Cântul II

A doua zi, când se iviră zorii

Trandafirii, feciorul lui Ulise
Din patu-i se sculă, îşi puse haina,
Cu sabia-ascuţită se încinse,
Şi după ce pe dalbele-i picioare
Legă frumoase tălpi, ieşi din casă
Întocmai ca un zeu la-nfăţişare.
Şi porunci la crainicii cu glasul
Răsunător să strige şi să cheme
Pe aheii cei pletoşi la adunare.
Crăiniră ei şi-aheii s-adunară.
Iar când apoi era în păr soborul,
Veni şi el la sfat cu lancea-n mână,
Nu singur, că era-nsoţit în urmă
De doi ogari fugaci. În vremea asta
Minerva-asupra-i revărsa din slavă
Un har dumnezeiesc. Şi toată lumea,
Când el s-apropia, privea uimită.
În jeţul părintesc şezu voinicul,
Bătrânii îi făcură loc. Egiptiu
Deschise vorba cel dintâi, moşneagul
Îngheboşat, de-multe-ştiutorul.
Căci fiul său plecase în corăbii
La Troia sub povaţa lui Ulise,
Războinicul Antif, pe care-n urmă
Ciclopul cel sălbatic îl ucise
În peşteră şi-l pregăti de cină
În urma celorlalţi ai lui tovarăşi.
Ci mai avea trei fii, pe Evrinomos,
Un peţitor şi el; ceilalţi acasă
Vedeau numai de-a tatălui moşie.
Dar tot pe-acela nu-l uita moşneagul,
Ci-l tânguia şi-l căinà de-a pururi.
De-aceea-nlăcrimat luă cuvântul:
„Itacieni, voi daţi-mi ascultare.
De când plecă măritul crai Ulise
Cu armia-n corăbii, niciodată
Noi n-am avut nici sfat, nici adunare.
Şi cine-acum ne strânse? Ce nevoie
Aşa-l sili pe el, bătrân sau tânăr,
Ca să ne-adune? Auzi el oare
Vreo veste că oştirea noastră vine
Şi răspicat vrea nouă să ne-o spuie
Ca unul care-o ştie de nainte?
Sau despre alte treburi de-ale obştii
Va-nştiinţa şi va întinde vorba?
Un om de preţ îmi pare cine-aduce
Mulţimii un folos. Să deie Domnul
Să fie după gândul bun ce-l are!”
Aşa vorbi, iar fiul lui Ulise
Se bucură că i-a menit a bine.
Deci scoală-se voind să cuvânteze
Şi merge în mijlocul adunării
Şi stă-n picioare. Crainicul Pisenor,
Chitit la minte-i pune sceptru-n mână,
Iar el întâi moşneagului răspunse:
„Bătrâne, aci-i şi-l poţi cunoaşte-ndată
Pe cine-a strâns poporul; eu sunt doară,
Căci prea mă doare jalea ce m-ajunse.
N-am nici o ştire despre-ntorsul oastei
S-o spun curat aici ca unul care
Ar şti-o de nainte, nici mi-e gândul
Să cuvântez de treburile obştii,
Ci numai de nevoia mea, de răul
Ce-n casă mă lovi în două chipuri.
Pierdui un tată bun, cârmuitorul
De-odinioară-al vostru, cel de-a pururi
Ca un părinte blând cu toţi supuşii.
Şi iat-acum un rău cu mult mai mare
Stă casa să mi-o năruie şi-avutul
Să-mi spulbere cu totul. Năvăliră
Ca peţitori asupra maicii mele
Şi-n ciuda ei o tot peţesc feciorii
Fruntaşilor de-aici, din toată ţara.
Ei nu-ndrăznesc să meargă la Icariu,
La tatăl ei ce singur poate fiica
Să şi-o-nzestreze el şi s-o mărite
Cu cine-ar vrea şi i-ar veni mai bine,
Ci-mi tabără la noi în toată ziua
Şi-mi taie oi şi boi şi capre grase,
Benchetuiesc şi beau fără măsură
Şi-n mare parte-averea-i risipită,
Căci nu-i un om precum a fost Ulise
Să-ndepărteze de la noi blăstemul.
Să ne-apărăm noi nu suntem în stare
Şi dac-am face-o, vai de noi, căci bieţii
Suntem cu totul nedeprinşi la arme.
M-aş apăra, dacă mi-ar sta-n putere,
Căci prea-i nesuferită starea asta;
În chip înjositor îmi piere casa.
Să vă-nciudaţi şi voi, s-aveţi ruşine,
Că vede lumea de prin ţări vecine.
Vă temeţi şi de-a zeilor mânie,
Ca nu cumva,-ndârjiţi de-aşa păcate,
Pe voi acum să prindă duşmănie.
În numele lui Joe şi-al dreptăţii
Ce întruneşte oameni şi-i desparte,
Curmaţi, prieteni, jaful şi-n cumplita-mi
Durere mă lăsaţi să sufăr singur,
Că nu vă duşmăni preabunu-mi tată
Şi nici un rău nu vă făcu vreodată,
Ca voi acum să vă răstoarceţi răul
Şi să mă duşmăniţi lăsând în voie
Şi păsuind aşa pe-acei nemernici.
Mai folosit aş fi eu dac-avutul
Şi turmele de voi mi-ar fi mâncate,
Căci poate m-aş alege-apoi c-o plată.
Doar m-aş ţinea de voi prin tot oraşul
Şi tot aş stărui până ce-averea
De-a binelea mi-ar fi înapoiată.
Dar astăzi mi-e zadarnică durerea,
De voi, de nepăsarea voastră dată.”
Aşa vorbi răstit cu ochii-n lacrimi
Şi la pământ apoi trânti toiagul,
Şi-a fost cuprins de milă tot poporul.
Tăcură molcom toţi; cu graiuri aspre
Nu cuteză nici unul să-i răspundă,
Doar Antinou aşa-l primi din gură:
„Hei, tinere, care vorbeşti cu ifos,
Tu, nenfrânate, ce ne spui palavre
Ca să ne faci de râs şi de ocară?
De loc nu ţi-s de vină peţitorii,
Ci maică-ta, mehenghe nentrecută.
Căci iată sunt trei ani şi-acuma patru
De când cu şiretenie ne înşală,
Dă tuturor nădejde şi trimite
La fiecare vorbă şi momeală,
Pe când ea are gânduri osebite.
Mai născoci şi-o altă-nşelătură:
La stativele-n casă-i aşezate
Ea începu a ţese-o pânzetură
Subţire şi prelungă,-apoi ne zise:
«Voi tineri peţitori ai mei, acuma
Când răposat e soţul meu Ulise,
Mai aşteptaţi şi nu grăbiţi cu nunta,
Să isprăvesc întâi această pânză,
Să nu mi se destrame urzitura,
Că vreau să fie giulgiul lui Laerte,
Când nemiloasa moarte o să-l culce,
Ca nu cumva femeile-aheene
Să aib-alean pe mine, că din parte-mi
Fu socrul meu negiulgiuit la moarte,
Când el agonisise-atâta-avere».
Aşa ne spuse şi-o crezurăm, proştii,
Ea ziua tot lucra la pânza mare,
Dar peste noapte la lumini de torţe
Ea deşira tot ce lucrase ziua.
Aşa ne tot prosti trei ani de-a rândul
Şi o crezurăm noi, dar iat-acuma,
În anul cel de-al patrulea ne-o spuse
Femeia care bine o ştiuse,
Şi noi am apucat-o şi-am văzut-o
Cum dânsa deşira frumoasa-i pânză.
De-aceea şi silită de nevoie
Ţesutul şi-l găti până la urmă.
Dar ca s-o ştii şi tu şi tot poporul,
Aşa-ţi răspund prin mine peţitorii:
Dă drumul mamei tale şi-o zoreşte
Să ia de soţ pe cine-o sfătuieşte
Părintele-i şi-i place ei mai bine.
Iar dacă mult aşa ne va mai fierbe
Cu darurile ei şi cu ştiinţa
Ce cu prisos îi dărui Minerva –,
De ştie lucru minunat de mână
Şi-o taie capul şi-i aşa măiastră
Cum n-auzim c-au fost odinioară
Frumoasele aheilor, Alcmena
Şi Tiro şi Micena cea-nstemată,
Că n-aveau ele mintea Penelopei –,
Ea n-a brodit-o bine de-astă dată,
Că peţitorii n-or să cruţe rostul
Şi bunurile tale câtă vreme
Va face ea cum azi o-nvaţă zeii.
Cu asta dobândeşte mare vază,
Dar tu pierzi o grămadă de-avuţie.
Noi nu plecăm la ţară, la moşie,
Şi nici aiurea până ce cu unul
Din noi, cu cine vrea, nu se mărită.”
Iar chibzuitul Telemah îi zise:
„Cum pot din casa mea să scot cu sila
Pe-aceea care m-a născut pe mine
Şi m-a crescut, o, Antinou! Pe urmă
Ştim noi că tata-i mort şi nu trăieşte
Pe undeva? Şi greu e pentru mine
Să dau despăgubire-aşa de mare
Bunicului, de-i voi trimite-acasă
Cu vrerea mea pe mama. Apoi şi tata
M-ar pedepsi şi Dumnezeu m-ar bate,
Căci mama, la plecarea ei de-acasă,
Se va ruga de-amarnicele Furii,
Şi oamenii mă vor huli pe mine.
Nu pot hain să fiu aşa cu mama.
Şi dacă vouă vi-i necaz de asta,
Plecaţi din casă, pregătiţi aiurea
Ospeţele, mâncaţi avutul vostru
Poftindu-vă pe rând unii pe alţii.
Iar de vă pare vouă mai cu cale
Şi cu folos să spulberaţi averea
De la un singur om, daţi iama-ntr-însa.
Dar eu într-ajutor chema-voi zeii
Ca să vă dea răsplata cuvenită
Şi-n casa noastră să v-ajungă moarte
Nerăzbunată.” Aşa vorbi voinicul,
Iar Joe cel cu ochii mari trimite
Doi vulturi care zboară de pe munte.
Ei zboară un răstimp cum bate vântul,
Alăturaţi, cu àripile-ntinse,
Dar când ei pe la mijloc se-arătară,
Deasupra adunării zgomotoase
Rotindu-se, din àripi ei bătură,
În ochii peţitorilor priviră
Pieirea lor vestind, şi sfâşiindu-şi
Cu ghearele grumajii şi obrajii,
La dreapta o zbughiră prin oraşul
Itacian. Şi când văzură-aheii
Aceste zburătoare, se ciudiră
Şi nu se dumireau ce o să fie.
Dar al lui Mastor fiu, moş Aliterse,
Viteazul care printre cei de-o seamă
Era mai bun tâlcuitor de semne
Şi la ştiinţa zilelor de mâne,
Cu bun temei aşa-ncepu vorbirea:
„Itacieni, voi daţi-mi ascultare
Să cuvântez şi să vă spun anume
Părerea-mi despre peţitori, căci mare
E pacostea ce-i paşte-acum pe dânşii,
Doar nu va zăbovi prea mult Ulise
Departe de iubiţii lui. Aproape
Fiind el undeva, le unelteşte
Acestor procleţi tuturor pieirea,
Ba vom păţi-o şi-alţii mulţi din ţară,
De prin ostrovul limpede Itaca.
Deci noi să chibzuim cu mult nainte
Cum s-ar putea să-i înfrânăm odată
Ori ei să-şi curme jaful de la sine
Şi asta le-ar fi lor pe loc mai bine.
Eu nu sunt ghicitor pe apucate,
Ci ştiutor deplin precum arată
Ce-i prevestisem lui Ulise-odată
De-a fir-a păr cum are să-i se-ntâmple,
Când el cu oastea-i a plecat la Troia.
I-am spus că după multele-i păţanii
Şi după ce-şi va pierde pe tovarăşi,
În douăzeci de ani se va întoarce
La el acasă neştiut de nimeni.
Şi toate acestea se-mplinesc acuma.”
Dar Evrimah, feciorul lui Polibos,
Aşa se năpusti la el: „Moşnege,
Mai bine du-te-acasă şi ghiceşte
La fiii tăi, ca nu cumva vreodată
Să li se-ntâmple vrun necaz, şi lasă
Pe mine-aici, că sunt cu mult mai meşter
Ca tine-n prorocire. Câte păsări
Nu zboară-n veci sub soare! Dar nu toate
Sunt oamenilor piază-rea sau bună.
Ulise-acum o fi pierit departe
Cum trebuia să pieri şi tu cu dânsul,
Că n-ai mai fi putut cobi atâta
Şi nu l-ai fi-nteţit aşa cu gura
Pe îndârjitul Telemah, că doară
Vei căpăta vrun dar la tine-acasă
Din partea lui. Dar eu ţi-oi spune una,
Şi spusa mea va fi îndeplinită:
De-l mai smomeşti şi-l mai întarţi pe tânăr,
Tu hâtru vechi şi ştiutor de multe,
Chiar el întâi va pătimi mai tare
Şi tot nu va putea să-şi facă voia.
Apoi pe tine te-om globi, bătrâne,
Aşa de greu ca-n suflet să te doară
Ba chiar să-ţi fie toată-amărăciunea.
Dar eu pe Telemah în faţa lumii
Îl sfătuiesc pe mama s-o îndemne
Să meargă ea la tatăl ei acasă.
Părinţii ei au s-o mărite-acolo
Şi au să-i deie-aşa de multă zestre
Cum i se cade fetei lor iubite.
Căci nu se vor lăsa de loc aheii
De greul lor peţit. Doar nu ne temem
De nime, nici de Telemah cel gureş,
Nici vrem să ştim cumva de prorocia
Zadarnică ce tu ne-o-ndrugi, bătrâne,
Ca astfel să te duşmănim mai tare.
Averea-i vom mânca-o fără milă
Şi ea va tot scădea până ce-amână
Nuntirea-i cu aheii Penelopa.
De dragul ei noi aşteptăm de-a pururi,
Ne tot sfădim râvnindu-i frumuseţea
Şi nu umblăm la altele, cu care
Ni-i dat să ne-nsoţim fieştecare.”
Iar socotitul Telemah răspunse:
„Voi, peţitori măriţi, în treaba asta
Eu nu vă rog şi nici mai stau de vorbă;
O ştiu doar cei-de-sus şi toţi aheii.
Dar daţi-mi mie-un vas să plec pe mare
Şi douăzeci de oameni să iau drumul
Încoace-ncolo, să mă duc la Sparta
Şi la oraşul nisipos, la Pilos.
Să-ntreb de vine tatăl meu, că poate
Mi-ar spune-un om ceva ori auzi-voi
Vrun zvon purces din slavă, care face
Pe oameni şi mai lăudaţi să fie.
De-oi şti că el viază şi-o să vie,
Mai pot s-aştept un an, cu tot necazul.
Dar dac-aud că-i mort şi nu mai este,
Napoi venind, îi-nalţ mormânt în ţară
Şi-i fac o-nmormântare strălucită,
Cum sunt dator, şi-apoi mărit pe mama.”
Aşa grăind, el şade jos pe scaun.
Atunci se scoală Mentor, un prieten
Al lui Ulise, care casa-i toată
I-o-ncredinţase când pleca la Troia
Şi-orânduise de bătrân s-asculte,
Ca el să ţie toate-n stare bună.
Şi, om cu cap, aşa vorbi bătrânul:
„Itacieni, voi daţi-mi ascultare
Să cuvântez. De-acum să nu mai fie
Vrun domn stăpânitor pornit spre bine
Şi cruţător şi blând şi cu dreptate,
Ci veşnic rău, tiran şi făr-de-lege,
Căci iată cum a fost uitat Ulise
De toţi supuşii lui, cu care dânsul
A fost aşa de bun ca un părinte!
Dar nu mi-e chiar de peţitorii mândri,
Că ei, mânaţi de cugete viclene,
Fac silnicii, ei doar îşi pun viaţa
Când zilnic storc averea lui Ulise
Gândind că el e dus şi nu mai vine.
Ci mi-e de voi ceilalţi, de tot poporul,
Că staţi aşa-mpietriţi, nu faceţi gură
Şi nu-nfrânaţi odată pe nemernici,
Măcar că sunteţi mulţi, iar ei o mână.”
Dar Leocrit al lui Evènor zise:
„Hainule, bezmeticule Mentor,
Ce vorbă spui şi-ndemni să ne-nfrâneze?
Să fie şi mai numeroşi bărbaţii,
Cu greu ne-or bate şi ne-or da în lături
De la ospăţ. Să vie chiar Ulise
Pe mândrii peţitori să-i afle-acasă
Benchetuind şi să poftească dânsul
Din sală să ne-nlăture; nevasta-i
De loc n-o să se bucure de-ntorsu-i,
Oricât e dorul ei de mare; el acolo
Pieri-va mişeleşte, dacă luptă
Cu noi care suntem mai mulţi la număr.
Deci vorba ta-i prostie. Hai dar, oameni,
Vă-mprăştiaţi la treburi fiecare.
La drum pe Telemah grăbească-l Mentor
Şi Aliters, ei care sunt prieteni
Cu tatăl său de mult. Dar cred că dânsul,
Chiar locului de-ar sta, şi din Itaca
Mai află ştiri şi n-ar mai bate drumul.”
El zise şi pe loc se sparse sfatul.
Poporul tot se răspândi pe-acasă,
Iar peţitorii spre palat porniră.
Dar Telemah s-a dus pe mal departe
Şi mânile spălând în mare-albastră,
Minervei s-a rugat: „Ascultă, doamnă,
Tu care ieri venitu-mi-ai acasă
Şi m-ai povăţuit pe neagra mare
Să mă pornesc, să-ntreb de vine tata
Cel dus de mult, ci nu mă las-aheii
Să fac cum vrei, şi mai ales mişeii,
Trufaşii peţitori”. Aşa se roagă.
Minerva-atunci asemenea lui Mentor
La glas şi la făptură-i se năzare
Pe lângă el şi-i cuvântează astfel:
„Tu n-ai să fii nevrednic, slab de minte,
O, Telemah, dacă bărbata fire
A lui Ulise e sădită-n tine
Spre-a fi şi tu ca el îndemânatic
La faptă şi la grai, călătoria
Nu-ţi poate fi-n deşert şi fără ţintă.
Dar dacă nu eşti fiul Penelopei
Şi-al lui Ulise, atunci mă tem că poate
Tu nu vei izbândi după dorinţă.
Puţini copii s-aseamănă cu tatăl,
Ba cei mai mulţi sunt mai prejos de dânsul,
Puţini şi cei mai buni. Dar cum în viaţă
Tu nu vei fi nici prost şi nici nevolnic,
Eu cuget c-ai să duci la capăt lucrul.
Deci nu te mai uita ce pun la cale
Şi chibzuie să facă peţitorii
Nesocotiţi, că n-au ei cap, nici umblă
Pe drumul drept, nici bănuiesc c-aproape
Li-i moartea şi-n aceeaşi zi cu toţii
Vor fi răpuşi. De loc n-o să-ntârzie
Plecarea ta pe calea cea croită.
Căci eu ca părintesc al tău prieten
Voi pregăti corabie şi însumi
Te-oi însoţi la drum. Deci du-te-acasă
La peţitori, fă rostul de merinde
Şi-n vase-orânduieşte-ţi-le toate.
Ia-n chiupuri vin şi-n tari burdufuri toarnă
Făină care-i mana şi puterea
Bărbaţilor. Eu strânge-voi din gloată
Ortaci de drum tocmiţi de bunăvoie.
Şi cum în schelă sunt atâtea vase
Şi vechi şi noi, voi căuta-ntre ele
Să văd care-i mai bun şi pregătindu-l,
Noi repede-o pornim pe largul mării.”
Aşa-i vorbi Minerva, iar voinicul,
Cum auzi al zânei grai, nu stete,
Ci se grăbi spre-acasă cu mâhnire.
Găsi pe mândrii peţitori în sală.
Pârleau în curte vieri, jupeau la capre,
Iar Antinou ieşi nainte-i vesel,
De mână-l strânse şi-ncepu el astfel:
„Mai las-o moale, Telemah băiete,
Şi nu mai face gură, nu fi aprig,
Nu-ţi pune-n minte vorbă rea, nici lucru,
Ci bea şi ospătează ca nainte.
Ţi-om pune la-ndemână noi de toate,
Corabie şi vâslitori pe-alese,
Ca mai curând s-ajungi la sfântul Pilos,
Să-ntrebi de luminatul tău părinte.”
Iar Telemah lui Antinou răspunse:
„Dar nu mai pot să stau cu voi trufaşii
Şi să petrec în tihnă la ospeţe
Şi tot cu gura-nchisă. Nu vi-i vouă
De-ajuns, o, peţitori , că-mi risipirăţi
Atât-avere dalbă pân-acuma
Cât eu am fost încă un prunc? Dar astăzi,
Când eu sunt mare şi-nţeleg prea bine
Cuvântul celorlalţi şi creşte-n mine
Şi vlaga şi priceperea,-am să caut
Asupra-vă să fulger moarte-amară,
Ori plec la Pilos, ori rămân în ţară.
Pleca-voi în corabie străină
Şi tot zadarnic n-o să-mi fie drumul,
De n-am un vas al meu, de nu-mi daţi oameni
C-aşa vă vine vouă mai cu cale.”
Grăind smunci el mâna sa din mâna
Lui Antinou. Şi-n vreme ce de masă
Se îngrijeau prin casă, peţitorii
Cu vorbe-nfruntătoare, cu batjocuri
Îl împroşcau. Şi-aşa zicea cutare
Din tinerii semeţi: „De bună seamă
Gândeşte Telemah să ne omoare.
Deci vrea s-aducă dânsul ajutoare
Din Sparta sau din Pilos nisiposul,
Căci prea de tot se zbate după asta.
Ori vrea s-apuce calea spre Efira,
Ca el de-acolo, din mănoasa ţară
S-aduc-aici otrăvuri pierzătoare
Şi-n vin să le strecoare şi cu ele
Pe toţi să ne răpuie.” Altul zise:
„Dar cine ştie dacă el pe mare
Călătorind şi lăinicind departe
De-ai lui nu va pieri ca şi Ulise.
Şi ne-ar prii aşa mai bine nouă,
Ne-am împărţi avutu-i tot şi casa-i
Am da-o mamei lui şi celui care
I-ar fi bărbat.” Aşa vorbeau flăcăii,
Iar Telemah se coborî-n celarul
Înalt şi-ncăpător pe unde tata-i
Avea grămezi de aur şi de-aramă
Şi lăzi cu haine şi de-ajuns în vase
Ulei mirositor. Steteau-năuntru
Înşiruite la perete chiupuri
Cu vin curat şi vechi, o băutură
Cu gust plăcut, dumnezeiesc, păstrată
De dragul lui Ulise ca să beie
Când el acasă s-ar întoarce-odată
Sleit de-atâtea suferinţi. Celarul
Avea închisă poarta cu canaturi
De scânduri groase, ţapăn încheiate,
Pe unde zi şi noapte sta de pază
Şi-avea de toate grijă chelăriţa,
Bătrâna cea sfătoasă Evriclèa.
Pe ea chemând-o, Telemah îi zise:
„Măicuţă, hai şi scoate-mi în ulcioare
Din vinul cel mai bun păstrat de tine,
Gândind că poate va veni vrodată
Nenorocitul, vrednicul meu tată,
De va putea să scape de la moarte.
Vreo douăsprezece umple-mi şi cu dopuri
Astupă-le vârtos şi în burdufuri
Cusute bine toarnă tu făină
La moară măcinată şi să fie
De douăzeci măsuri făina toată.
Tu singură să ştii de treaba asta.
Să fie strânse toate la o parte,
Căci eu de-acolo le ridic diseară
Când mama în iatac o să se suie
Şi are să se culce. Eu plec mâne
La Sparta şi la Pilos nisiposul
Să-ntreb de tata, s-aflu dacă vine.”
Aşa-i vorbi, iar maica Evriclèa
De groază prinse-a se boci şi astfel,
Cu jale tânguindu-se, -i răspunse:
„Cum te-ai gândit, tu, fătul meu, la asta?
Şi unde vrei să mergi în largul lumii,
Tu singur, fiu iubit? Măritu-ţi tată
Pieri-n străinătate depărtată.
Şi cum te-i duce,-ndată peţitorii
Din urmă vor pândi să te omoare
Cu vicleşug şi-or împărţi-ndesine
Întreagă-averea ta. Rămâi tu dară
Şi bucură-te-n pace de-ale tale.
Nu trebuie să suferi tu necazuri
Nemernicind pe marea cea pustie.”
Dar socotitul Telemah îi zise:
„N-ai grijă, maică, nu voi face asta
De capul meu, un zeu îmi dete sfatul.
Ci jură-te că nu vei spune mamei
Nainte de vreo unsprezece zile
Şi chiar mai bine până ce n-aude
Că eu sunt dus şi n-o apucă jalea,
Ca nu cumva de plâns să-şi strice faţa.”
Aşa el zise, iar bătrâna face
Un straşnic jurământ că nu-l va spune.
Şi după ce se jură pe toţi zeii,
Ea scoate în ulcioare vin şi toarnă
Făină în cusutele burdufuri.
Iar Telemah apoi se-ntoarce-n sală,
S-amestecă-ntre peţitori. Într-asta
La altceva se mai gândi Minerva:
Asemenea lui Telemah la faţă
Schimbându-se, ea colinda oraşul,
Oprea pe oameni şi le da de ştire
Şi-i îndemna spre seară să s-adune
La vasul iute-plutitor, pe care
De la feciorul falnic al lui Froniu,
De la Noèmon îl ceru, şi dânsul
Cu drag îl jurui. Iar mai în urmă,
Când soarele-asfinţise şi amurgul
Întunecase drumurile toate,
Împinse atunci corabia pe mare
Şi-o pregăti cu feluri de dichisuri
Purtate de un vas şi pe la capul
Limanului o-nţepeni, şi-ntr-însul
Corăbieri se strânseră-mpreună,
Iar zâna-nsufleţi pe fiecare.
Atunci şi alta mai făcu Minerva:
Se furişă în casa lui Ulise
La peţitori, le picură pe gene
Somn dulce-ademenindu-i, când beau vinul
Şi cupele luându-le din mână.
Deci ei plecară prin oraş să doarmă,
Cădeau de somn şi nu mai stau la masă.
Apoi Minerva cea cu ochi albaştri,
Din nou la chip şi-n glas leită Mentor,
Pofti pe Telemah afară-n faţa
Palatului: „Voinice,-i zise, iată
Stau gata-acuma soţii tăi la vâsle,
Aşteaptă să porniţi. Deci haidem iute,
Să nu mai zăbovim călătoria.”
Aşa vorbi şi grabnică zeiţa
Porni nainte, el mergea în urmă.
Iar când spre vas se coborau la mare
Pe prund, găsiră-acolo pe tovarăşi
Cu plete lungi. Şi Telemah le zise:
„Haidem, fârtaţi, merindele s-aducem,
Căci ele stau grămadă strânse-acasă.
Nimic nu ştie mama de plecare,
Nici roabele, afară doar de una.”
Aşa grăi şi el purcese-ntâiul,
Iar ei din urmă. Toate le cărară
Şi-n vasul plutitor le-adăpostiră
Cum poruncise fiul lui Ulise.
El se sui la urmă-n vas, Minerva
Naintea lui şezu pe după cârma
Corăbiei şi Telemah alături.
Corăbierii dezlegară vasul,
Apoi intrară şi pe bănci şezură.
Minerva le stârni un vânt prielnic,
Munteanul ce pe-ntunecata mare
Sufla şi şuiera cu-nverşunare.
Iar Telemah, zorind pe-ai lui tovarăşi,
Le-orândui să puie-acum dichisul;
Ei ascultau de vorba lui şi-ndată
Catargul cel de brad îl ridicară
Şi-l împlântară-n grinda cea scobită
Şi bine-l arcăniră-n două laturi
Şi-ntinseră pe el vintrele albe
Cu bine răsucitele curele.