Pentru ce tiganii nu sunt romani

de Costache Negruzzi

Necajit si obosit de lucrarile catagrafiei, la care ma indatorea sarcina

mea de deputat, venisem ca sa mai rasuflu cateva zile la mosioara mea,
si sa ma bucur de o mancare mai buna, dupa o imblare prin sate de cinci
luni, vreme in care nu ma hranisem decat cu bors de pui, si de pui cu
smantana.

Sa nu socoti insa ca eu, patriot, despretuiesc bucatele aste nationale;

dimpotriva. Dar cand cineva, atat-amar de vreme, n-a mancat decat pui,
pare-mi-se ca are dreptate a fi satul de ei.

Asteptand macaroanele, ma primblam in gradinita mea care semana cu un

covor verde cusut cu flori, si pentru ca sa nu-mi para asteptarea prea lunga,
ceteam o brosura a d. Kogalniceanu, intitulata Esquisse sur l'origine et la
langue des Cigains. Cetirea asta ma aduse pe nesimtite la idei filantropice;
gandeam la sclavia atator mii de oameni, si proiectam sa vorbesc la adunare
in favorul lor; apoi, figurandu-mi disputa ce avea sa starneasca propunerea
mea, gesticulam vorbind singur, fara sa bag seama la un bun batran care ma
privea cu mirare de cateva minute, si care negresit ma socotea smintit.
Acesta era vecinul meu Bogonos, pre care, adancit in ideile mele, nu-l
vazusem intrand.

Trebui sa stii, prietene, ca vecinul meu Bogonos e floarea vecinilor, si de-mi

va abate vrodata sa-mi vand mosia, am gand sa pun in publicatie, ca si
Temistocle, ca, pre langa celelalte calitati, ea se bucura si de un bun vecin.
Figureaza-ti unul din acei vechi boieri de tara, moldavi primitivi, cu
deprinderi patriarhale, cu haine lungi, cu fata voioasa si palita de soare, care
sunt totdeauna veseli si multamiti cand secerisul a fost bun, care nu-si bat
capul de politica; in scurt, un om de acei carii, necunoscand patimile
oraselor si intrigile ambitiei, isi iubesc sotia si copiii mai mult din datorie
decat din amor, si pre care moartea ii gaseste la masa.

— Tot asa esti, imi zise el smuncindu-mi cartea din mana, tot cu cetitul si cu
scrisul! Zau, trebui sa fi avand un demirbas (cap de fier) ca sa bodoganesti zi
si noapte povestele frantujilor! Uite, imi pari mai galben si mai ovilit decat
asta-iarna cand — nu stiu pentru ce — te trimisese frumusel aici la tara unde
sedeai singur ca un cuc. Geaba am ragusat strigandu-ti ca te omori cu astfel
de trai. Iaca, la treizeci de ani n-ai nicicum sange in fata.

— S-a gramadit tot la inima, raspunsei.

— Asa, spune-mi mie vorbe de aste frumoase, cand stii ca, afara de psaltire
si ceaslov, eu nu stiu decat Vietile sfintilor; ba am uitat c-am mai cetit pre
Arghir si Pustnicul, si vezi ca, cu toate aste, imi merge bine. Priveste, eu
sunt rumen si gras, iar d-ta seameni c-o gutaie; pentru ca nici poti sa fii
altfel; tot cu nasul in carti, band numai ceai si cafea ca bolnavii, in loc sa bei
pelin si vutca ca crestinii. Poftim sa mergi departe cu asa deprinderi!

— Te inseli, draga vecine. Vad ca inca nu ma cunosti bine. Nu stii ca in

mine sunt doi oameni deosebiti, romanul vechi si romanul nou. Ca sa ti-o
dovedesc, vreu sa ne-ntrecem la masa, macar sa stiu ca m-oi chefalui, cu
tocmala ca vei gusta porterul care mi l-a adus chiar astazi de la Galati.

— Cat pentru pranz, primesc bucuros, caci incai masa d-tale e crestineasca,
dar pentru porter, foarte multamesc. Nu mi-am urat zilele ca sa ma otravesc.

— Voia la d-ta, vecine.

Ne-am pus la masa. Bogonos inghitea bucatile ca un smeu. Ca sa nu

compromit giuruinta facuta, mancam si eu cat septe, sigur c-ave sa-mi fie
rau.

incantat de apetitul meu, — Bravo! imi zicea la fiecare pahar; ian asa te
vreu. Iaca, ai inceput a te face rosu. — Cred si eu, ca nu mai puteam.

Dupa pranz, ne-am dus in gradina, si ne-am tologit sub un batran plop ce ne
umbrea cu tufoasele lui ramuri. Daliile imbracate in bogatele lor rochii
colorate si gingasii tamarini se leganau la adierea vantului, in vreme ce
garoafele, rozetele si micsunelele ne imbalsameau cu dulcele lor parfum.
Fumand din lungi ciubuce si sorband delicioasa moca, eu ma lasasem la o
lina reverie, recitand incet niste stante d-ale lui Anacreon, cand un hohot de
ras a vecinului meu ma destepta din acest semisomn voluptuos.

— Na-t-o buna! striga el, in graba mea de a ma duce la masa, n-am luat
seama ca impreuna cu basmaua si tabacherea, am bagat si cartea d-tale in
san! — si ce spune in cartea asta? adaogi el, deschizandu-o.
— Asta e o schita asupra originii si a limbii tiganilor, facuta de d.
Kogalniceanu tanarul.

— Cunosc pre babaca d-sale. si ce scrie dumnealui despre tigani?

Desi nu eram dispozat a ma face talmaci, am inceput a-i spune in scurt

cuprinderea brosurei, dar abia zisei cateva cuvinte, si vecinul meu ma curma,
zicandu-mi c-un aer mahnit:

— Nu-ti bate joc de mine.

— Cum! ce vorba e asta? Eu sa-mi bat joc de d-ta! de d-ta, cinstitul meu
vecin, de d-ta care mi-ai dat votul la aleregea din urma? imi pare rau!

— De ce dar imi spui niste lucruri care nu pot sa fie in cartea asta?

— Ba iti spun ce este, pre onorul meu!

— Jura-te altfel, daca vrei sa te cred, pentru ca, vezi d-ta, ca de cand a iesit
onorul, a lipsit cinstea.

— Pre cinstea mea! am zis, razand de calamburul vecinului.

— Apoi dar d. autor s-a batut joc de noi.

— Cum asa!

— Eu nu-ti vorbesc povesti. Cand iti spun c-am cetit istoria tiganilor, tiparita
in viata s. Grigorie...

— in viata s.Grigorie! Ma treci cu saga, vecine, urmai razand.

— Asa, boierule, asa, in viata s. Grigorie. in zadar radeti, d-voastra acesti

carii nu stiti nimic, macar ca hojma cetiti. in locul flecariilor frantuzesti, de
ai fi cetit Vietile sfintilor, nu teai uita la mine asa holbat. Dar va petreceti
numai vremea a fata niste stihuri schilavoase, pre care nu le intelege nime, si
care nu platesc o slova din Arghir... A! afara de Aprodul Purice a d-tale, care
m-a facut sa rad de ma durea inima.

Barbarul! gandea ca-mi face un compliment, si nu stia cat ma umilea! Auzi

colo! facusem comic, fara sa-mi treaca prin gand.

— Sa venim la istoria d-tale, nene Bogonos, zisei ca sa curm vorba

literaturii.

— Bucuros, raspunse; si stranutand si tusind, incepu:

„Odinioara la Agrigenta, unde s.Grigorie era episcop, se afla o parte de

norod smreduita de eresuri, si inversunata asupra cuviosului barbat care voia
sa-i scoata din ratacire. Dar in zadar bunul pastor se silea a-i indrepta. Ei isi
bateau joc de sfaturile lui, si de multe ori in biserica li se intamplau sa
adoarma si sa horaiasca cand era mai frumos. Cu toate aceste, sfantul (care
nu e un sfant de rand, precum te poti incredinta din ceaslov) nu se da, ci
hojma le spunea de focul Gheenii si de muncile ce-i asteapta pentru
faradelegile lor. Iata dar ca intr-o duminica, oile aste pierdute — precum el
le numea — se pun de panda, si cand el iesi din biserica, incepura a-l
improsca cu pietre, urmandu-l cu sudalmi si cu ocari pan-acasa.

Oricare altul, afara de s.Grigorie, i-ar fi lasat sa-si pearda sufletele, el insa nu
inceta de a-i mustra si de a-i invata, pana ce in sfarsit multi dintr-insii,
cunoscandu-si gresala, s-au intors la credinta. Atunci ceilalti s-au vorbit intre
dansii sa deie jaloba asupra lui cu feluri de clevetiri, parandu-l ca ar fi un
fatarnic dat la poftele trupesti s.a. in urmare, facand o jaloba mare, iscalita de
o multime, o trimise la obsteasca adunare”...

— Vecine, curmai pre povestas, imi pare ca aiurezi. De unde dracul ai gasit
obsteasca adunare la Agrigenta?

— Daca nu ma vei lasa sa spun cum mi-e spusul, tac.

— Spune dar inainte, am zis razand.

„Dupa ce deci au dat jaloba lor la obsteasca ad... sau daca vrei la boierii
veliti a tarii, carii nu erau mai de treaba decat ei, Divanul...”

— Dar, frate draga, ma treci cu deochiul cu boierii si Divanul d-tale. Ce

dracu!

— Foarte bine, tac.

— Ba spune, spune ma rog, si-ti fagaduiesc ca nu zic nici carc.

„Au adunat pre vladicii si arhimandritii de pe la eparhiile si monastirile lor,

atat pre cei de loc cat si din alte craii si imparatii, si le s-au zis sa faca
cercetare la fata locului, sa se incredinteze de toate impregiurarile acestei
pricini si sa incheie hotarare.

in vreme de o luna, soborul s-au adunat. Erau vladicii de la s. sinod din

Petersburg, de la Hina si... iar vrei sa ma curmi? intr-un cuvant, din toate
partile lumii; toti oameni cuviosi, foarte procopsiti si bogoslovi. Prezidentul
lor era un mitropolit de la noi, a caruia nume l-am uitat. Orasul era plin. Nu
se auzea de dimineata pan-in seara decat tocand si tragand clopotele, si toti
erau datori sa slujeasca pe rand.

Cand veni randul sa slujeasca si s.Grigorie, caci el ca o gazda ramasese cel

din urma, de cum miji de ziua, norodul se gramadi in biserica nu atata de
evlavie, cat ca sa vada cum a s-o scoata la capat bietul vladica. El insa nu-si
pierdu cumpatul la un ceas asa greu, ci incepu slujba ca omul care-si stie
treaba.

in vremea aceasta, dusmanii sai carii pandeau prilejul sa-i poata face rau,
folosindu-se de nefiinta sa, au mers acasa la el, si acolo au silit pe o tanara
fata, pre care o adimenisera si o adusesera cu dansii, sa se culce in crevatul
sfantului, puind-o la cale sa zica ca-i tiitoare vladicai.

Era o copila juna si frumoasa, cu ochii mari si negri, a cariia par ca matasa
cadea in bucle undoioase pe umerii sai de alabastru, gingasa si mladioasa ca
o rachita tanara. intr-un cuvant, una din acele fiinti incantatoare care te fac
sa-ti pierzi sufletul...” Razi?

— Bre, bre, bre, ma sparii, nene Bogonos; de unde dracu ai scos frazele aste
de romant? Cred ca nu le-ai cetit in viata s.Grigorie!

— Nu. Mi-au ramas de cand am cetit cartea cea frumoasa Pustnicul

*

„Dar sa venim la prochimen. iti spuneam ca copila era acum in patul

sfantului, cand acesta, dupa ce detuna pre toti vrajmasii sai intr-un cuvant
potrivit cu impregiurarile, se inturna biruitor acasa, intovarasit de toti
calugarii pre care ii poftise sa ieie dulceti si cafea la dansul.

Te las sa judeci care fu uimirea cuviosului si a musafirilor , cand vazura

copila iesind din ietac in capot de noapte, si ducandu-se sa sarute mina
prezidentului. Popii se uitau unii la altii ca niste buimaciti. Batranii,
parandu-le ca vad chiar pe satana, isi faceau cruce boscorodind molitfe;
tinerii o sorbeau cu ochii.

in asta ameteala obsteasca, mitropolitul lasase sa-i apuce mana

mahinaliceste, dar abia rumenile buzisoare a fetitei se atinsera de mana asta
vesteda si zbarcita, el o trase ca si cand s-ar fi atins de un fier rosu.

— Ticaloaso! striga, ce obraznicie e asta sa intri aici in aceasta scandaloasa

dezbracare?

— Pardon, raspunse sireata c-un zambet nevinovat; nu stiam ca s.sa — si

arata pre s.Grigorie — avea musafiri. ii aduceam metaniile care, in graba de
a se duce la biserica, le-a uitat in crevatul meu; si apoi vream sa-l mustru
putintel ca m-a lasat asa cand se umizea de ziua, dupa ce petrecu toata
noaptea in bratele mele. Sa iasa pan-in ziua, pe raceala, sa capete vrun
gutunar! Sa nu-ti pazesti sanatatea care mi-e atat de scumpa! fi! nu-i frumos,
domnule, si ca sa te pedepsesc, n-o sa te sarut trei zile. Auzitu-m-ai?

Zicand aceste, se uita la cuviosul episcop, incretind din sprincenute si

strangand gurita.

Acum inchipuieste-ti, de poti, mina calugarilor. Cat pentru s.Grigorie, oborat

sub asta noua lovire, radica numai ochii la cer si suspina. in sfarsit, dupa o
tacere de spaima si de mirare ce tinu cateva minute...” Fost-ai la Braila cand
o bateau rusii?

— Ba.

„Precum cand fitilul artilerului a dat foc minei care era sa oboare o bucata
din zidul cetatii ca sa faca loc ostilor sa intre, si care — intre noi sa ramaie
— nu se nimeri cum s-astepta, mai intai nu s-au auzi decat un suierat surd si
prelungit, si pe urma nimica, si pe urma un pocnet grozav; asemene si
soborul, dupa ce se mai desmeti, izbucni cu strasnicie. U! O! Pi! Bre! Ce
scandal! Ce nelegiuire! Doamne Dumnezeule! Sodoma! Niniva! Filistean!
Amalecit! s.a. Era un vuiet de nu se mai auzea. Abia dupa multa nevoie,
prezidentul izbutind a-i face sa taca, se adresa catra s. Grigorie:

— Iata dar morala ta cea evangelica, zise; asta ti-e evlavia cea atat de
laudata! Vasazica, aste nu erau decat o masca scarboasa cu care voiei sa
amagesti lumea! Asta e pilda care dai oilor tale, pastorule? avea dreptate
norodul sa strige asupra ta! in laturi, pacatosule! S-ar cadea sa mori de
rusine! — si tu, fiica pacatului, tu hananeeanca, tu Magdalina, care ai cutezat
sa aduci pan-aici scandalul si ispita prin veninul dracestelor tale frumuseti,
spune, poama a iadului! cum ai putut insela pe acest nevrednic calugar?

— Sa nu banuiesti, pre-sfintite, raspunse ticaloasa fata dand un hohot de ras,

dar mi se pare ca vorbesti cam in dodii facandumi o asemine intrebare. Eu
sa-l insel! o copila de saisprezece ani! Zi mai bine ca dumnealui m-a inselat,
fagaduindu-mi multe de toate.

Zicand aceste, saluta cu gratie adunarea si iesi cantand incetinel: Dulce odor
imi lumineaza...

— O, culmea hulii si a batjocurii, striga prezidentul soborului, facandu-si

cruce! Doamne! fie-ti mila de noi! Apoi adresandu-se catra ceilalti vladici:
Fratilor, intreba, ce socotiti? Ce pedeapsa vredniceste omul acesta?

— Moarte! raspunse intr-un glas adunarea.

— Moarte! striga s.Grigorie, pre care aceasta zicere il trezise din buimaceala
in care-l adancise scena ce urmase, moarte! A, domnisorilor! Vreti sa ma
osanditi la moarte? Se vede ca ati uitat cuvintele mantuitorului? E, bine! cel
ce nu se stie gresit iaie pietre si ma ucida. Auzindu-va, cineva ar gandi ca
sunteti niste sfintisori abia iesiti din rai. Dar putina rabdare, si va voi arata ca
toata comedia asta e o nerusinata napaste a clevetitorilor mei. Sa se deschida
usile! Sa intre toata lumea! Drept este Domnul! El nu-mi va tagadui
agiutorul sau ca sa pot obori pre dusmanii mei.

indata s-au deschis usile, si gloata, care astepta afara rezultatul deliberatiei
soborului, nabusi inuntru ca un siroi, aducand si pre juna fata (care intre
aceste isi facuse toaleta) ca o martura vie.

— Domnilor! zise atunci episcopul, sfantul sobor, amagit de intrigile si

parele voastre, ma invinovateste cu un pacat de moarte; dar fiindca mi-e mila
de sufletele pacatosilor, si nu doresc sa-i vad osanditi pentru vecinicie din
pricina mea, ce ati zice daca v-as arata ca nimic nu-i adevarat din toate
prihanirile ce ati pus duhovnicescului vostru pastor?

— Am zice ca vrei sa ne spui minciuni gogonate si gugosi cornorate, si nu

te-am crede, caci avem dovezi; si iacat-o dovada, adaosera ticalosii
impingand pe fata inainte.

— Apropii-te, fiica, zise sfantul, si marturiseste adevarul, in cuget curat si cu

mana pe inima, pentru ca de la asta atarna soarta ta de fata si viitoare.

Biata copila tremura ca frunza auzind aceste cuvinte.

— Nu te teme, relua s.Grigorie. Marturiseste adevarul, si vei dobandi iertare.

— E, bine! zise juna fata, marturisesc ca s.s. nici ma cunoaste, si ca toate

cele ce-am zis mi-au fost suflate de d-lor, care m-au induplecat sa ma culc in
asternutul s.sale cand era la biserica, fagaduindu-mi ca ma vor marita dupa
un tanar pre care il iubesc si care ma iubeste, dar care fiind sarac ca mine...

— N-aibi grija, o curma pre-cuviosul episcop, eu va voi inzestra si voi

binecuvanta insotirea voastra. Dumnezeu sa te ierte, sarmana mielusa
ratacita, precum te iert si eu de tot raul ce frumuseta ta mi-a facut in ochii
lumii.

Copila cazu plangand la picioarele sfantului.

— incredintatu-v-ati, pre-sfintilor? urma episcopul. Mai vreti si alta dovada

ca sa va convingeti ca nu stiu ce este pacatul curviei? Stati si va uitati, si
aceste zicand, dete in laturi poalele antireului.

Adunarea ramase incremenita, caci cuviosul era...” Bogonos tacu.

— Ce era? intrebai.

— Era... Era... Nu intalegi?

— Era ca Abeilard de erotica pomenire?

— Nu stiu cine si cum era Abeilard a dumitale, dar stiu ca sfantul era...
— O, sarmanul sfant!

„Te las sa-ti inchipuiesti mirarea ce a casunat viderea astei noua dovezi.
Gloata rusinata au iesit ca lupul fabulei: C-urechile pleostite si coada intre
vine.”

— Bravo! Nene Bogonos, nu te stiam asa carturar. Ai cetit pre Lafonten?

— Cateva fabule traduse.

„— E, acum ce ziceti, domnilor, d-voastra care voiati sa ma osanditi la

moarte? intreba s.Grigorie, vrand sa-i cam necajeasca.

— Zicem ca esti un mare sfant, raspunsera toti uimiti, inchinandu-i-se pana

la pamant.

Tot orasul era adunat in ograda episcopiei, asteptand cu ingrijire sfarsitul;

cand iata, se deschisera usile balconului, si sfantul se arata in vestminte
arhieresti, tinut de subsuori de doi batrani vladici. Mitropolitul iesi inainte,
urmat de tot clerul, si facand semn ca are sa vorbeasca, se facu adanca
tacere.

— Cetateni a Agrigentei, zise, s-au aflat pintre voi oameni ticalosi si vicleni,
care au cutezat a cleveti purtarea cuviosului vostru pastor. Acei inrautatiti au
iscodit deosebite pari minciunoase, si au mrejit feluri de intrigi asupra lui.
Dumnezeu n-au parasit in aceasta grea impregiurare pre credincioasa sa
sluga, ci prin dovezi neprihanite au luminat duhul sfantului sobor ca sa
cunoasca toata desertaciunea si marsavia acestor urate clevetiri. Deci, dupa
canoanele sfintei noastre biserici pravoslavnice, ticalosii acestia merita a fi
arsi de vii, ca sa-si curate pacatul si sa se lamureasca prin foc de faradelegea
lor; dar fiindca mantuitorul au zis: „Iertati gresitilor vostri”, sunteti scutiti de
moarte; insa fiindca trebuie o pilda pentru viitorime, dupa indurata mijlocire
a cuviosului episcop, soborul in unire hotaraste:

1. Toti acei ce au luat parte la asta hula sa fie afurisiti.

2. Averile lor miscatoare si nemiscatoare sa se iaie in folosul bisericii spre

plata rugaciunilor ce se vor face pentru mantuirea sufletelor lor.

3. Drept-credinciosii vor fi datori a da sarindare pentru ca sa se curate de

amestecul ce au avut cu ei.

Auzind aceste, indata toti drept-credinciosii s-au tras la o parte.

Atunci mitropolitul, radicand glasul si mana dreapta, tot clerul au urmat

pildei sale, incepu a zice cu un glas sarbatoresc si mormantal:

— Fiti blastemati, oameni rai si vicleni, care ati clevetit pre omul lui
Dumnezeu! De trei ori blastemati! Amin.

— Amin! repeta tot clerul.

— Fata voastra sa se negreasca ca carbunele, limba voastra sa fie neintaleasa

pentru tot crestinul! Amin.

Traiul vostru sa fie marsav si nemernic. Sa nu aveti nici loc, nici foc, si sa
traiti din furtisaguri. Amin.

Viata voastra sa se petreaca intr-o vecinica robie din tata in fiu. Ori a cui veti
fi, sa aiba dreptul a va vinde ca pre dobitoace. Sa va numeasca tigani, adeca
talhari. Tot romanul sa va poata bate si porecli cioare si stance, fara sa aveti
voie a-i raspunde.

Fiti blastemati, oameni rai si vicleni, care ati clevetit pre omul lui
Dumnezeu! De trei ori blastemati! Amin.

— Amin! repeta iarasi clerul.

Mitropolitul vorbea inca, cand orizonul incepu a se intuneca, si un nor

negru-galben se deslipi de pe cer, si coborandu-se cu iuteala unui fulger
preste oamenii blastemati, ii cuprinse si ii ridica la o strasnica inaltime. Pe
unde trecu norul acesta, arse si tarine si fanate.

Agrigentinii se uitau inmarmuriti la aceasta minune dumnezeiasca, cand

deodata norul crapand, toti nenorocitii aceia cazura jos ca ciocarliile. O
minune! fata lor se innegrise ca carbunele, si vorbeau intre ei o limba
neintaleasa.

indata romanii navalind, ii legara si ii luara robi. De atunci ei si copiii lor au

ramas robi, si robi vor ramanea pana la sfarsitul lumii, pentru ca au fost
afurisiti, precum am avut cinste a-ti spune.”

— iti multamesc, vecine, am zis lui Bogonos, vazand ca sfarsise, dar fetita
ce se facu?

— Cand a vazut norul coborandu-se, se ascunse iute dinapoia s.Grigorie,

care se facu ca nu o vede, dar, ca toate fetele Evei, curioasa de a videa
sfarsitul, se ivi putin, si un coltusor de nor ajungandu-o sub frunte, ii ramase
un benghi negru intre sprincene.

— Adeca, castiga o noua gratie.

— Cat pentru s.Grigorie, vei sti...

— Nu voi sa mai stiu nimic, raspunsei, caci pre putin ma intereseaza.

— Atata paguba, zise Bogonos cu ciuda. Apoi, luand o mare priza de tabac,
si privindu-ma c-un aer inganfat: Iata, urma, de unde se trag tiganii, iar nu
cum ne-o spune domnisorul acela in cartea lui. E, ce gandesti?

— Gandesc, fartate, ca toate cate-mi insiri acum de doua ceasuri sunt numai
o frumoasa poveste, buna de adormit copiii de tata; si c-ar trebui sa fie
cineva tare prost ca sa creada asemene gogomanii.

— S-au sfarsit! striga vecinul meu cu o oftare ce ar fi putut invarti aripile

unei mori de vant, nu mai este nadejde! Se duce vechea noastra Moldova, si
in curand n-o sa mai ramaie in ea decat niste struluibati cu mintea stricata —
n-o zic asta pentru d-ta — carii, prin scrierile lor, se silesc a sterpi samanta
credintii ce a mai ramas! Oameni de ieri! despretuiti relegea, nu paziti
posturile, nu faceti ca parintii vostri, va despartiti de sotii, va place mai mult
teatrul decat biserica, si daca intalniti in drum un preot, aruncati cu ce va
iese nainte dupa el, ca sa nu vi se intample ceva rau, ca cand slujitorul
Domnului este dracul impelitat. N-a sa treaca mult, si va veti lepada si de
Hristos, caci sunteti in stare a face orice! — si cand vorbea aceste, Bogonos
era sublim si mare.

— Lasa proorociile, cinstite Bogonoase, raspunsei. Esti batran si iti par toate
celea negri, in vreme ce noi videm tot frumos. Nu facem ce faceau parintii
nostri? Nu, pentru ca suntem fii a unui alt veac, si trebui sa mergem cu
veacul; caci daca duhul ominesc ar ramanea tot pe loc, ti s-ar crede inca
povestele, si ar fi toti ignoranti ca multi carii cunosc. N-o zic asta pentru d-
ta. Dar, lasa gluma, si-mi spune, crezi in adevar fabula asta cornorata despre
tigani?

— De o cred? Negresit ca o cred. A fost scrisa de ...

— De niste ipocriti si fanatici, care vrand sa tie lumea sub tutela lor,
iscodeau feluri de basne ca sa o sparie. Cum poate cineva crede, daca are cel
mai mic bun simt, toate aste ciudate minuni? Bataliile acele intre sfinti si
diavoli; dracii acesti cornurati si cu coada lunga, carii n-aveau alta treaba
decat sa supere singuratatea unor mizantropi? cat pentru mine, Dumnezeu
ma ierte, iti spun curat ca nu cred in alti draci, decat intr-acei draci de
omenie, care sunt tineri si bine facuti, si niciodata nu-si arata coada si
coarnele. si ian spune-mi, dumneata vecine, dumneata care sameni cu unul
din crestinii catacombelor, vazut-ai pe dracul? Zau, eu as vrea sa-l cunosc de
curiozitate, ca sa stiu daca-i asa negru cum...

— Taci, striga cu glas nadusit si tremurand vecinul meu. Nu vorbi de aste

cand insereaza! Nu stii in ce primejdie te pui! Acum e ceasul cand duhurile
imbla!

in adevar, soarele apusese dupa un lung sir de nori fantastici, pre care ii
poleia c-o bordura de purpur. Frunzele gemeau la suflul melancolic a
vantului. Noaptea isi intindea pe incetul tristul sau hobot; si florile ascunse
in umbra se vesteau numai prin parfumul lor. Nu se zarea in acest
chiaroscur, decat arburii negri, intinzandu-si crengile ca bratele unor uriasi.

Aceste toate erau atat de frumoase, atat de marete, incat abia luai seama in
contemplatia mea ca vecinul meu se duce. Asadar, invitandu-l pe a doua zi la
pranz, am intrat in camera mea, unde m-am apucat sa-ti scriu viata
s.Grigorie, precum mi-a povestit-o Bogonos, silindu-ma a pazi cat s-a putut
chiar si espresiile sale. Sanatate!