I.

FONETICĂ APLICATĂ, ORTOGRAFIE, LEXIC

1. Specificul accentuării în limba română: accentul după extensia radicalului, variante accentuale,
accentul ca element de diferenţiere a sensurilor (omografele), accentul cuvintelor împrumutate
din alte limbi decât latina.

ACCENTUL ÎN LIMBA ROMÂNĂ

DEFINIŢIE GENERALĂ – pronunţare mai intensă sau pe un ton mai înalt a unei silabe
dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic (sintagmă, propoziţie, frază);
unitate suprasegmentală intensivă.

CLASIFICARE

a) după unitatea în cadrul căreia funcţionează:

- accent al cuvântului (strádă, mérgem);
- accent sintactic (de grup, al frazei) – poate fi logic (intelectual), când reliefează o unitate
considerată esenţială pentru înţelegerea conţinutului (Am văzut-o pe María [= nu pe Ioana]), sau
afectiv (emoţional, emfatic), când reliefează o stare emoţională sau o atitudine subiectivă (Nú m-ai
aşteptat [nemulţumire, reproş]).

b) după natură:
- accent de intensitate (dinamic, expirator) – dependent de amplitutidinea sunetelor,
condiţionată de energia articulării acestora (română, maghiară, franceză, italiană, germană, engleză,
rusă etc.); există mai multe grade de intensitate – cuvintele polisilabice, derivate sau compuse au, de
regulă, pe lângă un accent principal (forte) şi unul sau chiar două accente secundare (slabe):
bùnătáte, sùpermagazín, trànsoceánic, ràdiotèleviziúne etc.;
- accent muzical (tonic) – dependent de numărul de vibraţii pe secundă care caracterizează
articularea sunetelor (greacă veche, latină clasică, japoneză, coreeană etc.); poate fi ascuţit, grav,
circumflex (după ridicarea/coborârea/ridicarea şi coborârea tonului în interiorul silabei accentuate)
sau/şi cantitativ (temporal), după unii specialişti; accentul de intensitate şi cel muzical sunt într-un
raport de constelaţie (nu se exclud reciproc, dar nici nu sunt interdependente).

c) după poziţie:
- accent fix – locul fiind condiţionat fonetic sau morfosintactic (franceză, maghiară, cehă,
polonă, turcă etc.);
- accent liber – locul este variabil (română, italiană, rusă, engleză etc.), dar, în funcţie de
comportamentul în cursul flexiunii, acest tip de accent poate fi stabil (dacă îşi menţine locul din
forma de bază în întreaga paradigmă – cum se întâmplă, de regulă, în română în flexiunea nominală,
existând doar câteva excepţii la unele cuvinte din fondul latin moştenit [sóră – suróri, nóră – nuróri
ş.a.] şi la substantivele neologice terminate în -o [rádio – radióuri, zéro – zeróuri ş.a.]) sau mobil

(dacă îşi schimbă locul în raport cu forma de bază, cum se întâmplă, de regulă, în română în
flexiunea verbală: cf. cấntă – indicativ prezent, cântắ – perfect simplu, cântám – imperfect).

1
d) după poziţia în cuvânt a silabei accentuate:
- oxiton – pe ultima silabă (ca-feá, pi-tíc, ci-tít);
- paroxiton – pe penultima silabă (ma-şí-nă, vă-zú-se);
- proparoxitonă – pe antepenultima silabă (má-ză-re, con-trí-bu-ie); la cuvintele polisilabice este
posibilă accentuarea şi pe a patra sau a cincea silabă de la sfârşitul cuvântului (pré-pe-li-ţă, nó-
uăspre-ze-ce).

! Variante accentuale: în limbile cu accent liber, există posibilitatea accentuării diferite a

aceluiaşi cuvânt. Formele diferenţiate pot reprezenta: variante libere, literare (profésor/profesór,
íntim/intím etc.), neliterare, neacceptate de norma în vigoare
(únic/uníc, prevedére/prevédere etc. – a doua formă fiind cea greşită) sau neliterare, dar
cu caracter regional (bolnáv/bólnav, duşmán/dúşman, jiláv/jílav etc. – a doua formă fiind
cea regională).

!
A nu se confunda variantele accentuale cu omografele (cuvinte care se scriu la fel,
dar se diferenţiază ca sens după accent): copíi [pl. pentru „băiat sau fată în primii ani ai
vieţii (până la adolescenţă)”] – cópii [„reproduceri, transcrieri”], áfin [„arbust”] – afín
[„rudă prin alianţă”], vestibúl [„hol”] – vestíbul [„canal auditiv”] etc.

FUNCŢIILE ACCENTULUI

a) culminativă – de punere în evidenţă a unei anumite silabe (accentul cuvântului);

b) expresivă – de reliefare a unei unităţi semnificative (accentul sintactic);
c) demarcativă – de delimitare a cuvintelor dintr-un enunţ (accentul fix);
d) distinctivă – de diferenţiere morfologică (cấntă – cântắ) sau semantică (copíi – cópii) a
cuvintelor formate din aceleaşi sunete.

SINTEZĂ

În limba română, accentul de cuvânt este:

• de intensitate, liber (stabil sau mobil);
• oxiton, paroxiton, proparoxiton – în funcţie de extensia radicalului; de regulă, oxiton – la
cuvintele scurte (uneori, şi la cuvinte mai lungi: cf. proparoxitón), paroxiton sau proparoxiton
(la polisilabice);
• uneori, realizat în variante literare/nonliterare (fiind liber);
• uneori, diferenţiator la nivel morfologic sau semantic.

Cuvintele împrumutate din alte limbi decât latina îşi păstrează, de regulă, accentul din limba
bază [cf. áfin (< mgh.), sarmá (< tc.), vatmán (< engl.) etc.], însă, în funcţie de filiera, vechimea,
frecvenţa utilizării cuvântului şi repartiţia lui la cât mai multe şi diverse categorii de vorbitori,
accentul se poate muta [cf. avaríe (< fr.) > avárie (după DOOM 2)] sau poate dezvolta variante
accentuale [cf. tráfic (var. nouă, acceptată de DOOM 2) şi trafíc (varianta etimologică < fr.
trafique)].
2