În vreme de război

Nuvela este o specie a genului epic. Este o lucrare narativă în proză, de dimensiuni mai
ample decât schița, având o acțiune care se complică progresiv, un conflict puternic și personaje
bine reliefate.
În literatura română, nuvela psihologică se impune în perioada „marilor clasici”, prin
activitatea literară a lui Ioan Slavici. I. L. Caragiale, autor de referinţă prin comediile şi schiţele
sale, conturează un univers tragic, al condiţiei umane degradate, în câteva nuvele psihologice.
Particularitatea prozei psihologice a autorului constă în faptul că autorul cercetează
profunzimile sufletești ale personajelor și reacțiile exterioare determinate de acestea.
Astfel, spaima, obsesia, coșmarul, halucinațiile, alunecarea în nebunie constituie (mai
ales la Caragiale) stări analizate minuțios. O altă caracteristică a prozei lui Caragiale constă în
faptul că personajele au idei fixe, convingeri ce nu le pot fi schimbate.

Perspectiva auctorială se diversifică în conturarea celor două planuri: perspectiva

naratorului este proprie planului real, iar perspectiva eroului investigat de naratorul omniscient
alcătuieşte planul psihologic. Personajul este pus, de obicei, într-o situaţie- limită, condiţia lui
este singulară şi ilustrează, frecvent, alunecarea umanului în patologic.

Nuvela În vreme de război a apărut într-o revistă mai puțin cunoscută, Gazeta

săteanului din Râmnicul Sărat, în cinci numere consecutive, fiind ulterior retipărită în 1915, în

volum, de fiul scriitorului. Aceasta aparține, alături de O făclie de paște, Păcat, Grand Hotel

„Victoria Română”, unei serii literare noi, derivate din direcția realistă a creației scriitorului,

naturalismul.

Tudor Vianu îl plasează pe prozator în succesiunea povestitorilor români de tip realist, deși el

depășește cadrul acestui curent. Astfel, nuvela psihologică, În vreme de război se află la granița

dintre creația realistă (înfțișează relația dintre mediu, personaj și comportament, propunându-și
să dea cititorului impresia că universul ficțional este o oglindă exactă a realității) și cea

naturalistă (patologia în relație cu ereditatea și mediul).

Criticul Paul Zarifopol, în Prefața la ediția volumului Opere din 1930 consideră tema

nuvelei „istoria bucuriilor, grijilor și spaimelor treptate ale unui cârciumar, până la deplina

înnebunire, pentru o pricină de avere mare”. Motivația transformării este depistată în teama
hangiului de a nu pierde averea rămasă de la fratele său tâlhar, dar, deși patima pentru bani a

personajului este în afara oricărei discuții, cauzele transformării sale psihice sunt mult mai

complexe.

Unghiul din care sunt percepute întâmplările este cel al unui narator martor, care

descoperă alături de cititor ceea ce se întâmplă. Este însă doar o aparență, căci naratorul știe

evident, mai mult decât lasă să se vadă.

Textul este construit din trei părți, fiecare dintre acestea alcătuite dintr-un număr de

secvențe înegale ca întindere, delimitate de blancuri și asteriscuri, care fragmentează textul,

dând posibilitatea naratorului să dinamizeze acțiunea. Deși autorul își intitulează textul schiță,

termenul nu se referă la specie, ci doar subliniază faptul că nuvela își propune să schițeze

comportamentul personajului, selectând acele momente din viața sa pe care le conideră

semnificative, fapt care face ca firul narativ să fie discontinuu. Acțiunea se desfășoară de-a
lungul a cinci ani,în care este urmărită viața cârciumarului

Stavrache.

Totul începe în primăvara anului 1877 (titlul făcând deci referire la Războiul de

independență, dar vremurile tulburi conotează tumultul personajului) când Stavrache află că

fratele său, popa Iancu este căpetenia unei bande de tâlhari. Partenerii săi fuseseră prinși, iar el

căuta salvarea la fratele său mai mare. Stilul direct alternează în această secvență cu stilul

indirect liber, care permite vocii naratorului să interfereze cu vocea interioară a personajului.

Este momentul în care se constată trecerea de la perspectiva naratorului martor la cea a

naratorului omniscient, care se va păstra până la sfârșitul nuvelei.

Conflictul este unul interior, în conștiința cârciumarului care înțelege că singurul mod

de stăpâni imensa avere a fratelui este ca acesta să moară. Cauza grijilor și spaimelor sale este

tocmai contradicția ce-i macină conștiința, între dorința de a-și ucide fratele și reprimarea

acesteia. În fond, Caragiale analizează aici cu mijloacele artei literare ceea ce psihiatrii numesc
complexul lui Cain.

Incipitul este brusc (ex abrubto). Oferind totuși cititorului un minimum de informații

necesare pentru înțelegerea textului: loc, timp, intrigă.

Prima reacție a lui Stavrache este explozivă și sinceră, onoarea familiei a fost pătată,

iar vinovatul trebuie să plătească. Sosirea voluntarilor, în plină noapte, oferă hangiului răgazul

realizării unui plan de salvarea afratelui său, care se va dovedi a fi planul „crimei perfecte”.

Prima scrisoare îl tulbură, căci îi tulbură credința că fratele său e pierdut, însă sosirea

celei de-a doua scrisori pare a-i aduce liniștea, căci îi vestește moartea fratelui său. Singura

frământare este dată acum de modul cum va putea intra în posesia averii fratelui său, lipsit de

moștenitori.

Cele două coșmaruri nocturne ale hangiului par a fi provocate de incertitudinea privind

moartea fratelui său, în ciuda celei de-a doua scrisori primite.

Rolul episodului, aparent fără legătură cu firul narativ, al venirii fetiței sărmane după

cumpărături modeste, este de a demonstra uriașa patimă pentru bani a cârciumarului.

Secvența sosirii reale a fratelui său este asemănătoare cu acelea din vis, realizându-se

tot în plan nocturn. Apariția neașteptată, sporește încordarea hangiului, naratorul punctează cu

precizie evoluția tumultului: „hangiul ascultă”, „hangiul zâmbi”, „hangiul începu să râdă”. Și

tot atunci, acesta încearcă să-și ucidă fratele. Finalul nuvelei consemnează nebunia hangiului

și resemnarea mezinului: „N-a noroc!”, recunoaște el.

Protagonistul nuvelei, Stavrache, cârciumarul din Podeni, este o fire închisă,

singuratică (nu are soție sau copii), fără prieteni, singura pasiune fiind banii. O secvență

sugestivă pentru conturarea firii sale este cea cu fetița sosită în miez de iarnă să cumpere „de

un ban gaz și de doi bani țuică”. Este neglijent în tratarea clienților „pârliți”, necinstit, nu

măsoară bine, este capabil să înșele un copil, este zgârcit (secvența cu covrigul uscat).

Consecințele arghirofiliei (iubire de bani) în plan psihologic sunt redate în evoluția lui
Stavrache de la lăcomie, potrivită pentru un cârciumar, la frământări obsesive: „o veni?...n-o

veni?”, halucinații, groază, frică, până la nebunie, ceea ce ține de naturalism. Cazul patologic

este motivat de mediu, dar și de ereditate, având în vedere că și fratele Iancu este stăpânit de

patima banilor, fiin tâlhar ca preot și delapidator ca [Link] Vianu observă ca particularități
ale artei narative: stilul indirect liber, oralitatea,

descrierile de natură.

Limbajul nuvelei, ca de altfel al scrierilor realiste îndeobște, se

caracterizează prin naturalețe și precizie. Limbajul personajelor nu iese în evidență, fiin

specific stilului colocvial.

Dat fiind faptul că nuvela urmărește modalitatea în care un om obișnuit îți pierde

coerența sufletească și, sub presiunea unor factori, se năruie pe dinăuntru, aceasta de află la

granița dintre creația realistă (care își propune să dea cititorului impresia că universul ficțional

este o oglindă exactă a realității) și cea naturalistă (ce se concretizează cu predilecție asupra

aspectelor dure, brutale, ale realității, a cazurilor patologice, reducând adeseori ființa umană la

datele sale strict biologice).

Analiza psihologică este un procedeu al esteticii realiste şi formează problema principală, pe

care o pune în discuţie nuvela În vreme de război.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, analiza psihologică era un procedeu modern şi puţin

utilizat în proza românească. Creaţia sau tipizarea era sistemul curent, prin care scriitorul a

realizat comediile şi o parte din proza sa. I.L. Caragiale experimentează procedeul analizei

psihologice în mai multe nuvele.

Viziunea despre lume

Viziunea lui Caragiale asupra lumii este dominată de scepticism în ceea ce privește relațiile
interumane.
Tema predominantă a nuvelei este reprezentată de obsesie și de evoluția acesteia până când
atinge forma sa extremă: nebunia completă. Textul se prezintă asemeni unui studiu, iar
protagonistul, Stavrache, este folosit drept „cobai” într-o poveste despre imposibilitatea evitării
urmării acțiunilor noastre. De-a lungul celor trei capitole ale nuvelei, Stavrache trece de la o
stare psihică aparent normală și echilibrată la nebunia absolută.