Sunteți pe pagina 1din 5

“Alexandru Lăpuşneanul”

Costache Negruzzi

1. Apariţia şi izvoarele nuvelei


Nuvela “Alexandru Lăpuşneanul”, publicată în primul număr al revistei “Dacia
literară” (Iasi, 1840), este cea dintâi nuvelă istorică izbutită a literaturii române, rămasă
până astăzi un model al genului.
Principala sursă de inspiraţie a lui Costache Negruzzi este cronica lui Grigore Ureche
- “Letopiseţul Ţării Moldovei”. De aici a preluat principalele evenimente ale domniei,
precum şi replicile memorabile ale voievodului, însă a modificat unele date pentru a sublinia
trăsăturile personajelor; de exemplu, boierul Moţoc se află în Polonia în timpul celei de a
doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul, dar Negruzzi are nevoie de un asemenea
personaj diabolic, servil şi trădător, aşa că îl aduce pe Moţoc ignorând adevărul istoric.

2. Tema
Nuvela realizează evocarea artistică a unui moment zbuciumat din istoria Moldovei:
lupta pentru îngrădirea puterii marii boierimi de către domnitor în timpul celei de a doua
domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul.

3. Conflictul
Conflictul principal, de natură politică (conflictul dintre domn şi marea boierime), se
declară încă din primele scene, dintre Lăpuşneanu şi solia boierească. Acest conflict
ilustrează opoziţia dintre două mari tendinţe ale vieţii politice medievale: fărâmarea feudală
şi centralizarea puterii. Paralel cu acest conflict Negruzzi urmăreşte şi accentuează
manifestările lui Lăpuşneanu care trădează o psihologie aparte.

4. Compoziţia
Nuvela este riguros construită, fiind alcătuită din patru capitole cu titluri sugestive,
exprimate sub formă de motto: I - “Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau…”, II - “Ai să dai
samă, Doamna!”, III - “Capul lui Moţoc vrem…” şi IV - “De mă voi scula, pre mulţi am să
popesc şi eu…”.
Compoziţional “Alexandru Lăpuşneanul” respectă mai mult cerinţele genului
dramatic decăt pe cele ale genului epic. Astfel, nuvela este construită ca o piesă de teatru, cu
capitolele corespunzând actelor (fiecare parte marchează unul din momentele subiectului),
cu dialog folosit frecvent, cu izbucniri temperamentale şi mişcare scenică, amplă a
personajelor. Acţiunea este gradată astfel încât să se adune tensiune dramatică, rezolvată
într-un sfârşit spectaculos, teatral.
Naraţiunea alternează cu expunerea scenică, analiza cu dialogul concis şi clar,
descrierea interioarelor şi a costumelor redă culoarea locală, ceea ce dovedeşte întelegerea
importanţei atmosferei într-o lucrare istorică.

5. Subiectul nuvelei
a. Expoziţiunea (Capitolul I)
Nuvela începe cu întoarcerea în ţară a lui Alexandru Lăpuşneanul, pentru a-şi
recupera tronul. Autorul povesteşte pe scurt perioada anterioară revenirii sale. După ce face

1
tabăra, primeşte vizita a patru boieri (Moţoc, Veveriţa, Spancioc şi Stroici), Moţoc
spunându-i că ţara e liniştită, că poporul nu-l vrea şi nu-l iubeşte.

b. Intriga (Capitolul I)
Întreg capitolul I se desfăşoară sub semnul voinţei despotice a eroului principal care
îşi expune tranşant viitoarele măsuri împotriva boierilor.
Lăpuşneanul îşi exprimă dorinţa fermă de a ocupa tronul Moldovei pentru a doua
oară (“mai degrabă îşi va întoarce Dunărea cursul îndărăt” decât să renunţe) şi se opune
adversităţii boierilor într-o succesiune de replici. Spune că intenţionează să mântuie “ţara
de bântuirile ei”, îşi arată neîncrederea în boieri (“să mă încred în voi!”) şi le raspunde cu
violenţă (“nu ştiu cine mă opreşte să nu-ţi sfarm măselele din gură cu buzduganul acesta”).
c. Desfăsurarea acţiunii (Capitolele II-III)
Răzbunarea lui Lăpuşneanu pe boieri e axul central al acţiunii nuvelei, în jurul căruia
sunt structurate secvenţele narative într-o succesiune perfectă.
Lăpuşneanu hotărăşte “să stârpească furnicarul de intriganţi” şi ajuns la domnie dă
foc cetăţilor Moldovei (cu excepţia Hotinului) ca să sece influenţa boierilor şi să distrugă
cuiburile feudalităţii, “…dar nesocotind ajuns planul acesta îi omora din când în când”.
Vărsările de sânge sunt acte de răzbunare împotriva boierilor trădători şi intriganţi care îl
vanduseră îîn prima domnie, unul din puţinii pe care-i cruţa fiind Moţoc, caruia ăi promite
că “sabia nu se va mânji de sângele lui”.
Lăpuşneanu este gata să-şi injunghie soţia, pe Doamna Ruxandra, cand aceasta îi
cere îndurare şi stăvilirea omorurilor, dar în final o linişteşte promiţîndu-i un “leac de
frică”.
Voinţa domnitorului anunţată în primele două capitole se împlineşte în capitolul III,
cel mai izbutit ca artă narativă, în scene a căror cruzime atinge paroxismul . Capitolul este
alcătuit din două părţi distincte: partea pregătitoare cu dezlănţuirea măcelului şi explozia
furiei maselor.
Partea pregătitoare debutează calm cu scena din biserică şi discursul lui Lăpusneanu,
pregătindu-se contrastul cu scena uciderii celor 47 de boieri. La slujba religioasă,
domnitorul îi invită pe boieri la palat pentru a sărbători împacarea cu ei. Dacă în capitolul I
violenţa limbajului şi hotărârea erau trăsăturile dominante, aici Lăpuşneanul se remarcă prin
făţărnicie,prin falsă automustrare şi prin limbajul biblic amăgitor.
d. Punctul culminant (Capitolul III)
Prin mobilitatea de dispersie şi recompunere a acţiunii scena măcelului conferă
nuvelei o armătură dramatică: începe cu pregătirile ospăţului, fixând cadrul din palat,
urmăreste ceea ce se întampla în curte, apoi revine în sala de mese pentru a nota începutul
masacrului; comentează uciderea din curte şi urmăreşte desfăşurarea faptelor din sala lui
Lapuşneanu fără a pierde din vedere strigătul armaşului suit pe poartă.
La ospăţ sunt ucişi 47 de boieri, iar Moţoc este dat mulţimii furioase strânse în faţa
palatului. De măcel scapă doar Spancioc şi Stroici, care nu se duc la ospăţ; ei fug din ţarş si-
i promit domnului că se vor vedea “pân’a nu muri“. Lăpuşneanu arată sadism în bucuria de
a-i oferi domniţei Ruxanda “leacul de frică“ promis: capetele boierilor tăiaţi rânduite după
rang într-o piramidă.
e. Deznodământul (Capitolul IV)
Deşi înfăţişează sfărşitul unui tiran, finalul nu se ridică la dramatismul şi
complexitatea capitolului al III-lea. Lăăpuşneanul, domnul menit să împlinească destinul
unei epoci atât de frământate trebuie să se supună el însuşi destinului.
Stăpânit de frica răzbunării lui Spancioc şi Stroici Lăpuşneanu se mută în cetatea
Hotinului “ca să-i privegheze mai de aproape“. Spaima de moarte ajunge la paroxism şi îi
2
provoacă crize de misticism; domnul cere să fie călugărit, dar trezindu-se din leşin
profanează cele sfinte şi ameninţă, semn că trăsăturile de caracter ale tiranului se manifestă
chiar şi în pragul morţii. Profeţiile celor doi boieri întorşi din Polonia se împlinesc, doamna
Ruxanda îi intinde paharul cu otravă şi Lăpuşneanul “învaţă să moară“, el care “ştia numai
a omorâ“. Finalul sugerează ideea unei justiţii cereşti care nu lasă nepedepsită crima.

6. Personajele
a. Alexandru Lăpuşneanul
Scriitorul îl aşază în centrul nuvelei pe domnul Moldovei, magistral individualizat,
toate celelalte personaje, ca ;i acţiunile prezentate, fiind orientate spre reliefarea caracterului
acestuia. Negruzzi reuşeşte astfel să creeze un personaj memorabil, construit din umbre şi
licăriri de lumină.
Alexandru Lăpuşneanul este creat ca un erou romantic, reprezentând tipul
domnitorului tiran şi crud, totuşi nu are nimic patologic în manifestările sale. El acţionează
conform istoriei dacă avem în vedere că dintotdeauna cruzimea a fost atributul
personalităţilor istorice. Lăpuşneanu este un exponent al epocii sale şi autorul înţelege
profund conflictul care generează drama domnitorului, după cum precizează în “Scrisoarea
XIX-a”: “Alexandru Lăpuşneanul va sparge cuibul şi va strivi acest furnicar de intriganţi
ce faceă şi desfăcea domni…În adevăr Lăpuşneanul retezase trunchiul, dar odraslele
creşteau şi nu era omul care să ştie a le seca puindu-le stavilă pre însuşi poporul, pentru
aceste fapta lui fu judecată de crudă şi de tiran”.
Negruzzi surprinde psihologia personajului nu prin analiză sau descriere ci prin
implicarea acestuia în evenimente, prin dialogul a cărei consistenţă este dată de vorbele
memorabile, prin felul de a se mişca, prin notarea gesturilor şi gândurilor sale.
Încă din primul capitol, scena dialogată a întâlnirii cu solia de boieri conturează
conflictul puternic dintre domn şi boierii trădători. Replicile lui Lăpuşneanu arată voinţă
puternică, ambiţie nestrămutată de a domni: “Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau” şi
siguranţă de sine în urmărirea acestui scop: “Am auzit de bântuirile ţării si am venit s-o
mântui; ştiu că ţara m-asteaptă cu bucurie”. În discuţia cu Moţoc dovedeşte o fină
cunoaştere a psihologiei umane, dar şi o abilitate politică deosebită, spunându-i “Te voi
cruţa, căci imi eşti trebuitor, ca să mă mai usurezi de blestemele norodului”.
Interogaţiile şi exclamaţiile, retezarea furioasă a vorbelor interlocutorului,
succesiunea rapidă a răspunsurilor exprimă ritmul stării sufleteşti a personajului. Cu o
intuiţie psihologică remarcabilă, Negruzzi îşi lasă personajul să se dezlanţuie într-o furie şi o
manie gâlgâitoare, subliniind paroxismul trăirii prin amanunte fizionomice: “Râdea,
muşchii i se suceau în râsul acesta, şi ochii lui hojma clipeau”.
Odată ajuns pe tron, scopul său este de a spori autoritatea domnească. De aceea
hotărăşte “să stârpească furnicarul de intriganţi” şi, cu o cruzime deosebită, arde cetăţile şi
începe să îi omoare pe boieri pentru orice greseală. Pentru a-şi realiza obiectivul
Lăpuşneanu se comportă machiavelic: se însoară cu Ruxanda, fiica lui Petru Rares, nu din
dragoste ci “ca să tragă inimile norodului”, se foloseşte de Moţoc şi se împacă cu boierii şi
îi invită la masă ca să-i ucidă.
Scena de la Mitropolie este esenţială pentru definirea lui Lăpuşneanu. Arta cu care
Negruzzi îşi construieşte personajele este desăvârşită în acest fragment în care domnul
“printr-o deşănţată cuvântare” îi atrage în cursă pe boieri la festinul sau; autorul descrie
vestimentaţia de gală a domnitorului (“împotriva obiceiului său Lăpuşneanul era îmbrăcat
cu toată pompa domnească…”), subliniază gesturile şi modificările fizionomiei pentru a
releva complexitatea personajului. În această scena Lăpuşneanu se arată un maestru al
disimulării: comportarea sa în biserică este a unui cucernic evlavios, cu gesturi patetice
“dupa ce a ascultat sfânta slujbă, s-a coborât din strană, s-a închinat …a sărutat moaştele
3
sfântului”, iar în cuvantare îl ia martor pe Dumnezeu că se căieşte şi îi invită pe boieri la
împăcare recurgând la pilde oferite de scriptură.
Cruzimea este trăsătura dominantă a personajului. Tot ce se întamplă în această
nuvelă poartă pecetea durităţii lui Lăpuşneanu, care atinge punctul culminant în scena
omorârii boierilor. În această scenă de groază domnul arată multă luciditate şi sânge rece,
iar comportamentul dispreţuitor şi cinic faţă de Motoc, pierit de groază, dezvăluie un om
diabolic.
Justificată până la un punct de condiţiile istorice şi de politica sa, violenţa lui
Lăpuşneanul depăşeşte totuşi limitele normalului. Având un temperament impulsiv, vrea să-
l lovească pe Spancioc cu măciuca, este gata s-o înjunghie pe Doamna Ruxanda când îi cere
îndurare şi stăvilirea omorurilor, iar în finalul nuvelei o ameninţă cu moartea nu numai pe
Ruxanda ci şi pe fiul său. Viclean şi abil, personajul ştie însă să-şi ascundă aceste impulsuri,
arătând un deosebit talent actoricesc.
Lăpuşneanu are o mare mobilitate a sentimentelor, specifică fiintei umane. În scena
bolii şi otrăvirii sale el trăieşte cu intensitate atât umilinţa cât şi revolta împotriva celor care
l-au călugărit, apoi groaza în faţa morţii.
Negruzzi îşi demonstrează tehnica literară realizand doar în cateva linii portretele
celorlalte personaje.
b. Moţoc
Moţoc este tipul boierului prădător, egoist, trădător, viclean, laş, intrigant, lacom,
lipsit de demnitate şi egoist. El întruchipează tipul boierului menit să justifice cruzimea
domnului. În scena uciderii celor 47 de boieri se sileşte “să râdă pentru a place stăpânului”
şi-i raspunde lui Lăpuşneanul: “Eu de mult aveam de gând să sfătuiesc pe măria ta la
aceasta…”.
c. Doamna Ruxandra
Doamna Ruxandra este un tip romantic, realizat în antiteză cu Lăpuşneanul. Prin
firea ei slabă, lipsită de personalitate, miloasă este elementul de contrast care accentuează
trăsăturile tiranului. Ea are un rol bine determinat în intriga nuvelei: victima lui Lăpuşneanu,
ea este cea care reuşeşte să îl transforme pe acesta în victima.
d. Spancioc şi Stroici
Cei doi tineri boieri apar la începutul şi la sfârşitul nuvelei deschizând şi închizând
destinul tiranului. Prin gestul de înfruntare al lui Lăpuşneanu ei aduc în scena tipul boierului
cu iubire de moşie şi sunt investiţi cu un rol justiţiar.

7. Caracterul romantic
Chiar personajul principal, Alexandru Lăpuşneanul, este un erou romantic, construit
din “umbre şi lumini”, un personaj excepţional pus în imprejurări excepţionale.
Unul dintre principalele procedee artistice ale nuvelei este antiteza (procedeu
romantic), folosită pentru a reliefa trăsăturile unor personaje (antiteza între Lapuşneanul şi
Doamna Ruxandra) sau la nivelul unui întreg capitol (antiteza dintre calmul de la începutul
capitolului 3 şi măcelul de la final).
Multe dintre elementele nuvelei sunt tipic romantice: otrăvirea, nebunia
(paroxismul), semnul prevestitor dat de racla sfântului, piramida făcută din capetele
boierilor sau culoarea de epocă realizată prin descrierea cetăţii Hotinului, a vestimentaţiei şi
a bucatelor.

8. Clasicismul
Compoziţia este de factură clasică: sobră, echilibrată, organizată în 4 capitole
(adevărate scenete). Stilul se remarcă prin concizie, claritate, precizie şi limpezime.

4
9. Deschideri spre realism
Negruzzi se dovedeşte un artist şi în scenele de masă, prezentând pentru prima oară
în literatura noastră personajul colectiv. El surprinde psihologia colectivă, caracterul
şovăielnic al mulţimii adunate la palat fără a şti ce vrea de fapt, precum şi forţa acestei
mulţimi, de care Lăpuşneanu este conştient: “proşti dar mulţi”. Prin acest personaj
Negruzzi este un precursor al lui Liviu Rebreanu.

10. Concluzii
“Alexandru Lăpuşneanul” este nu numai prima noastră nuvelă istorică, ci chiar o
capodoperă a acestei specii literare. G. Călinescu, referindu-se la valoarea operei, afirma:
“ar fi devenit o scriere celebră ca şi ‘Hamlet’ dacă literatura română ar fi avut în ajutor
prestigiul unei limbi universale”.