TURTURICA DORINEL

Compunere
SCENE DE VIATA
-Ciocoii Vechi Si Noi-

Cap. III Romanul si fanaroitul

Era mai mult de o oră de când Banul aștepta în camera grămăticiei venirea domnitorului. În
timpul acela nenorocitul bătrân, rămânând singur, începu a se gândi la toate nenorocirile ce
apăsau țara; uneori i se ridica sângele în față și devenea teribil, iar alteori se concentra în inimă
și devenea palid ca un mort. În aceste momente dureroase el zicea în sine, oftând din adâncul
inimii: «Doamne! de ce ne-ai părăsit? Pentru ce ne-ai dat în mâinile acestor oameni nelegiuiți,
care ne omoară și sufletele și trupurile prin intrigile, tirania și scandalele lor? Până când vei suferi
ca acești mârșavi să batjocorească biata țara noastră, pe care ai împodobit-o cu toate darurile
dumnezeieștii tale iubiri? Scoală-te, Doamne! Apucă în mâini trăsnetele mâniei tale și stârpește
în sfârșit aceste fiare nesățioase!
Toată această tulburare îmi vine dintr-o durere de cap de care sufăr.
— Îmi place să te cred, și ca să te ajut a ieși dintr-această tristă stare, am să-ți spun un ce nou,
care te va înveseli.
— Și eu, ca o slugă plecată a înălțimii tale, voi asculta cu cea mai mare băgare de seamă.
— Postelnicul Andronache mi-a descoperit amorul ce de mult timp nutrește pentru fiica ta și m-a
rugat să ți-o cer de soție pentru dânsul; mi-a spus iarăși că ți-a cerut-o de-a dreptul și n-ai voit
să-l asculți. Este oare adevărat?
— Unul din obiceiele mele, bune sau rele, este a spune adevărul; nu voi, măria ta, să amăgesc
pe nimeni și cu atât mai puțin pe stăpânul meu. Postelnicul Andronache mi-a vorbit despre
fie-mea și nu m-am împotrivit; decât l-am făcut să înțeleagă că nu-i voi da-o de soție fără
învoirea ei.
— Și ea nu-l voiește, nu este așa?
— Tocmai așa precum zici, măria ta.
— Ei bine, Arhon Bane, zise Caragea cu un zâmbet plin de răutate și de dispreț acum vin eu de
ți-o cer și cată să mi-o dai.
— Îți dau viața, îți dau tot ce am după sufletul meu, iar pe dânsa nu.
— Nu?
— Nu, măria ta.
— Acum înțeleg mai bine tulburarea ta de adineauri; ești și tu din taraful boierilor răzvrătiți .
Caragea, cu toată furia de care era stăpânit, nu răspunse nimic la toate înfruntările ce arunca
bătrânul cu atâta aprindere și curaj asupra favoritului său; el era om politic și nu voia să mai
alarmeze din nou poporul în contra sa prin surghiunirea cutezătorului boier. Motivul ce-l îndemna
și mai mult la prudență erau știrile cele rele ce primea pe toată ziua de la Constantinopole. Astfel
dar, și-ascunse mânia cu finețea aceea proprie fanarioților și, luând deodată un aer mai vesel,
zise:
— Dacă toate câte-mi spuseși despre postelnicul vor fi adevărate, cată să-ți mărturisesc că ai
dreptate să-l urăști atât de mult.
— Tot ce am spus măriei tale este adevărat.
— Ai dovezi?
— Aici nu încape dovezi.
Cap.V Educatia ciocoiului
Lectorii noștri cunosc foarte bine agitațiunea în care am lăsat pe Păturică în primul capitol al
acestei scrieri; știu asemenea ambițioasele lui visuri și marea sete de bani și mărire ce îl
munceau. Este datoria noastră acum să le spunem mijloacele întrebuințate de dânsul pentru
realizarea acestor aspirațiuni.
Când acest șarpe veninat călca pragul casei fanariotului, el intra în al douăzeci și doilea an al
vieții sale. Educațiunea lui intelectuală se compunea din citire și scriere în limba românească și
oarecare începuturi slabe de limbă greacă modernă; știa să facă jălbi cu pilde din Scriptură,
pitace, volnicii, catastișe, de lude și alte forme cancelarice obișnuite în timpul acela; mai știa, și
încă foarte bine, să tortureze pe nenorociții țărani, punându-le ouă fierbinți la subțiori și dându-le
fum de ardei la nas, ca să le ia cea mai din urmă para din pungă.
Dar aceste talente nu-i mai serveau nimic în noua sa carieră; el căta să se instruieze în ipocrizie
și intrigă și aceste două mari mijloace de parvenire nu se dezvoltează, nici se pot perfecționa
decât prin învățătură. Puiul de ciocoi simți de sineși acest adevăr și hotărî să-l pună în lucrare.
A doua zi după sosirea lui, postelnicul îl chemă la dânsul ca să-i examineze spiritul și inteligența,
spre a vedea de poate face ceva dintr-însul; iar când veni înainte-i, îi zise cu un ton îngâmfat, dar
dulce:
— Cum te numești, băiete?
— Constantin, cucoane; dar tată-meu îmi zicea Dinu.
— Știi ceva carte?
— Știu să citesc și să scriu.
— Românește, nu este așa?
— Da, blagorodnice stăpâne.
— Altceva mai știi?
— Știu să fac împliniri de bani; am fost cu vinăriciul, cu oieritul și cu fumăritul .
— Așa de tânăr?
— Da, stăpâne; tata mă lua cu dânsul prin județ de-i ajutam la taxidărie.
— Da ceva elinică te-a învățat tată-tău?
— De! ce să zic, stăpâne?... Mă cam pricep puțintel. Am învățat Pedagoghia și Eclogarion din
scoarță până în scoarță; dar tocmai când era să încep la Gramatichi, m-a trimis tata la înălțimea
voastră!
Fanariotului îi plăcu naivitatea ciocoiului, iar mai cu seamă pompoasele titluri ce-i da cu atâta
prodigalitate; și avea dreptate, căci nu este om căruia să nu-i placă un titlu pe care nu-l are și
nu-l merită, dar la care aspiră foarte mult.
Să știi, băiete, că de astăzi înainte am să te iau sub îngrijirea mea. Am să te dau la școala
domnească să înveți carte grecească multă, ca să te procopsești, să te faci om. Slujba ce ai
să-mi faci este aceasta: dimineața să vii să mă freci la picioare, să mă ajuți să mă îmbrac, să-mi
dai de spălat, să-mi aduci dulceață, cafea și ciubuc; iar după aceea să te duci la școală să înveți.

Iată doi ani în cap de când te-am dat pe pricopseală la postelnicul și nu văd nici un spor de la
tine; aceasta mă pune în mare aporie.

Al tău preadoritor părinte, treti-logofăt Ghinea Păturică ot Bucov sud Saac

«Cu fiiască plecăciune. Părinteasca dumitale scrisoare de la 17 zile ale lunii lui mai am primit-o
cu nespusă veselie și m-am bucurat din rărunchi că te afli sănătos, căci eu, din mila cerescului
Părinte, mă aflu întru toată întregimea sănătății.
Cap. XI Adevarul e proasta marfa
Postelnicul Andronache, crezându-se asigurat de credința amantei sale prin punerea ei sub paza
lui Păturică, își petrecea acum viața în cele mai dulci plăceri ce pot să dea omului pozițiunea,
aurul și amorul.
Gelozia, unicul rău ce-l frământase câtva timp, dispăruse cu totul prin bunele știri ce primea
despre Duduca și mai cu seamă prin marea afecțiune și înflăcăratul amor de care ea-i da dovezi
pe fiecare zi. Unica grijă ce-l preocupa era aceea de a crea norocul credinciosului său servitor,
pe care-l orândui mai întâi sameș la hătmănie; dar necrezând de ajuns această răsplătire, el
rugă pe Caragea de îl onoră cu rangul de sluger, pe care mai în urmă îl prefăcu în cel de pitar .
Am zis într-unul din capitolele precedente că din toate slugile casei postelnicului numai vătaful de
curte străbătuse în adâncul inimii lui Păturică și numai el prevăzuse întunecoasele lui planuri și îl
urmărea de aproape, fără să lase a-i scăpa din vedere nici una din faptele sale.
Din ziua, însă, când postelnicul avu nerozia de a orândui pe Păturică priveghetor asupra faptelor
amantei sale, vătaful își îndoi privegherile sale și află toate câte Păturică voia să le ție ascunse;
el descoperi nedemna trădare a ciocoiului și hotărî să denunțe pe trădător, ca să scape pe
stăpânul său de nenorocirea în care voia să-l tragă.

Pe când vătaful ieșea pe ușă, disperat că și-a compromis viitorul, fără cel puțin să scape pe
stăpânu-său de nenorocire și de dezonoare, o butcă cu cai albi intră în curtea postelnicului și
dintr-însa ieși o femeie învăluită, care se sui pe scări cu cea mai mare iuțeală.
— Această femeie era Duduca. Ea simțise de mult că vătaful o spionează și, printr-o coincidență
norocită pentru dânsa, ea avuse chiar atunci ideea de a veni la postelnicul, ca să preîntâmpine
furtuna ce bănuia că poate să se ridice asupra capului ei.
Cum intră în casă, își scoase maloteaua sa blănită cu samur și, ridicând vălul de pe obraz, lăsă
să se vadă acele frumuseți încântătoare care răpise atâtea inimi. Era însă în trăsăturile feței ei
ceva care dovedea o agitațiune interioară foarte mare. Postelnicul simți aceasta și, prevăzând
chiar din neașteptata ei venire că o să se întâmple ceva, o privi cu amor și-i zise:
— Vino lângă mine, îngerul meu, lumina ochilor mei. Greaca răspunse printr-un suspin, dar nu
se mișcă din loc.
— Ce ai, Duducuțo?... Tu oftezi.
— N-am nimic.
— Aceasta nu se poate, sufletul meu; spune de ce ești tristă? Îți lipsește ceva? Te-a supărat
cineva? Spune!
Cap. XXXI Cu rogojina aprinsã-n cap si cu jalba-n protap
Desele năvăliri ale oștirilor lui Pazvantoglu și ale altor pași răzvrătiți în contra împărăției turcești
spăimântase atât de mult pe locuitorii țării, încât îi făcuse să devină un popor aproape nomad,
gata în tot momentul a-și părăsi locuința și rodul ostenelilor sale, ca să-și scape viața în
crăpăturile munților sau peste hotarele țării, unde nu putea să-i ajungă iataganul manafului și
lăcomia de bani a fanariotului.

Dinu Păturică, ca om dibaci în jafuri și mâncătorii, prevăzuse cât de mari treburi putea să facă
într-o asemenea stare de lucruri; prevăzuse, în fine, că a sosit împărăția ciocoilor și se pregătea
a se folosi de dânsa.

Să trăiești, măria ta! Tudor Vladimirescu nu-ți va mai tulbura liniștea de acum înainte.
— Da de ce?
— Fiindcă el nu mai trăiește.
— Tălmăcește-mi, arhon stolnice.
— Astă-noapte eu, împreună cu căpitan Caravia și câțiva arnăuți, l-am luat din temniță și l-am
dus pe malul iazului, apoi, după ce l-am tăiat în mici bucăți, l-am aruncat în puțul de lângă
grădina lui Geartolu.
«Frați boieri, neguțători și opincari, Dumnezeiasca pronie, milostivindu-se asupra acestei
nenorocite patrii, m-a ridicat la vrednicia de ispravnic al acestor două județe. Dumnezeu cel
atotputernic știe mai bine decât voi toți libovul cel fierbinte ce arde în inima mea pentru fericirea
voastră. Să știți dar cu hotărâre, fraților, că pe cât timp voi fi cu voi, nimeni nu va fi asuprit cu o
para mai mult peste ceea ce hotărăște nezamul. Ludele și celelalte iraturi ale stăpânirii de acum
înainte se vor împlini de către oameni cinstiți și cu frica lui Dumnezeu; mituielile și mâncătoriile
vor lipsi cu totul. Cei năpăstuiți să vie la mine și-și vor afla dreptatea; căci doresc ca razele
fericirii să străbată până în bordeiul cel ticălos al opincarului.
Amin, fie, fie».
Cuprinderea acestei proclamațiuni și mai cu seamă accentul dramatic și gesturile ritoricești cu
care o pronunțase Păturică făcu o mare întipărire între auditori, căci ei nu cunoșteau încă
adevăratul înțeles al proclamațiunilor.
Primele zile ale administrării lui Păturică fură consacrate în scoaterea amploiaților celor vechi și
orânduirea altora care să corespundă cu intențiunile sale. Între acești noi ciocoi, aleși de Păturică
după chipul și asemănarea sa, era și unul numit Neagu Rupe-Piele, om născut să fie călău și
care se silea prin cruzimi nemaiauzite a nu-și strica reputațiunea prenumelui său. Pe acesta îl
alese Păturică de împlinitor al tuturor jafurilor ce făcea.