Sunteți pe pagina 1din 8

METALIMBAJUL (I)

SITUAŢIA METATEXTULUI LITERAR



CU STATUT DE „ARS POETICA”

Dorel FÎNARU,
Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava

Résumé: La première partie de notre étude sur le métalangage contient


quelques considérations théoriques générales, avec une analyse particulière de la
situation spéciale du métatexte littéraire à statut d’«ars poetica».

Distincţia dintre limbajul care are ca obiect realităţi extralingvistice


(limbajul numit „primar”) şi cel care are ca obiect limbajul însuşi şi se numeşte
„metalimbaj” a fost intens speculată în a doua jumătate a sec. XX de logicieni
ca R. Carnap şi A. Tarski sau de lingvişti ca L. Hjelmslev, E. Benveniste, Z. S.
Harris sau R. Jakobson, acesta identificînd şi funcţia metalingvistică a limbii.
Numai că, aşa cum remarca E. Coşeriu – mereu preocupat să ne trimită la
izvoarele teoriilor lingvistice –, această distincţie între uzul cuvintelor pentru a
desemna „realităţi” şi uzul „autoreflexiv” (în care cuvintele se desemnează pe
ele însele) apare mai întîi în De magistro a Sfîntului Augustin. Verbum este
cuvînt la fel ca şi flumen, dar în timp ce verbum este cuvînt şi semnifică
„cuvînt”, flumen este cuvînt, dar nu înseamnă „cuvînt”. Mai mult, afirma
precursorul semioticii, „atunci cînd spunem „semn”, acesta semnifică nu numai
celelalte semne, orice ar fi ele, ci şi pe sine, şi cuvîntul, şi toate cuvintele sînt,
fără îndoială semne” (De magistro, IV, 10). Mai apoi, distincţia apare în logica
medievală care distingea explicit suppositio formalis („supoziţie formală” sau
„funcţională”, folosirea limbajului ca limbaj primar) de suppositio materialis
(„supoziţie materială”, folosirea limbajului ca „metalimbaj”).
Reprezentînd un uz particular al limbajului, metalimbajul este integrat
de Coşeriu lingvisticii vorbirii. În acest sens, el „nu are structură şi nici nu poate
fi structurat la nivelul competenţei idiomatice, fiindcă este infinit” (Lecţii...,

Exemplificările se fac din M. Eminescu, Opere, vol I-XVI, Ediţia critică integrală –
„Ediţia Perpessicius”, Bucureşti, 1939-1993.
21
254). De fapt în metalimbajul de bază al limbii române, de exemplu, se poate
vorbi de toate limbile lumii, inclusiv româna dar şi de limbi imaginare şi putem
să ne referim, la alegerea noastră, atît la expresii sau cuvinte întregi, cît şi la
părţi ale acestora. Pe de altă parte, consideră Coşeriu, „dacă lexicul
metalingvistic nu este structurabil, prin faptul că e virtual şi ilimitat (de fapt,
cuvintele metalimbajului se creează la alegere în momentul în care se utilizează)
uzul metalimbajului poate de asemenea să manifeste o tehnică specifică într-o
anumită tradiţie lingvistică, adică putem avea o gramatică a metalimbajului
(gramatică, în alte privinţe, destul de puţin studiată şi care ar trebui să se
studieze) (op. cit, 256). În consecinţă, „descrierea limbii se referă la limbajul
primar şi nu la metalimbaj, în măsura în care ultimul nu este structurabil la
nivelul „competenţei idiomatice”. Dar, dat fiind că metalimbajul poate avea
chiar la acest nivel propria sa gramatică, diferită de aceea a limbajului primar,
descriind o limbă ar trebui să indicăm deopotrivă normele uzului metalingvistic;
iar la nivelul analizei gramaticale a textului ar trebui să distingem tehnica
limbajului primar de cea a metalimbajului” (Ibidem).

***

În cazul particular al metalimbajului poetic (literar) al unui scriitor,


primul pas îl reprezintă reconstituirea unui corpus de texte care manifestă în
mod explicit, non-echivoc, caracterul de metatext (o sintagmă-ocurenţă tip este
„Ce e poezia?”, din Epigonii), printr-un paralelism cu manifestarea funcţiei
numite de R. Jakobson funcţie metalingvistică1, funcţie care, în situaţia de faţă
ar putea fi numită metapoetică sau metaliterară: poezia vorbeşte despre poezie,
textul (literar sau de orice altă natură) care vorbeşte despre literatură.
„Literatura, scria Adrian Marino, se face cu literatură (domeniul
intertextualităţii – n.n.) şi în acelaşi timp devine literatură despre literatură. Se
observă de altfel cu uşurinţă că literatura este prima temă literară posibilă:
obiect de autocontemplare şi autoreflexie spontană, literatura nu este şi nu poate
fi prin definiţie decît metaliteratură”. (Hermeneutica ideii de literatură, 386).
În perimetrul poeticii româneşti, cele mai nuanţate observaţii şi
clasificări în privinţa metalimbajului textului literar le face Mariana Neţ: „(1)
atunci cînd textul literar (sau una din secvenţele sale) se referă la o sublume a
lumii actuale, textul sau secvenţa îndeplinesc o funcţie referenţială; (2) dacă
textul încetează, pentru un moment, de a vorbi despre lumea extratextuală
pentru a vorbi despre (una dintre) propriile sale secvenţe, predomină funcţia
metalingvistică şi (3) ori de cîte ori textul învesteşte o secvenţă lingvistică
(despre care îşi propune să vorbească) cu o funcţie referenţială diferită de aceea
menţionată la punctul (1), prin urmare, ori de cîte ori sublumea despre care
vorbeşte o secvenţă textuală (a cărei primă funcţie este cea metalingvistică) este
diferită de sublumea la care ar putea trimite aceeaşi secvenţă în afara
22
(con)textului, căci se referă la o modalitate de a construi textul, funcţia care
rezultă este o funcţie metatextuală.” (Metalimbajul textului literar, 7-8). Aceste
trei etape, consideră autoarea, îi permit textului literar, datorită unui
„metalimbaj specific” (adică unui complex de norme „interne” – n.n.) să
transforme referenţialitatea primară într-o referenţialitate secundă, proprie. Aşa
s-ar explica şi apariţia funcţiei poetice, un derivat (intermediat de
metalingvistic) al funcţiei referenţiale, căci „poeticitatea nu este nimic altceva
decît această referenţialitate secundă” (op. cit., 8)2. Rezultatul funcţiei poetice
este crearea referentului intern al textului, a cărui decodare este facilitată de
prezenţa în structura de suprafaţă a oricărui text literar a unui sistem de mărci cu
funcţie metalingvistică şi / sau metatextuală.
În concluzie, „metalimbajul este acel limbaj care are ca referent
limbajul textului literar (care-i serveşte drept suport) şi / sau limba naturală în
general şi care permite (re)cunoaşterea, reproiectarea, (re)formularea,
reprezentarea regulilor (gramaticale), condiţiilor (pragmatice) şi sensurilor
(semantice) ale unui / ale acelui limbaj pus în discurs”. Într-o fază „neapărat
ulterioară”, metalimbajul permite „nu numai delimitarea şi descrierea unui
limbaj-obiect, ci şi delimitarea şi descrierea celorlalţi referenţi ai textului şi a
relaţiilor dintre ei”. În textul literar, şi metalimbajul apare ca o imagine, ca o
reprezentare şi echivalarea lui cu accepţia termenului „metalimbaj” din logică
(sau cu accepţia dată de Jakobson – n.n.) este „o eroare de acelaşi tip („naiv”, i-
am spune noi – n.n.) – şi la fel de gravă – ca şi echivalarea referentului construit
în textul literar cu o lume extratextuală posibilă” (op. cit., 9).
Utilizînd o perspectivă de inspiraţie generativ-transformaţională,
Mariana Neţ consideră că în cazul literaturii „este vorba de transformarea unui
text aflat în structura de adîncime (constructul mental care este una dintre
sublumile lumii actuale) în textul care este structura de suprafaţă (lumea
posibilă construită printr-un discurs literar), aceasta din urmă permiţînd
receptorului – datorită unei serii de indici din planul enunţului ce funcţionează
cu valoare de semnal – reconstituirea regulilor de transformare şi apoi, prin
intermediul acestora, a textului de adîncime. Atît textul de adîncime cît şi textul
de suprafaţă sînt referenţi ai discursului literar. Pentru că mediază trecerea de la
un „text” la alt „text”, am numit generic regulile de transformare şi proiecţia lor
în planul enunţului metatext şi am considerat discursul literar drept acel tip
particular de discurs care îi dă posibilitatea receptorului (cercetătorului) să îi
reconstituie (să îi verbalizeze) metatextul.
Ponderea celor trei nivele (a textului de adîncime, a metatextului şi a
textului de suprafaţă) variază în funcţie de diversele clase de discurs literar (liric,
narativ, dramatic – n.n.) implicate în actul de comunicare” (op. cit., 67 - 68).
Artele poetice constituie o subclasă de discurs literar „în care indicii
metatextului – deci ai regulilor de construire şi de manifestare a unei lumi

23
posibile – au o pondere mai mare sau aproximativ egală cu aceea a oricărui
dintre celelalte două nivele” (op. cit., 69).
După opinia noastră, textele numite generic „arte poetice” pot fi
grupate în două categorii principale:
1. Artele poetice explicite sînt cele care, referindu-se la modul de
apariţie şi de manifestare a lumii literaturii, prezintă în textul de suprafaţă
ocurenţa unor termeni ca literatură, poezie etc., sau a altora din sfera lor
semantică, precum şi a unor echivalenţe de tip metaforic (tipul „in praesentia”),
metonimic, sinecdotic sau chiar alegoric (acesta din urmă construit cu prezenţa
obligatorie a unuia dintre primele tipuri enumerate). În această situaţie apare „o
relaţie de cvasi-echivalenţă între textul de adîncime, metatext şi textul de
suprafaţă” (Neţ, op. cit., 69). Intră aici discursul literar care se apropie de
discursul critic (artele poetice de tip Boileau sau paratextul autorilor la propriul
text), dar şi poeme sau proze – arte poetice3, observaţii teoretice – dintre care
unele incluse în (auto)comentarii literare – etc.
Artele poetice explicite cuprind mai multe subtipuri, în funcţie de
„obiectul” literar la care se referă:
a) obiectul literar (real) reprezentat de macro-discursuri literare
anterioare (proprii unor autori, şcoli, curente etc.), faţă de care atitudinea critică
poate fi de aderare, continuitate sau negare (uneori violentă). Vom considera că
în acest caz apare o funcţie metalingvistică I;
b) obiectul literar (incipient real, preponderent virtual) concretizat
într-un macro-discurs literar contemporan, căruia autorul i se integrează şi pe
care încearcă să-l impună în faţa altor discursuri anterioare sau contemporane
prin articole program, consideraţii teoretice, texte literare cu statut de ars
poetica etc. în care (se) configurează structura normei interne – funcţie
metalingvistică II;
c) obiectul literar (real) reprezentat de o secvenţă lingvistică ce vorbeşte
despre ea însăşi sau despre textul din care face parte – funcţie autonimică4 I;
d) obiectul literar (real) reprezentat de texte sau de secvenţe care
vorbesc despre propriul limbaj literar în ansamblu (adică despre propria operă,
în ansamblu, a scriitorului respectiv) – funcţie autonimică II;
e) obiectul literar (real + virtual) numit generic „literatură” („poezie”,
„roman”, „teatru” etc.) – funcţie metaliterară generică.
2. Artele poetice implicite sînt acele texte care, în aparenţă, nu par a
vorbi despre literatură. Nicăieri în structura lor de suprafaţă nu apare măcar un
singur element metaliterar şi totuşi, prin subtile interrelaţii paradigmatice de tip
tabular, stabilite la nivelul întregii opere a scriitorului respectiv, acel text poate
fi citit şi ca o ars poetica. De obicei sînt texte literare ce manifestă în cel mai
înalt grad caracterul de „opera aperta”, lectura lor ca arte poetice fiind doar una
din multiplele lecturi posibile.

24
Cum încercarea noastră are în vedere numai poetica eminesciană
explicită, să ne limităm doar la un singur exemplu care demonstrează cum unele
texte, ce în aparenţă nu au nimic de-a face cu tema în discuţie, pot fi citite ca
arte poetice implicite. Luna este una din imaginile obsedante ale literaturii
eminesciene, dar la o primă vedere nimic n-ar îndreptăţi o echivalare metaforică
cu poezia, fapt dovedit de comentariile unora dintre cei mai importanţi
eminescologi: obiect „decorativ” de „recuzită” romantică (G. Ibrăileanu), „o
temă romantică de mult frecventată” (G. Călinescu), „element al peisajului (…)
nu este poet romantic care să nu-l fi cîntat” (T. Vianu) etc. etc. Însă în Ms.
2277, f. 123, apare o extrem de importantă notaţie a lui Eminescu: Lumină de
lună, Poezii. Versuri lirice, redactată în chip de titlu şi pe care Perpessicius o
datează 1882, perioadă cînd Eminescu intenţiona să-şi publice primul volum de
versuri (cf. III, 79) Aceasta implică o posibilă echivalare metaforică poezie =
lumină de lună în paradigma limbajului poetic eminescian. Ar fi, dealtminteri, o
definiţie absolut modernă a poeziei: discul selenar este o oglindă a realului (=
soarele), lumina de lună fiind, aidoma semnului poetic, un semn de gradul al II
lea ce configurează un sistem semiotic secund: „Artele şi literatura frumoasă
trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii (…) o coardă nouă, originală, proprie
pe bina cea mare a lumii”. (Echilibrul, IX, 93) Dintr-o dată, zeci de poeme
eminesciene sau fragmente în versuri şi proză în care imaginea luminii de lună
constituie elementul central pot fi citite şi ca arte poetice. De pildă, Palatul
Lunii din Dacă treci rîul Selenei poate fi asimilat cu un edificiu al Poeziei: cu
„mîndre icoane”, „argintoase coloane” şi „muri cu oglinzi de diamant”, el
reflectă Lumea; palatul „cu zeci intrări” şi „cu mii de ferestre” poate sugera o
deschidere maximă a obiectului poetic; în acelaşi timp pătrunderea în
construcţia cu trei nivele („Şi în trei caturi se-nalţă palatul…”) este dificilă
pentru că are „scări înnălţate/ Şi cerdacuri în aer…” (IV, 179-180).
Însă acest tip de texte vor fi abordate doar tangenţial, tema încercării
noastre constituind-o „ars poetica” eminesciană explicită. Prin urmare am
selectat, clasificat şi comentat numai acele texte în care conceptul de poezie (şi
ceilalţi doi factori implicaţi în procesul de comunicare literară - poet şi cititor)5,
atunci cînd nu sînt prezenţi ei înşişi în textul eminescian, se află într-o relaţie de
echivalenţă totală sau parţială cu alţi termeni.
În pofida unei păreri larg răspîndite în eminescologie6, volumul acestor
texte este impresionant, ars poetica eminesciană explicită „contaminînd”
aproximativ 1/3 din creaţia sa literară. Poeme întregi sau numeroase fragmente (în
special din creaţia postumă) formează „poezia poeziei”7 la Eminescu. I se adaugă
„literatura despre literatură” formată, pe lîngă cîteva proze şi fragmente de proză,
articole (publicate sau nu), scrisori (expediate sau nu), din sute de notaţii rămase
în manuscris, adnotări la traduceri şi cursuri etc. Faptul e singular pentru literatura
română din secolul trecut8 , Eminescu fiind un scriptor additus scriptori care îşi

25
găseşte un echivalent doar în personalitatea scriitorului-critic-teoretician
întruchipată în secolul său de un Poe, un Baudelaire sau de un Mallarmé.
O operă cum e cea eminesciană, de o asemenea noutate şi
originalitate, care practic a revoluţionat limbajul poetic românesc, necesita un
demers autoexplicativ: „Orice ştiinţă a produs simultan o teorie a ei însăşi ca
ştiinţă, orice artă o teorie a ei însăşi ca artă. Inovaţia nu se poate propaga fără a
se explica, ceea ce implică dubla negare a momentului precedent nu numai în
practică, ci şi în teoria lui. Dar dialectica dezvoltării înseamnă simultan
continuitate şi discontinuitate, astfel încît, pentru a se constitui, orice nou
demers teoretic (T) apelează la cel puţin trei practici semnificante şi la cel puţin
două demersuri teoretice: propria sa practică pe care o reprezintă şi o explică, şi
care de obicei îl precede (P), o teorie şi o practică imediat anterioare (T -1, P-1),
pe care necesarmente le neagă, de la ignorare la polemică violentă”9, şi un al
doilea grup, format dintr-o practică şi o teorie (T-2, P-2), pe care le afirmă, parţial
ori integral, stabilind o filiaţie directă „peste” momentul anterior şi împotriva
lui.10 (De la caz la caz, T-1 şi T-2, ca şi P-1 şi P-2, pot coincide în timp ca ideologii
rivale, ori pot urma una după alta, conform unei relaţii proprii de opoziţie.)
Această mişcare complexă presupune deci înţelegerea unei teorii noi numai
printr-o dublă încadrare, ţinînd seama de o relaţie sincronică şi de patru relaţii
diacronice” (S. Alexandrescu, op. cit., LXXII - LXXIII).
Dacă vîrsta modernă a poeziei (pentru care, în mai multe studii,
Roland Barthes propunea ca reper convenţional anul 1850) începe în momentul
în care limbajul poetic se întoarce asupra lui însuşi, se „autocentrează” – cum ar
spune Roman Jakobson –, evidenţiind capacitatea autoreflexivă a discursului
prin interferenţa dintre text şi metatext, atunci poezia românească modernă, de
tip post-romantic îşi sincronizează, prin Eminescu, momentul apariţiei cu cea
occidentală.

NOTE:

26
BIBLIOGRAFIE

AUGUSTIN, De Magistro, Ediţie bilingvă. Text latin-român, Traducere de Mihai


Rădulescu şi Constantin Noica, Introducere şi note de Lucia Wald, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1994
COŞERIU, EUGENIU, Lecţii de lingvistică generală, Editura ARC, Chişinău, 2000
COŞERIU, EUGENIU, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993). Supliment al ALIL, Iaşi,
1994
JAKOBSON, ROMAN, Lingvistică şi poetică. Aprecieri retrospective şi consideraţii
de perspectivă, în vol. Probleme de stilistică, pp.83-125.
MAINGUENEAU, DOMINIQUE, Discursul literar. Paratopie şi scenă de enunţare,
Editura Institutul European, Iaşi, 2007
MARINO, ADRIAN, Hermeneutica ideii de literatură, Editura Dacia, Cluj, 1987
NEŢ, MARIANA, Metalimbajul textului literar, EUB, Bucureşti, 1989
OPREA IOAN, Elemente de filozofia limbii, Editura Institutul European, Iaşi, 2007
REY–DEBOVE, JOSETTE, Le métalangage, Le Robert, Paris, 1978
SCARLAT, MIRCEA, Istoria poeziei româneşti, vol.I-IV, Editura Minerva, Bucureşti,
1982-1990.

27
1
V. studiul Lingvistică şi poetică, în vol. *** Probleme de stilistică. Ea se referă la cod, la limbă: „În logica modernă se face o
distincţie între două niveluri ale limbajului: limbajul concret, «obiectual» (object language), care spune ceva despre obiecte, şi
«metalimbajul» (metalanguage), care spune ceva despre limbaj” (op. cit., 92) Eugen Coşeriu are dreptate cînd, referindu-se la
funcţiile semnului lingvistic (şi nu la cele manifestate în procesul de comunicare lingvistică!), afirmă că „nu există funcţie
metalingvistică separabilă de funcţiunea de reprezentare (referenţială la Jakobson vía Bühler - n.n.), fiindcă, dacă funcţiunea
de reprezentare este de reprezentare a lucrurilor (a lumii, a realităţii extralingvistice, a contextului – n.n.), atunci între lucrurile
pe care limbajul le poate reprezenta găsim şi limbajul; dat fiind că limbajul e şi o parte a realităţii, atunci şi limbajul poate fi
denumit prin limbaj. Faptul că se referă la limbaj nu justifică existenţa unei alte funcţiuni. Este acesta un fel de a împărţi
realitatea extralingvistică, nu funcţiunile limbajului, căci este tot aceeaşi funcţiune obiectivă pe care o avem cînd denumim
lucruri.” (Limbajul poetic, în vol. Prelegeri şi conferinţe, 148). E clar că funcţia „metaliterară” e o subclasă a funcţiei
metalingvistice care, la rîndul ei, e o subclasă a funcţiei referenţiale. Identificarea unor spaţii meta în ansamblul operei unui
scriitor rămîne însă fructuoasă, mai ales din perspectiva scopului urmărit de noi. Şi aceasta cu atît mai mult cu cît planul
referenţial al poeziei (prin extindere: al literaturii) nu este lumea, ci limba - un adevăr elementar, dar poate tocmai de aceea
uitat adesea.
2
În esenţă definiţia este exactă, dar procesul ce are ca rezultat apariţia textului literar este, desigur, mult mai complex.
3
De pildă, un poem intitulat Artă poetică trebuie inclus în această categorie, chiar dacă în aparenţă are loc o ruptură totală
între limbajul de adîncime şi cel de suprafaţă ale textului propriu-zis sau, altfel spus, chiar dacă în aparenţă poezia
respectivă nu vorbeşte despre poezie.
4
Autonimia este, de fapt, o subfuncţie a funcţiei metalingvistice care, şi ea, nu e decît o subfuncţie a celei referenţiale (cf.
supra, 2).
5
Prin extindere: scriitor-literatură-receptor.
6
Ne limităm la a cita, în acest sens, o părere venind din partea criticului care, probabil, a realizat cea mai spectaculoasă
reinterpretare din ultimele decenii (prin includerea în „Convenţia clasicizantă”) a poeziei eminesciene, dar care are la bază,
printre altele, şi această premisă falsă: „Spre deosebire de mişcarea reformatoare - reprezentată de poeţi care, în marea lor
majoritate, îşi dublează practica artistică printr-o meditaţie (obiectivată în articole „doctrinare”) asupra poeziei – convenţia
clasicizantă a fost ilustrată cu precădere de autori pe care teoretizarea artei lor nu i-a preocupat în mod deosebit. Eminescu
este exemplul cel mai elocvent, poetica lui putînd fi doar dedusă (artistul neexprimîndu-şi-o în mod explicit, sistematic) din
practica sa literară şi din sporadice consideraţii răspîndite în opera-i literară, în manuscrise şi în articole.” (Mircea Scarlat,
Istoria poeziei româneşti, II, 14).
7
„Situaţia tipică, efectiv simbolică, a literaturii care se autocontemplă şi care „se înscrie” pe sine, obiectul şi subiectul său
prin definiţie, este în mod firesc poezia poeziei. (…) Poezia devine tema originară, unică şi fundamentală a întregului proces
literar, centrul însuşi al sistemului ideii de literatură. Totul pleacă şi se întoarce circular într-un singur punct: genetic, de
esenţializare şi de convergenţă.” (A. Marino, op. cit., 392).
8
Poate doar I. Heliade-Rădulescu să se fi apropiat (cantitativ şi nu calitativ) prin ample poeme metatextuale sau prin
metatexte teoretico-critice precum Literatura românească (1829), Regulile sau gramatica poeziei (1831), Pentru poezie
(1832), Pentru stil (1834), Critica literară (1837) etc. Să-l amintim şi pe Al. Macedonski (reprezentînd o teorie şi o practică
rivale curentului eminescian), în special prin articolul Poezia viitorului (1892)
9
Eminescu va recurge, cum vom vedea, şi la strategii mult mai subtile, cum ar fi „lauda” predecesorilor şi „critica”
momentului contemporan în care, pseudo-umil, se integrează (v., de pildă, Epigonii).
10
Eminescologia a văzut, fără excepţie, în P-2 creaţia înaintaşilor, în P-1 creaţia „epigonilor” şi în P creaţia eminesciană
însăşi (P-1 şi P fiind sincrone). Vom încerca să argumentăm că şi alte decodificări sînt plauzibile.