Sunteți pe pagina 1din 30

Bondarul leneş

de Elena Farago
O furnică mititică,

Cât un grăuncior de mei,

Duce-n spate o greutate,

De trei ori cât bobul ei.

Pe cărare-n jale mare

Plânge un bondar ciapcin:

– Mor de foame

Şi n-am poame

Şi-aş munci,

Dar n-am stăpân!

– Hai şi-mi cară din povară

Şi sunt gata să-ţi plătesc.

– Cum n-aş merge?! dar pe lege

Jur că nu pot să muncesc!

– Vai de tine! ruşine

Leneşule cerşetor,

Nici de milă, nici de silă

Nu ţi-aş da un ajutor!

Cloşca
de Elena Farago
Cot-cot-cot,

Cot-cot-cot,
Fac şi eu ce pot, ce pot

Cot-co-dac,

Cot-co-dac,

Puii să-mi împac…

Ciugulesc,

Mă zbârlesc,

Şi mi-i chem, mi-i chem mereu,

Că nu-i las,

Nici un pas,

Făr’ de mine, eu.

Şi le-adun

Ce-i mai bun –

Şi seara, cu drag, le spun

Cot-co-dac,

Cot-co-dac,

Basme să-i împac.

Clonc-clonc-clonc,

Clonc-clonc-clonc,

Şi-i adorm apoi aşa,

Încălziţi

Şi păziţi

Sub aripa mea.


Cucu
de Elena Farago
Cucu… cu-cu! prin grădină,
Cucu… cu-cu! prin zăvoi,

Toată primăvara-i plină

Lumea pomilor de noi.

Mititei, cu pene sure,

Şi cu zborul vitejesc,

Toţi copacii din pădure

Ne cunosc şi ne iubesc.

Versul nostru lung răsună,

Şi drumeţii trec şi spun:

– Cântă-ne de voie bună,

Cuculeţ de piază bun!

Şi ni-i dulce şi uşoară

Viaţa noastră: zbier şi cânt –

Şi din toate una-i doară

Jalea noastră pe pământ –

Căci în viaţa noastră toată

Ce-i mai sfânt şi dulce – nu-i.

Cuibul nostru niciodată

N-a fost leagăn pentru pui!

Niciodată nu ne cheamă

Gura pruncului flămând –


Şi cuvântul drag de mamă

Noi nu-l auzim nicicând!


Căţeluşul şchiop
de Elena Farago
Eu am numai trei picioare,

Şi de-abia mă mişc: ţop, ţop,

Râd când mă-ntâlnesc copiii,

Şi mă cheamă „cuciu şchiop”.

Fraţii mei ceilalţi se joacă

Cu copiii toţi, dar eu

Nu pot alerga ca dânşii,

Că sunt şchiop şi cad mereu!

Şi stau singur toata ziua

Şi plâng mult când mă gândesc

Că tot şchiop voi fi de-acuma

Şi tot trist am să trăiesc.

Şi când mă gândesc ce bine

M-aş juca şi eu acum,

Şi-aş lătra şi eu din poartă

La copiii de pe drum!

Cât sunt de frumoşi copiii

Cei cuminţi, şi cât de mult

Mi-ar plăcea să stau cu dânşii,


Să mă joc şi să-i ascult!

Dar copiii răi la suflet

Sunt urâţi, precum e-acel

Care m-a şchiopat pe mine,

Şi nu-i pot iubi defel…

M-a lovit din răutate

Cu o piatră în picior,

Şi-am zăcut, şi-am plâns atâta,

De credeam că am să mor…

Acum vine şi-mi dă zahăr

Şi ar vrea să-mi fie bun,

Şi-aş putea să-l muşc odată

De picior, să mă răzbun,

Dar îl las aşa, să vadă

Răul, că un biet căţel

Are inima mai bună

Decât a avut-o el.


De Ajunul Crăciunului
de Elena Farago
Toata noaptea asta, colo-n ceruri sus,

Stelele lucrează fără de-ncetare,

Căci le-adună-n clacă steaua sfântă care

A-ndrumat pe vremuri Magii la Iisus.


Torc de zor în noaptea sfântului ajun

Câlţi de nea şi raze harnicele stele,

Pentru noi, copiii, torc să facă ele,

Funia cu trepte pentru Moş Crăciun.

Lungă cât e drumul din pământ la cer,

Trainică să-i ţină coşului povară,

Vor întinde-o-n noapte, nevăzută, scară

Moşului ce luptă cu-ndârjitul ger,

Ca să ne aducă iar, de colo sus,

Pe la toţi copiii darurile care

Ni le va trimite, iar, la fiecare

Sfânta şi duioasa mamă-a lui Iisus.


De ziua mamei
de Elena Farago
Eu nu sunt destul de mare

Ca să pot să-nvăţ măcar,

De pe carte, o urare,

Şi nu sunt destul de mare

Ca să-ţi dau un dar.

Dar îţi dau o sărutare,

Ici, pe obrăjor,

Şi pe mâna asta care

Mă-ngrijeşte-n fiecare

Zi, cu-atâta dor!


Zile lungi şi voie bună

Îţi doresc eu mult,

Şi mă rog de flori să-ţi spună

Să mă ierţi, mămică bună,

Că nu ştiu mai mult!


Doi fraţi cuminţi
de Elena Farago
Noi suntem doi fraţi, în casă

Şi nu ne certăm deloc,

Şi suntem tăcuţi la masă,

Şi cuminţi în orice loc.

Avem hamuri, cerc şi minge,

Când pe-afară ne jucăm,

Iar când plouă, ori când ninge,

Liniştiţi în casă stăm.

Şi cu jucării frumoase

Ne jucăm tot amândoi,

Pe când mama noastră coase,

Ori citeşte, lângă noi.

Mama noastră ne vorbeşte

Şi ne mângâie duios,

Iară seara ne citeşte

Ori ne spune-un basm frumos.


Şi ne-nvaţă lucruri multe,

Şi frumoase, stând cu noi,

Şi îi place să ne-asculte

Când vorbim noi amândoi…

Şi în gândul nostru-ntruna

Auzim povaţa ei:

– Fiţi cuminţi întotdeauna

Şi fiţi buni, copiii mei!


Fluturii
de Elena Farago
Fluturi albi şi roşii,

Şi pestriţi, frumoşi,

Eu îi prind în plasă,

Când mama mă lasă.

Eu îi prind din zbor,

Însă nu-i omor;

Ci mă uit la ei,

Că sunt mititei,

Şi frumoşi, şi-mi plac,

Dar eu nu le fac

Nici un rău, deloc.

Şi dacă mă joc

Cu vreunul, ştiu

Binişor să-l ţiu


Şi pe toţi, din plasă,

Îi ajut să iasă,

Şi să plece-n zbor

După voia lor.


Gândăcelul
de Elena Farago
– De ce m-ai prins în pumnul tău,

Copil frumos, tu nu ştii oare

Că-s mic şi eu şi că mă doare

De ce mă strângi aşa de rău?

Copil ca tine sunt şi eu,

Şi-mi place să mă joc şi mie,

Şi milă trebuie să-ţi fie

De spaima şi de plânsul meu!

De ce să vrei să mă omori?

Că am şi eu părinţi ca tine,

Şi-ar plânge mama după mine,

Şi-ar plânge bietele surori,

Şi-ar plânge tata mult de tot

Căci am trăit abia trei zile,

Îndură-te de ei, copile,

Şi lasă-mă, că nu mai pot!

Aşa plângea un gândăcel

În pumnul ce-l strângea să-l rupă


Şi l-a deschis copilul după

Ce n-a mai fost nimic din el!

A încercat să-l mai învie

Suflându-i aripile-n vânt,

Dar a căzut în ţărnă frânt

Şi-nţepenit pentru vecie!

Scârbit de fapta ta cea rea,

Degeaba plângi acum, copile,

Ci du-te-n casă-acum şi zi-le

Părinţilor isprava ta.

Şi zi-le că de-acum ai vrea

Să ocroteşti cu bunătate,

În cale-ţi, orice vietate,

Oricât de făr-de-nsemnatate

Şi-oricât de mică ar fi ea!


Hai nani, nani
de Elena Farago
Hai nani, nani,

Lumina mamei…

Să-ţi cânt şi-n seara asta, lumina mea, să-ţi cânt…

Dar uite-ncep un cântec şi altu-mi vine-n minte,

Şi-acela, dragul mamei, e fără de cuvinte

Şi plânge-aşa cum plânge cumplitul ăst de vânt…


Hai nani, nani…

Să-ţi cânt, lumina mamei, şi iar încep şi iar

Cuvintele-şi pierd şirul, că vezi, în astă seară

I-atât de-amarnic cântul ce-l spune vântu-afară,

De parcă-ar plânge-ntregul săracilor amar…

Dar tu aştepţi un cântec – că tu ce ştii de vânt?!

Şi ce să ştii ce spune-n amarnica-i poveste?

O, tu nu poţi pricepe nimic din toate-aceste…

…Să-ţi cânt şi-n seara asta, lumina mea, să-ţi cânt…

Hai nani, nani,

Lumina mamei…

…Şi iar rămân de parcă nu mai găsesc cuvânt

Din tot ce-ţi spun alt-dată în cântecele mele,

Şi feţi-frumoşi, şi zâne, şi cer, şi flori, şi stele

Şi-au amuţit povestea de parcă nu mai sânt…

Hai nani, nani…

Adormi în caldu-ţi leagăn, lumina mea, şi taci –

Nu pot cânta şi încă nu eşti destul de mare,

Ca să-ţi pot spune basmul cel nesfârşit, în care

Se sting de frig şi foame copiii cei săraci…


În ziua de Paşti
de Elena Farago
Toţi copiii azi se îmbracă

Cu ce au ei mai frumos

Şi părinţii lor le cântă

Învierea lui Christos.

Şi la masă ciocnesc astăzi

Toţi copiii cei cuminţi,

Ouă roşii şi pestriţe,

Cu iubiţii lor părinţi.

Toţi copiii azi sunt darnici

Căci ei ştiu că lui Christos,

Îi sunt dragi numai copiii

Cei cu sufletul milos.

Şi copiii buni la suflet,

Azi cu bucurie dau,

Cozonaci şi ouă roşii

La copiii care n-au.


Micul vânător
de Elena Farago
Spunea Mihnea către câine:

– „Tare sunt voios, măi Pik!

Uite-ţi dau un os şi pâine,

C-am să merg cu tata mâine

Şi cu tine merg, măi Pik,

Nu-mi mai trebuie nimic;


Am o puşcă-adevărată,

Am şi sac de vânător,

De s-ar face „mâine” odată

Să-mi văd puşca încărcată

Şi să vad şi eu cum mor

Păsărelele din zbor…

Va muri vreuna oare

Când oi da cu puşca? Dar

Am să stau să vad cum moare?

Că eu plâng, măi Pik, şi-mi pare

C-am să plâng şi-acuma chiar.

Plâng, dar mama-i vinovată

Că tot spune că-i păcat,

Ce, nu ştii? a plâns odată

Pentru-o pasăre-mpuşcată

Şi pe tata l-a certat.

Că spunea că nu-i păcat…

Dacă spune tata, poate

Că-i aşa cum spune, dar

Bine-ar fi, măi Pik, de toate

Păsărelele-mpuşcate

Ar putea să-nvie iar…


Dar atunci la ce-ar fi bune

Gloanţe şi alici şi puşti

Dacă-n sac nu ai ce pune

Când te-ntorci? atuncea, spune,

Pentru ce să mai împuşti?

Şi cum mergi cu sacu-n spate

De n-ai gând să-mpuşti nimic,

Şi ce sac mai am eu, frate,

Şi ce haine încheiate

Cu butoni ce nu se stric’

Că-s de corn de cerb, măi Pik.

Ai să vezi tu mâini ce bine

Îmi stă mie vânător,

Merg cu tata şi cu tine

Şi-au să spuie toţi de mine:

– „Ce mai pui de vânător!”

Pui de vânător, vezi bine,

Dar cu mila ce mă fac?

Când mi-o spune tata – „Ţine

Puşca drept, şi trage bine!”

Ce mă fac, măi Pik, ce fac

Când va face puşca PAC,


Şi-oi vedea eu păsărele

Moarte din pricina mea?

Am să plâng mai rău ca ele…

Doamne, zău, ce de belele,

Vai de bucuria mea!

Dar de-aş spune tatei oare

Că pân’ mă deprind, aş vrea

Să merg doar la vânătoare

Şi să-mi fac o ţintă mare

Colo-n câmp să trag în ea?

Ce crezi tu, mă Pik, ar vrea?

Şi să-l rog să-mi dea şi mie

Să aduc ceva vânat?

Uite-aşa, halal să-mi fie!

Cine ar putea să ştie

Că nu eu l-am împuşcat?

Dar de cineva mă-ntreabă

Ce aduc în sac, pot eu

Să mai fiu copil de treabă

De-oi minţi spunând în grabă

Că aduc vânatul meu?


Nu, măi Pik, întotdeauna

Le-am spus toate drept şi-acum

Să trântesc gogea minciună

Pentr-un „bravo” luat în drum

Pe nedrept? Ba nicidecum,

Eu răspund vorba curată

Cum e drept, şi alt nimic –

Că pe cei ce mint o dată

Nu-i mai crede nimeni, Pik.

Şi rămân pe viaţa toată

Nişte oameni de nimic”.


Motanul pedepsit
de Elena Farago
Rândunica e plecată

După hrană pentru pui,

Cuibu-i singurel sub streşini

Şi prin curte nimeni nu-i.

Râde sub mustăţi motanul:

– Ce noroc! Păcat să-l scap!

Iute sus! Dar, poc, o piatră

Îl loveşte drept în cap.

Trist se tânguie motanul:

– Miau şi vai de capul meu.

Petrişor îl ia în braţe:

– Iartă-mă te rog, căci eu


Te-am lovit, şi rău îmi pare,

Dar de bieţii puişori

Ţie cum nu ţi-a fost milă,

Când săriseşi să-i omori?


Nelu
de Elena Farago
Dintr-un rest de prăjituri,

Nelu face fărâmituri.

Mama-l vede şi-l întreabă:

– Iar nu eşti copil de treabă,

Nelule, şi-mi faci gunoi?

Cum fu vorba între noi?

– Vorba noastră? hai să-ţi spun

Ca să vezi cum o ţin minte:

Să mă fac tot mai cuminte

Şi mai harnic şi mai bun!

– Şi de ce îmi faci gunoi?

– Pentru vorba dintre noi:

Eu acum fac fărâmituri

Pentru puii rândunicii,

Ca să aibă şi ei, micii,


Azi, la masă, prăjituri!
Pedeapsa mâţei
de Elena Farago
– I-auzi, draga mea păpuşă,

Zgârâie mâţa la uşă!

Dar eu nu-i deschid deloc,

Că sunt supărată foc.

A furat iar, ca o hoaţă,

Un întreg picior de raţă,

Şi-apoi, după ce i-a ros

Toată carnea, pân-la os,

A dus osul, binişor,

În coteţul lui Azor.

Ca pe el să-l bănuim

Şi să nu îl mai iubim

Şi acum n-o bat, n-o cert,

Dar nu vreau deloc s-o iert.

Deşi încă o iubesc,

Trebuie s-o pedepsesc.

C-a fost rea şi duşmănoasă,

Şi n-o las să intre-n casă.

Puişorul moţat
de Elena Farago
Puii mamii, pui, pui, pui,

Are cloşca şapte pui:

Cinci pestriţi, unul bălţat,

Numai unul e moţat


Şi curat şi încălţat.

– Spune-mi, puiule, şi mie

De ce-ţi face numai ţie

Mama ta, ciorapi şi ghete,

Şi îţi leagă moţ în plete?

Oare frăţiorii tăi

Sunt aşa de proşti şi răi,

Sau că poate mama ta

O fi leneşă, ori rea?

Spune puiul: – Mama mea

Nu-i nici leneşă, nici rea,

Dar e tristă, vai de ea,

Căci îi fac ruşine multă

Fraţii mei şi n-o ascultă,

Că de-i cheamă, fug pe-afară,

Şi de-i prinde, plâng şi zbiară,

Şi de-aceea-s nespălaţi

Şi desculţi şi nemoţaţi.

Dar eu stau cu mama mea

Şi mi-e drag s-ascult de ea;

Şi de-aceea sunt moţat

Că-s cuminte şi curat.


Rândunea uşoară-n zbor
de Elena Farago
Rândunea uşoară-n zbor,

Crainic primăverilor,

Săgetând văzduhul treci

Unde-ai fost şi unde pleci?


De n-ai cuib şi-ţi cauţi loc,

Purtătoareo de noroc,

Ia-ţi tovarăş la zburat

Gândul meu înlăcrimat,

Şi te du cu el mereu

Până-ţi da de satul meu,

Până-ţi da de cel bordei

Unde plâng părinţii mei.

Colo-n coperişul lor

Să-ţi faci leagăn puilor,

Şi să spui bătrânilor

Că pustiul meu de trai

E ca mugurul ce-l tai

De pe creangă, ne-nfrunzit

Fără timp m-am veştejit…


Rândunica
de Elena Farago
Un băiat şi-o fată mică

Stau privind o rândunică,

Şi băiatu’ spune: – Mult

Îmi place să le-ascult,

Ciripind, pe rândunele,

Şi pe alte păsărele,
Şi mi-aş da ce am mai bun

Să pot şti şi eu ce spun.

Rândunica îl priveşte

Şi cu dragoste-i vorbeşte:

– Să-ţi spun eu dacă doreşti,

Drag copil ce ne iubeşti:

Dimineaţa, noi, din toate

Păsările-ntâi sculate,

Ne-nchinăm spre răsărit,

Ciripind: ţzrr… bvidevit…

Şi apoi încep codroşii,

Cu cap sur, cu coade roşii:

Ticc… tecc… tec… şi, după ei,

Prind brabeţii mititei:

Cirip-ci… să ciripească,

Până-ncep să se trezească

Şi-alte păsări, care-n cor

Îşi înalţă ruga lor.

Sfatul degetelor
de Elena Farago
Spune degetul cel mare

Către-arătător,

Spune degetul cel mare

– N-am fărâmă de mâncare,


Frate-arătător!

Spune, către mijlociul,

Cel arătător,

Spune-arătătorul: – Frate,

Nu mai sunt deloc bucate,

Şi de foame mor!

Se apleacă mijlociul

Către inelar,

Şi îi spune-atâta numai:

– Ce e de făcut acuma,

Frate inelar?

Leneş cată inelarul

Către ei, şi-apoi,

Cam în silă, le răspunde:

– Ce să faci când nu-i de unde?

Vom răbda şi noi!

Prinde atunci cel mic să strige

Mai isteţ ca ei:

– Ce tot plângem şi ne frângem?

Hai la muncă să ne strângem

Toţi uniţi, că nu rămâne

Niciodată fără pâine

Cel ce vrea să şi-o câştige,

Frăţiorii mei!
Tano
de Elena Farago
Tanu i-un motan cuminte,

Şi-i atâta de curat,


C-are voie să se culce

Chiar cu pernele din pat.

Ilenuţa îl iubeşte

Şi se joacă mult cu el,

Astăzi însă-i supărată,

Nu l-a mângâiat defel!

„Miau!” o-mbie din fereastră,

Dar fetiţa stă pe loc:

– Taci, măi Tanule, că mie

Nu-mi mai vine să mă joc!

– Ce-ai păţit?

– Nimic, dar mama

Aşa aspru m-a certat!

– I-ai greşit ceva?

– De unde!?

Pentru că nu m-am spălat!

– Ştii, fetiţa mea cuminte,

Iartă-mă că-ţi spun, dar eu,

Pentru asta, te-aş şi bate

Dac-ai fi copilul meu!


Trecea un om pe drum
de Elena Farago
Trecea un om pe drum aseară,

Trecea cântând încet pe drum,

Ştiu eu? poate cânta să-i pară

Drumul mai scurt, ori poate cum

Era aşa frumos aseară,

Poate cânta ca să nu-l doară

Că-i singur numai el pe drum?

Trecea, şi eu eram la poartă

Şi şi-a văzut de drumul lui,

Dar ce mi-o fi venit deodată

De am oftat, n-oi şti să spui.

Şi nu-mi venea să plec din poartă,

Şi parc-un dor de viaţa toată

M-a prins privind pe urma lui…

Aşa ne-o fi la fiecare,

Că stăm în poartă, şi nu ştim

Pe călător măcar de-l doare

Ceva, şi de ne pomenim

Oftând, pesemne fiecare

Ne-om fi simţind departe tare

De-un drum pe care-am vrea să fim.


Un porumbel
de Elena Farago
Un porumbel căzut-a, din zbor, pe-o stâncă-n mare,

Şi-i mic de tot săracul, de-abia a prins să zboare!

Vin valuri mari şi-n stâncă se lovesc, şi lui i-e frică,


Şi trist îşi ascunde capul, şi aripile-şi ridică

Când stropii săriţi din valuri pe pene-i cad şi-l udă,

Dar piuitul jalnic nu-i nimeni să-l audă!

Ci iată-o porumbiţă că-n zbor zorit soseşte:

E mama lui ce-l cată, plângând, de când lipseşte.

Şi-i lângă el acuma şi-l ciuguleşte dulce

Să-i treacă spaima şi-apoi să meargă să şi-l culce.

Şi-ncet spre cuib acum zbura-vor împreună –

Să-l încălzească mama, să adoarmă –

Noapte bună!
Vine, vine iarăşi iarna
de Elena Farago
Vine, vine iarăşi iarna,

Ninge-afară, ninge.

Mulţi copii afară sunt,

Laudă colinde.

Doar bunica stă în casă,

Spune o poveste.

Despre marele Iisus,

Spune o poveste.
Şi iar mi-i sufletul la tine…
de Elena Farago
Şi iar mi-e sufletul la tine

Atât de-ntreg,

Atât de tot,

Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare

Că cere,

Mângâie,
Şi doare,

De parcă tu ai plâns-o-n mine,

De parcă ţi-am venit de tot…

Aşa! dă-mi mâinile-amândouă,

Şi ochii amândoi mi-i dă,

Deschişi adânc

Şi mult

Şi-aproape

Pân-vom închide-o sub pleoape

Aceeaşi stea topită-n două

De mult ce ia

De mult ce dă…

Şi cale gândului se-nchide

Doar lacrimile văd şi cer…

Şi nu mai am nici ochi,

Nici gură…

Pe valul mării ce mă fură

Privirile nu-şi pot deschide

Decât fereastra dinspre cer…


Şireata
de Elena Farago
Viorica, fata mamei

Cea cuminte şi curată,

Şi-a făcut, mâncând cireşe,

Pe furiş, pe şorţ, o pată…


Şi-acum stă-ntr-un colţ şi plânge:

„Doctorul e vinovat

Şi c-o să mă certe mama,

Şi că şorţul l-am pătat!”

Mama intră-ncet pe uşă;

Ea tresare şi-ntinzând

Mâinile deasupra petei,

Plânge întruna suspinând.

– De ce plângi, fetiţa mamei?

– Plâng că doctorul ţi-a spus

Să nu-mi dai deloc cireşe,

Şi tu în dulap le-ai pus…

– Şi tu plângi din lăcomie?

Ce ruşine!

– Să mă ierţi!

– Bine, dar să fii cuminte…

– Nici de şorţ nu mă mai cerţi?

– Care şorţ? întreabă mama…

– Uite, ăsta: l-a pătat

Lăcomia pentru care,

Chiar acuma m-ai iertat.


Dacă-mi aplec smerit genunchii…
de Elena Farago
Dacă-mi aplec smerit genunchii,

Şi mâinile mi le-mpreun

Nu mă gândesc să fie, Doamne,

Nici cel mai drept, nici cel mai bun…

Şi nu te rog să-i dai nici haruri,

Nici minte cine ştie cât…

Mi-ar fi destul să-l vad că-mi creste

Nici prea frumos, nici prea urât;

Şi nu l-aş vrea nici prea cuminte,

Şi nici din cale-afar-nebun;

Nici prea de tot supus s-asculte,

Dar nici să râda de ce-i spun.

Şi mai ales, aş vrea să simtă

În orice pas din trai, mereu,

Că cel mai credincios prieten

I-oi fi de-a pururi numai eu…


Un gând
de Elena Farago
Mii şi mii de valuri vin din larg mereu

Pân-ajunge marea de adapă malul; –

Nu-ntreba nisipul cine poartă valul

Că ar fi în stare să-ţi răspundă: – Eu!


Cântă astăzi viaţa
de Elena Farago
Dorul meu,

Deschide-ţi cartea pecetluită,

Şi-ţi răsfiră-n soare, şi-ţi răsfiră-n vânt

Paginile-n care, peste-albastru-ţi cânt,

Şi-a cernut tăcerea pulberea-i cernită…

Dorul meu,

Deschide-ţi cartea pecetluită,

Şi mă-nvaţă iarăşi cântul bunei veşti,

Să mi-l cânt, cum cântă florile-n fereşti,

Oglindită-n geamul larg deschis în soare…

Dorul meu,

În suflet mi-a crescut o floare!

Apăr-o de vânturi şi dă-mi viers s-o cânt…

Dorul meu,

În geamul larg deschis în vânt

Cântă astăzi viaţa, cântă-nfiorată,

Cald ca nicăieri, sfânt ca niciodată!

Despărţire
de Elena Farago
În mohorâta dimineaţă

Mijesc luminile ca-n fum,

Şi parcă dincolo de drum

S-a isprăvit cu orice viaţă,

Că nu mai poţi zări, de ceaţă,


O streaşină, un pom, un fum…

Şovăitor vă-ntindeţi pasul

Sub greul jilavului nor,

Vă doare-al inimii fior,

Vă-neacă lacrimile glasul,

Şi mut rămâne „bun rămasul”

Pe buzele ce parcă mor…

Doar mâinile înfrigurate

Se caută, se-ating, se strâng…

Şi iată că pe drum se sting

Luminile, odată toate,

Iar inimile vi se strâng,

De-aceeaşi presimţire… poate.

…Şi mâinile înfrigurate

Se-nlănţuie de parcă plâng…

S-ar putea să vă placă și