Alexandru Lăpușneanul, de Costache Negruzzi

Relația dintre două personaje

Doctrina estetică a romantismului și caracteristicile nuvelei istorice au fost strălucit ilustrate

în opera literară „ Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi, prima nuvelă istorică din literatura
română. Publicată în primul număr al revistei „Dacia literară”, nuvela este inspirată din cronicile
medievale și are ca temă reiterarea unui episod memorabil din a doua domnie a lui Lăpușneanul,
domnitorul tiran al Moldovei din secolul al XVI-lea.
Acțiunea nuvelei este pusă pe seama unor personaje ale căror caractere puternice se
dezvăluie în evoluția gradată a conflictului: lupta pentru putere între domnitor și boieri. Timpul și
spațiul sunt precizate, iar atmosfera epocii este reconstituită verosimil prin culoarea locală atât la
nivelul limbajului, cât și la nivelul vestimentației.
Una dintre trăsăturile prozei romantice identificată în această creație epică este construirea
personajelor în antiteză. Alexandru Lăpușneanul, personajul eponim, este elementul pivot al
diegezei, care polarizează spațiul epic. El însuși este un personaj antitetic prin faptul că e construit pe
o serie de contradicții. Costache Negruzzi reușește să construiască și alte personaje memorabile, prin
tehnica detaliului: delicata Ruxanda, oportunistul Moțoc, boierii patrioți Spancioc și Stroici.
Raportul dintre realitate și ficțiune este relevant în construcția lui Lăpușneanul și a lui Moțoc.
Deși sunt personalități istorice atestate în „Letopisețul Țării Moldovei” de Grigore Urcehe, Negruzzi
modelează realitatea istorică pentru a ilustra două tipuri umane: tiranul sângeros și boierul trădător.
Relația care se stabilește între domn și Moțoc se focalizează pe opoziția tipic romantică
dintre un caracter puternic și unl slab. Prima întâlnire dintre cei doi conturează conflictul secundar al
nuvelei. Moțoc vorbește în numele soliei, cerându-i domnitorului să se întoarcă pentru că poporul nu
îl vrea. Dorinței de putere, trăsătură de caracter dominantă în etpoeea lui Lăpușneanul, i se
subumează inteligența și disimularea. El înțelege că boierii sunt cei care nu îl vor, dar bun cunoscător
al psihologiei umane, acționează conform principilui machiavelic „scopul scuză mijloacele”. Îi promite
lui Moțoc că sabia lui „nu se va mânji în sângele” boierului trădător. Acesta din urmă se încrede în
vorbele domnitorului. Lipsit de demnitate, lingușitor și prefăcut, la întrebarea voievodului dacă a
procedat bine masacrând boierii, Moțoc îl încurajează spunându-i că a acționat „cu mare
înțelepciune”. Dorința de răzbunare a lui Lăpușneanul pentru trădarea boierului din prima domnie
este accentuată în capitolul al III-lea al nuvelei când mulțimea revoltată este întrebată ce dorește.
Strigătul „Capul lui Moțoc vrem” stârnește spaima vornicului. Este laș în fața pericolului și încearcă
să-l determine pe Lăpușneanul să nu îl sacrifice.
 Prin sacrificarea boierului, Lăpușneanul manipulează mulțimea de a cărui putere este
conștient. Pe Moțoc îl ironizează pentru falsul patriotism :„du-te de mori pentru binele moșiei
dumitale...”. Moartea lui Moțoc încheie conflictul secundar al operei.
Modalitățile de caracterizare prin care se conturează portretele domnitorului medieval și al
boierului trădător sunt directe și indirecte.
Naratorul extradiegetic descrie gestul lingușitor al lui Moțoc prin asocierea sărutării mâinii cu
gestul câinelui care, în loc să muște, linge mâna celui care îl bate. Caracterizarea indirectă, prin fapte,
gesturi, limbaj și relația cu celelalte personaje evidențiază în manieră romantică cruzimea și dorința
de răzbunare ale lui Lăpușneanul, dar și spaima vornicului. Getsurile și spaima acestuia în fața morții
alcătuiesc scena tragi-comică a lașității. Își plânge de milă și își smulge barba. În antiteză, domnitorul
îl judecă fără milă și îl oferă mulțimii revoltate, spunând că face un act de dreptate, intenția reală
fiind manipularea maselor.
Cele două personaje sunt romantice deoarece aparțin excepționalului prin cruzime și sunt
portretizate în antiteză. Lașitatea boierului intrugant pune în lumină voința, hotărârea și abilitatea
domnitorului de a se folosi de adversarii săi pentru a-și atinge scopul.
Meritul lui Negruzzi este acela de a fi creat personaje memorabile într-o nuvelă exemplară
care a deschis drumul acestei specii în literatura română.