Grăbit sări viteazul prinț din pat. Vestminte-a pus pe el, apoi încinse Voinica spadă peste pieptul lat, Frumoase-opinci sub tălpi apoi își prinse, Și-un zeu părea că iese din palat. Chemînd pe crainici, i-a trimis să sune, La sfat obștesc pe-ahei azi să-i adune. Deci ei mergînd, chemau cu strigăt mare, Și iuți veneau și tineri și bătrîni. Porni apoi și el la adunare Cu-o mîndră suliță de-aramă-n mîni. Nu singur el, ci-urmîndu-l pe cărare Frumoși și mari, cu părul alb, doi cîni. Și-Atene-i da lumină-n chipul feții Și stînd, priveau mirați la el drumeții. Mergînd, șezu pe scaun ca stăpînii, În tronu-n care tată-său ședea. Și loc făcură toți, atunci, bătrînii. Și-așa-ntre ei Egiptie-acum vorbea, Acel ce, gîrbov, cu sprijinul mînii Bătrînul trup pe cîrje și-l proptea Și multe și știa din vremi trecute, Dar om ce-n plînsul inimii durute Jălea pe-un fiu al său care-i plecase Cu regele-Odiseu și-alt mult popor La sfîntul Iliu, cel cu mîndre case: Pe-Antif cel bun, iubit al său fecior, Pe care, viu, ciclopul îl mîncase, Pe cel din urmă,-n negrul lui ponor. Și-avea și-alți trei flăcăi, din care unul Era-ntre pețitori și el, nebunul, Iar doi vedeau de casă și de-avere; Dar el plîngea pe-Antif, pe-Antif mereu! Plîngînd și-acum, el zise cu durere: „Cu bine să-mi primiți cuvîntul meu, Fruntași feaci și-a neamului putere! De cînd dumnezeiescul Odiseu Ni-e dus cu oști pe-ntunecata mare, Noi n-am făcut nici sfat, nici adunare. Și-al cui fu gîndul dup-atîta vreme? E om bătrin, ori de putere plin? Și care-a fost nevoia să ne cheme? Vro veste-a prins că oștile ne vin? Ori poate de vrun rău obștesc se teme, Pornit de-aici din țară, sau străin? Oricine-ar fi, mi-e vrednic om. Iar Joe Să-i dea din plinul tot ce-i e pe voie!” A zis, și-atunci simțind îmbucurată In pieptu-i inima de-un semn cu spor, Nu stete Telemac șezînd, ci-ndată Ieși la mijloc, stînd între popor. Tăcu atunci mulțimea adunată, Iar sprintenul la minte Pisenor, Un crainic vechi, i-a pus în mîni toiagul. Răspunse-ntîi la ce vorbi moșneagul: „Iubite moș! De față e bărbatul Acel ce v-a chemat. Și-s eu. Dar vești Că oștile ne vin cu-nstrăinatul Părinte-al meu, eu n-am. Și nici obștești Nevoi nu m-au făcut s-adun azi sfatul. E numai lucrul meu care dorești Să-l știi; și-i rău, căci azi e-ngrămădită Pe casa mea o pacoste-ndoită. Întîi, că mi-am pierdut un tată care Aci-ntre voi ca rege-a stăpînit, Și bun și blînd și numai îndurare. Iar celalalt, cu mult mai de jălit, Ce-mi duce casa spre-o ruină mare, Sînt prinții-acestui neam ce-au năvălit Și cer pe mama toți cu stăruință. Și-acum nici mamei nu-i e pe voință, Nici ei, de teamă, nu se duc la tata Miresei lor, la el, care-ar putea, Zic singur el, să-și înzestreze fata Și-oricui îi place lui și ei s-o dea. Ci stînd la mine-mi dau averea gata, Că zi cu zi n-au cumpăt de-a tăia Și boi și capre și-s stăpîni cu plinul, Și-ospețe fac și beau și-mi zvîntă vinul. Și-așa mă jăfuiesc și gol mă lasă, Căci nu-i un om ca Odiseu acum S-alunge-acest cumplit blăstăm din casă, Iar noi să-l alungăm, noi n-avem cum. Deci soarta asta prea amar m-apasă Și negreșit că voi ajunge-n drum, Căci n-am pe nimeni prietin la durere! Eu, da, m-aș apăra să am putere, Căci soarta care mi-o gătesc e crudă Și piere rușinos și casa mea. Mă mir, ahei, cum nu vă prinde-o ciudă Și cum nu vi-e rușine c-ar putea Uimiți vecinii dimprejur s-audă! Uitați că mîna zeilor e grea? Și, pot, din buni, să ni se schimbe zeii. Mîhniți de cîte rele fac aheii! Vă rog pe Zevs și pe Dreptatea care Adun-ori despreună-orice-ntruniri, Opriți, ahei, această desfrînare! Căci am și-așa destule-acum mîhniri, Deci nu-mi mai faceți și-alta mult mai mare Făcut-a cuiva tata asupriri? Făcut-a vrun nedrept cu dușmănie Ca-n schimb acum să-mi dați răsplata mie? Dar mult mai drept ar fi atunci ca toate Chiar voi să le mîncați, și-averi și boi. Și mie mi-ar plăcea așa; căci, poate, De-ați face-o pe nedrept, eu de la voi Cu vremea negreșit că mi le-aș scoate! Atuncea eu, cerîndu-le-napoi, Aș sta de voi, cătînd în lege scutul, Și nu mi-aș pierde făr’de rost avutul. Așa, acum, la ce sfîrșit mă mînă Ăst foc fără de leac, de voi aprins?” Trînti atuncea sceptrul sfînt din mînă Și foarte mînios apoi a prins Să plîngă mult, și-a plîns cu hohot pînă Ce-ntreg poporu-a fost de milă-nvins. Și nimeni nu-ndrăzni cuvînt să scoată, Ci singur Antinou ieși din gloată: „Oh, mîndre Telemac! Ce zeu te-ntramă Să-ți suni ca-n trîmbiți relele mînii? Dai vina tot pe prinți, cum bag de samă, Și-ocări le-arunci c-ar face nebunii. Dar nu-s de vină ei, ci draga-ți mamă, Că-i nesfîrșit burduf de viclenii! Trei ani acum, și-al patrulea sosește, De cînd pe toți aheii ne-amăgește Și-ochi dulci ne face tuturor de-a rîndul, Pe-ascuns dînd veste-oricărui dintre noi Că-l vrea bărbat, dar alta-i este gîndul Și multe-a mai scornit, și-ntîi și-apoi. Dar cea mai mare-a fost, că, așezîndu-l În casa ei, țesea la un război, Supțire-o pînză nesfîrșit de lungă Și-așa zicea, și-așa ne strînse-n pungă: «Vai, prinți ce mă pețiți! Mi-e mort iubitul Bărbat; dar dati-mi timp (căci am și tort De-ajuns, și-apoi grăbi-vom și nuntitul) Să tes dintîi un giulgi de pus pe mort, Să-l am pentru Laerte preaslăvitul! Să nu-mi aud ocări ce rău mă port Că nu-i făcut un giu’gi, după putere, Căci strînse doar nespus de mare-avere.» Așa spunea, și noi credeam ce spuse. Țesea deci ziua-ntreagă-ntre femei, Dar noaptea, la făclii anume-aduse, Strica pe-ascunsul toată pînza ei. Trei ani așa cu vorba ea ne duse, Bătîndu-și joc de tine și de-ahei. Dar cînd apoi sosi și-a patra vară, Aceste mari minciuni i se-nfundară, Căci una din femei ne-a spus ce este; Și-am prins-o-ntr-adevăr la ea-n iatac, Stricînd urzeli, că-ntrarăm făr’de veste. I-a fost apoi ori nu i-a fost pe plac, Silită fu să curme-acea poveste. Știute-acestea toate ți le fac, Să știi și tu-n prunceasca ta prostie, Și tot acest popor de-ahei s-o știe! Alung-o deci! Să meargă-n pace-acasă La tată-său! Și-aleagă-și de bărbat Pe cine vrea și-i place; nu ne pasă. Dar dacă-și puse gînd nestrămutat Să-și bată joc de noi și nu se lasă De cîte-Atene Palas i le-a dat, Și minte bună-n cap și gînduri bune Și mîni de-a țese lucruri de minune, Și umblă născocind povești viclene Cum n-a mai iscodit vreun pămîntean Atari minciuni, nici Tiro, nici Mikene, Și nici Alcmene-al tatei miceian, Nici nime-ntre nevestele-aheiene (Căci n-a avut nici una cap viclean Ca mamă-ta), s-o știe de la mine Că p-asta una n-a-nvîrtit-o bine! Deci noi îți vom mînca și-averi și vite Cît timp va sta de gîndul ei nebun Ce-l are-acum, să nu se mai mărite! Ea, negreșit, își face-un nume bun, Dar ție dor de-averi, o, preaiubite! Și pînă cînd n-o vrea — așa ți-o spun — S-aleagă dintre-ahei pe cine-i place, Ce facem azi, mereu de-acum vom face!” Răspunse-atunci cel plin de iscusință: „De-i tata mort ori viu, oricum ar fi, Ce-mi ceri e lucru peste-orice putință! Cum crezi tu c-aș putea eu izgoni Pe mama mea, care mi-a dat ființă? Și-atîta zestre n-aș putea plăti, Căci tată-său mi-ar cere aspru sama, Cînd însumi aș goni de-aici pe mama. De rău-acesta chiar de nu m-aș teme, Mă tem să nu mă bată Dumnezeu Cînd mama blăstămînd va sta să cheme Urgia sfîntă peste capul meu Și lumea-ntreagă mi-ar zvîrli blesteme. Tu poți să ceri ce spui. Dar nu pot eu! Iar ceea ce vă spun de nu vă place, E larg acest pămînt, plecați în pace Și-ospețe faceți cît le vreți de pline Și unii pe-alții v-ospătați pe rînd, Mîncînd a voastre-averi, dar nu străine! Iar dacă vi-e mai bine-așa, mîncînd Averea unui singur om, ei bine, Eu zeii voi chema, la cer strigînd Și Zevs odată tot va bate hoții, Cînește-n casă să-mi pieriți cu toții!” A zis. Iar Zevs, stăpînul fulgerării, Trimise doi vulturi, din cer senin, Cu-ntinse-aripi aceștia-n largul zării Zburau apropiați și-n umblet lin; Dar cînd au fost deasupra adunării, Privind poporul cel de vuiet plin, Mult timp s-au învîrtit pe sus alene Și multe-n jos ei lepădară pene Și lung deasupra capetelor multe Priveau, vestind pierire tuturor; Și-n urmă, sfîșiați, cu pene smulte, Zburară-n dreapta peste-orașul lor. Vai, dac-ar fi voit atunci s-asculte De sfîntul semn mulțimea de popor! Căci semn văzură și puteau să vadă Ce rele-aveau asupră-le să cadă! Vorbi atunci deci Haliters, născutul Din Mastor, moșul cel ce-i întrecea Pe toți feacii țării cu trecutul Bătrînei vieți ce-n urmă-și o avea Și și-ntre toți mai bine priceputul La zbor de paseri, de-unde prorocea. Și-a zis crezînd un bine că le-ar face: „O vorbă s-ascultați, suflări feace! Dar prinții mai ales, ei să-și desfunde Urechile! Căci rele sorți văd eu Plutind asupra lor. Eu nu știu unde, Dar știu că este-aproape Odiseu, Urzind — și-aceasta nu o voi ascunde — Acestor prinți sfîrșit și-amar și greu! Dar și-altor mulți în dulcea noastră țară Venirea lui le-o fi o zi amară. Deci noi să facem sfat ce-i mai cu minte: S-oprim pe prinți și să-i gonim din loc, Sau plece înșiși ei mai înainte, Căci asta-i pentru toți mai bun mijloc. Iar eu aici, eu nu vorbesc cuvinte, Ci bine știu ce spun, și ca proroc, Căci știu ce-au fost lui Odiseu ursite Și toate-acestea văd că sînt sosite, Precum spuneam și-n ziua blăstămată Cînd el plecă-n corăbii de la noi La Ilion cu-aheii toți deodată. Spuneam că el răbda-va mari nevoi, Pierzînd pe soți în marea cea sărată Și, după douăzeci de ani apoi, Străin și neștiut o să sosească. Și toate-acum încep să se-mplinească!” A zis. Iar Evrimac: „Ascultă-ncoace! Tu du-te la copii, moșnege-al meu, Și-acolo fii proroc, să nu se joace Cu soarta lor mai știu eu care zeu, Și-abate răul de la ei, proroace! Într-astea sînt proroc mai tare eu! Căci multe-s paseri prin văzduh văzute, Dar n-aduc toate știri de-a fi crezute. Să știi că Odiseu e mort departe! Și bine-ar fi, pierit să ne fi fost Și tu cu el, spre a nu vorbi deșarte Și-a nu mai fi proroc așa de prost! Ori vreai pe Telemac să ni-l întarte Atari prostii vorbite făr de rost? Ești gol și crezi că poate-acum te-ai drege Ș-aștepți, dacă ți-ar da, vrun dar, moșnege? Dar una-ți spui, iar asta va să fie! Fiindcă tu pricepi și prorocii, De-o fi să văd că vrei s-ațîți mînie In ăst băiat, spuindu-i nebunii, Cu-atît mai rău de el, că n-o să-i vie De-aici nici un folos, așa să știi, Iar ție-o gloabă-ți vom trînti, la vreme, Încît, plătind-o, inima-ți va geme. Iar pentru Telemac mi-e ăsta sfatul, Și-i cel mai bun: afară el s-o dea Pe maică-sa și-alunge-o la palatul Tătîne-său și-acolo va avea Și nunta ei, și zestrea, și bărbatul! Căci pîn-atunci, de-aici, nu cred c-ar vrea Să plece prinții. Știu de bună seamă. Căci nouă azi de nime nu ni-e teamă! Nici chiar de Telemac, oricîte-ar spune Cu vorbe mari, în neputința lui! Și nici de cîte-ndrugi povești nebune Tu, cel ce umbli prorocind ce nu-i. Vorbind așa te faci o urîciune Acestui neam! Iar celuilalt i-o spui Că mult mai au averile-i să scadă Cît timp iubita-i mamă n-o să vadă Să-și ia bărbat și stă nepăsătoare, Căci noi aici, păzindu-i cinstea ei, Ne pierdem vremea-n sfezi bănuitoare; Și parcă-n lume n-ar mai fi femei, Să-și caute-oricare una să se-nsoare!” Așa vorbi și-acesta printre-ahei. Și iar s-a ridicat atunci și zise Iubitul fiu al regelui Ulise ‘ „O, fii pe pace, Evrimac, de toate, Cu toți aheii! C-ați fi răi și hoți De-acum nici un cuvînt nu voi mai scoate!