba religioasa la care domnitorul participa. Acesta întârzie la
slujba, si după ce aceasta se încheie Lapusneanul se închina la icoane si săruta cu
mare smerenie moaştele lui Ioan. Acesta se suie din nou in strana si se caieste de
faptele sale promitandu-le boierilor ca le va aduce pacea. Mai mult domnitorul le
cere boierilor iertare si apoi ii invita la un ospat. Bănuind intenţiile necurate ale
domnitorului, Spancioc si Stroici nu se duc la masa domneasca. Confirmand
temerile celor doi boieri ospatul se transforma pe neaşteptate intr-un măcel in care
sunt ucişi 47 de boieri. Poporul vine la palat amenintand sa forţeze porţile. Toate
nemultunirile mulţimii se îndreaptă împotriva lui Motoc, considerat a fii cauza
tuturor relelor, de aceea poporul cere intr-un glas capul lui Motoc. Alexandru
Lapusneanul îl arunca pe Motoc mulţimii care, omorandu-l pe boier, se răzbuna
pentru suferinţele indurate, acesta reprezentand si punctul culminant al operei.
Naratorul este omniscient, omniprezent, sobru, detaşat, predominant obiectiv,
dar intervine direct prin câteva epitete de caracterizare (de exemplu: „tiran“,
„curtezan“, „mişelul boier", „deşănțată cuvântare"). Narațiunea la persoana a III-a
(cu focalizare zero, viziunea „dindărăt") aminteşte prin obiectivitate și concizie de
relatarea cronicarilor. Narațiunea se desfășoară linear, cronologic, prin înlănțuirea
secvențelor narative şi a episoadelor, particularitate narativă romantică, potrivit
criticului Nicolae Manolescu: „Intriga liniară și previzibilă este o particularitate a
prozei narative care denotă multă artificialitate".
Conflictul nuvelei este complex şi pune în lumină personalitatea puternică a
personajului principal. Principalul conflict, exterior, este de ordin politic: lupta
pentru putere între domnitor şi boieri. Impunerea autorității centrale/ domneşti
în fața oligarhiei boiereşti a constituit în secolul al XVI-lea un factor de progres,
dar mijloacele alese de Lăpuşneanul sunt sângeroase, caracteristice tiranului
feudal. Insă actele personajului sunt motivate psihologic: cruzimea devine
expresia dorinței de răzbunare pentru trădarea boierilor în prima sa domnie.
Conflictul secundar, între domnitor şi Moțoc (boierul care îl trădase),
particularizează dorința de răzbunare a domnitorului, fiind anunțat în primul
capitol şi încheiat în capitolul al III-lea. Conflictul social, între boieri şi popor, este
limitat la revolta mulțimii din capitolul al III-lea. In proza romantică, conflictele
exterioare plasează personajele într-o relație de antiteză. Din acest punct de
vedere, se poate vorbi despre contrastul dintre Lăpuşneanul şi doamna Ruxanda,
evidențiat în capitolul al II-lea.
In concluzie, cele doua personaje ale operei ,,Alexandru Lapusneanul”, de
Costache Negruzzi, sunt personaje romantice deoarece apartin exceptionalului
prin cruzime, respectiv prin ticalosenie si sunt portretizate in antiteza. Lasitatea
boierului intrigant pune in lumina vointa, hotararea si abilitatea domnitorului.