În vreme de război

de I.L.Caragiale

Tema și viziunea despre lume

Particularitățile unei nuvele

În nuvele şi povestiri, I.L.Caragiale depăşeşte suprafaţa banală şi netedă a realului,

abordând teme receptate ca o experienţă de creaţie, adaptată la curentele literare ale epocii.
Nuvelele lui I.L. Caragiale au un caracter psihologic şi vizează moralul. O astfel de nuvelă
este
„În vreme de război”(1898), ce aparţine seriei de scrieri realiste care introduc în spaţiul
imaginar fantasticul şi grotescul naturalist.
Nuvela este psihologică prin temă, prin plasarea conflictului în conştiinţa personajului,
prin prezentarea tensiunilor sufleteşti, prin evoluţia raporturilor dintre personaje și prin
mijloacele de investigaţie psihologică. Este o nuvelă naturalistă pentru că se concentrează cu
predilecţie asupra aspectelor dure, brutale ale realităţii, reducând fiinţa umană la datele sale
strict biologice.
Titlul sugerează cadrul propice exacerbării instinctelor din cele mai întunecate zone
ale fiinţei umane, este cadrul exterior care motivează degradarea și avariţia. Totuși, fiind o
nuvelă psihologică, se referă și la un război interior, derulat în conștiința personajului obsedat
de patima înavuțirii.
Acțiunea celor trei capitole se desfășoară în ordine cronologică, în timpul Războiului
de Independență (1877), fapt evidențiat și prin sensul denotativ al cuvântului din titlul.
Autorul urmăreşte evoluţia personajului principal, Stavrache, un hangiu din Podeni. Acesta
află în mod neaşteptat după doi ani că preotul Iancu Georgescu, fratele său, „om cu dare de
mână” este căpetenia unei bande de tâlhari. După ce aceștia sunt prinşi, preotul vine la fratele
său, cârciumarul Stavrache, cu nevoia de a se destăinui şi de a se elibera de teama de a fi prins
şi judecat. Stavrache este surprins de mărturisirea lui şi se gândeşte să-l ajute, aşa cum îi cere
datoria de frate. Întâlnirea celor doi are loc noaptea, iar întâmplarea face ca pe la han să treacă
un grup de militari ce se îndreaptă spre frontul din Balcani. Hangiul îl convinge pe ofiţerul
care conduce regimentul să-l ia pe fratele său ca voluntar, fără să ceară acte sau alte
formalităţi. Iancu pleacă la război, iar Stavrache rămâne să administreze averea fratelui său şi
să poarte povara cumplitului secret. De pe front, sosesc veşti contradictorii: prima scrisoare îl
anunţă că Iancu se distinge prin acte de bravură militară, a doua îl vesteşte pe Stavrache de
moartea eroică a fratelui său. Consultă un avocat în legătură cu condiţiile legale ale păstrării
averii. Gândul tot mai aţintit către împlinirea dorinţei de a moşteni averea îi tulbură minţile şi
sufletul din ce în ce mai mult. Hangiul începe să fie bântuit de coşmaruri. După câţiva ani,
Iancu se întoarce pe neaşteptate. Sosirea, pe cât de reală e pe atât de inoportună pentru că s-a
reîntors cu scopul de a procura banii cu care să acopere o sumă delapidată din banii
regimentului. Revenirea declanşează o criză paroxistă. Stavrache reacţionează ca în coşmar,
nefăcând distincţia dintre vis şi realitate și, într-o stare de totală demenţă, îşi atacă fratele, dar
nu mai iese învingător. Personajul cedează, îşi pierde minţile şi imobilizat de cei doi vizitatori
nocturni începe să cânte popeşte. Eroul este abandonat în nebunia lui.
Fiecare capitol are o structură compoziţională clasică, respectând momentele
subiectului. În nuvelă, se pot observa trei planuri diferite, corespunzătoare fiecărui capitol, în
care, pe rând, se situează personajul principal, hangiul Stavrache.
Primul plan este al unei lumi reale, fără nici o contingenţă cu fantasticul, hanul din Podeni.
Este planul dialogat ce surprinde evoluţia de la îndoială şi obsesie la nebunie a
protagonistului.
Planul al doilea este planul narativ al scriitorului care oferă cititorului o fişă de observaţii,
aproape ştiinţifică prin investigaţiile amănunţite asupra reacţiilor în plan fiziologic ale
personajului.
Al treilea plan, al naturii, conturează atmosfera aflată în perfectă concordanţă cu stările
eroului. Acţiunea se desfăşoară într-un spaţiu neprecizat, vag determinat, „la capătul pădurii
Dobrenilor” sau în hanul situat chiar „în drum”, loc supus primejdiilor. Teroarea singurătăţii
şi ameninţarea permanentă a hoţilor devin copleşitoare pentru un personaj slab cum este
Stavrache. Într-un astfel de spaţiu, preotul Iancu scapă ușor de nelegiuirile comise și, ca să
înlăture orice bănuială, el îşi regizează cu minuţiozitate şi credibilitate propria-i jefuire.
Scriitorul consemnează ca într-o fişă analitică pur naturalistă crizele de halucinaţie, de
coşmar ale personajului. Locurile izolate, misterioase presupun o ţesătură spaţio- temporală
mai fragilă, intruziunea fantasticului devenind astfel posibilă. Stavrache, dominat de patima
averii şi de o avariţie crescândă trăieşte în două lumi diferite: una a realului, prin munca la
han, unde se observă treptele crescânde ale dezumanizării, alta a iluziei, a scufundării în sine,
în spaimele conştiinţei abisale, fiind „vizitat” de mai multe ori de fratele mort, care îl
ameninţă cu o replică teribilă devenită laitmotiv:„- Gândeai c-am murit, neică?”. În momentul
apariției lui Iancu, replica obsedantă devine „Mă credeai mort, un-i așa?”
 Finalul este deschis, lasă loc interpretărilor. Dacă lucrurile sunt clare în privinţa lui
Stavrache, replica finală „N-am noroc”, pare să înscrie şi destinul lui Iancu Georgescu sub
zodia tragicului, a fatalităţii.

Nuvela are, pe tot parcursul desfăşurării ei, rezolvări compoziţionale demne de

măiestria marelui scriitor. Faptele sunt relatate din perspectivă auctorială, heterodiegetică.
Stilul este grav urmăreşte stările de conştiinţă şi de comportament ale protagonistului,
al cărui destin se situează pe dimensiunile tragicului. Autorul alternează stilul indirect liber cu
stilul direct, corelând două perspective complementare asupra personajului: o viziune
obiectivă (din exterior), şi o viziune subiectivă (mişcările sufleteşti şi mentale).
Pornind de la un realism rural, I.L.Caragiale atinge naturalismul radical prin sporirea
până la paroxism a dramatismului, spre culmea dezumanizării pe care o provoacă setea de
înavuţire.