NUME: POP ANCA ANAMARIA

SPECIALIZARE: ROMÂNĂ – ENGLEZĂ

DISCIPLINĂ: LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ

UNITĂŢI FONETICE SUPRASEGMENTALE

- ACCENTUL ȘI INTONAȚIA -

În realizarea oricărei comunicări se disting unităţile segmentale, ca sunete propriu-zise (vocale,

consoane, semivocale) şi unităţi prezente constant în lanţul vorbirii, dar nesesizate în segmentul
sonor. Sunt unităţi care marchează atât cuvântul luat în sine, ca o componentă a enunţului şi,
implicit, a mesajului, cât şi îmbinările de cuvinte în limitele propoziţiilor şi ale frazelor.

Având în vedere ierarhia unităţilor sintagmatice care pot contracta relaţii cu unităţile
suprasegmentale, prima treaptă este reprezentată de silabă, ca cea mai mică tranşă fonică care
poate primi accent.

În emisia vorbită, receptorul percepe auditiv nu numai sunete ca atare (ca sunete articulate din
alcătuirea cuvintelor), ci şi anumite modelări ale vocii, timbrului etc. Practic, constituirea
sensului transmis prin lanţul vorbit presupune o îmbinare între sunete (ca unităţi din segment) şi
unităţi suprasegmentale. Acestea pot fi unităţi intensive (= accente), caracterizând silabe (şi
cuvintele din care fac parte acestea) şi unităţi extensive (= intonaţie) care presupun mai multe
silabe (cuvinte şi ansambluri de cuvinte).

 ACCENTUL
Accentul este o unitate suprasegmentalã intensivã care presupune pronunţarea mai intensã sau pe
un ton mai înalt a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic (sintagmã,
propoziţie, frazã).

Accentul în limba română este liber (nu este legat de o anumită poziție a silabei în cuvânt) și
mobil (își poate schimba locul în timpul flexiunii).

 Clasificarea accentelor:
1. Dupã unitatea în cadrul cãreia funcţioneazã, accentele sunt:
 accent al cuvântului: cãţél, mérgem;.
 accent sintactic - de grup, al frazei - poate fi logic (intelectual), când reliefeazã o unitate
consideratã esenţialã pentru înţelegerea conţinutului: ,,Am primit cartea” (nu caietul).;
sau afectiv (emoţional, emfatic), când reliefeazã o stare emoţionalã sau o atitudine
subiectivã: ,,Aşa ai fãcut!” (reproş).

2. Dupã naturã:
 accent de intensitate (dinamic), dependent de amplitudinea sunetelor, care este
condiţionatã de energia articulãrii acestora. Existã mai multe grade de intensitate.

1
 NUME: POP ANCA ANAMARIA
SPECIALIZARE: ROMÂNĂ – ENGLEZĂ
DISCIPLINĂ: LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ
Cuvintele polisilabice - multe dintre ele derivate sau compuse – pot avea, pe lângã
accentul principal (forte), şi accente secundare (slabe): bùnãvoínţã, àntepenúltimul;
 accent muzical (tonic), dependent de numãrul de vibraţii pe secundã care caracterizeazã
articularea sunetelor. Apare în limbi precum greaca veche, latina clasicã, japoneza,
coreeana. Poate fi ascuţit, grav sau circumflex, dupã cum e bazat pe ridicarea, coborârea,
sau, respectiv, pe ridicarea şi apoi coborârea tonului, în interiorul silabei accentuate. Cele
douã tipuri de accent, de intensitate şi muzical, nu se exclud reciproc, dar între ele nu
existã o relaţie de dependenţã.

3. Dupã poziţie:
 accent fix, al cãrui loc este condiţionat fonetic sau morfosintactic (apare în limbi precum
franceza, ceha, polona, maghiara etc);
 accent liber, al cãrui loc este variabil (în limbi precum româna, italiana, rusa, engleza
etc.). În funcţie de comportamentul în cursul flexiunii acest tip de accent poate fi stabil,
dacã îşi menţine locul din forma de bazã în întreaga paradigmã, sau mobil, dacã îşi
schimbã locul în raport cu forma de bazã. În limba românã, accentul liber este relativ
stabil în flexiunea nominalã [excepţii: sorã - surori, norã - nurori, radio - radiouri] şi
mobil în flexiunea verbalã (ri'dic, ridi'cãm, 'sufãr, sufe'rim).

4. Dupã poziţia silabei accentuate în cuvânt, cele mai frecvente tipuri de accent sunt:
 accent oxiton; accentul pe ultima silabã a cuvântului oxiton: cântá, basmá, noróc;
 accent paroxiton; accentul pe silaba penultimã a cuvântului paroxiton: întâlníre, pleácã,
mérge, lumínã;
 accent proparoxiton; accentul pe silaba antepenultimã a cuvântului proparoxiton:
întrerúpere, pãdúrile;
 în cuvintele polisilabice pot fi accentuate şi alte silabe: prépeliţã, nóuãsprezece.

O altă distincţie, în limba română, fără valoare funcţională în sine (neasociată cu elemente
paraverbale şi nonlingvistice) este:

- accent ascuţit (urcarea tonului)

- accent grav (coborârea tonului)

- accent circumflex (urcă şi apoi coboară)

În limbile cu accent liber existã posibilitatea accentuãrii diferite a aceluiaşi cuvânt. Formele
diferenţiate pot reprezenta variante libere, literare (íntim-intím, súntem-suntém, súnteţisuntéţi,
profésor-profesór) sau neliterare (corect: únic –incorect: uníc, penuríe-penúrie, caractér-
carácter, trafíc-tráfic); altele sunt variante regionale: (bolnáv-bólnav, jiláv-jílav,
duşmándúşman).

2
 NUME: POP ANCA ANAMARIA
SPECIALIZARE: ROMÂNĂ – ENGLEZĂ
DISCIPLINĂ: LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ
 Funcţiile accentului:
Accentul îndeplineşte diferite funcţii:
 culminativã: de punere în valoare a unei anumite silabe (accentul cuvântului):
re-pú-bli-cã.
 expresivã: de reliefare a unei unitãţi semnificative (accentul sintactic); Aceasta este
pãrerea mea!
 distinctivã: de diferenţiere semanticã a cuvintelor formate din aceleaşi sunete (accentul
liber, care poate fi relevant fonologic: cópii - copíi, ácele - acéle).

 INTONAŢIA
Intonaţia reprezintã variaţia de înãlţime a tonului în rostirea unui enunţ şi este o unitate
suprasegmentalã extensivã. Intonaţia dã melodia enunţului, transmiţând anumite informaţii
gramaticale (tipul de enunţ în funcţie de scopul comunicãrii: declarativ, exclamativ, interogativ:

Pleacã acasã.│ - aserţiune; Pleacã acasã? ↑ - întrebare; Pleacã acasã! ↓ - ordin), dar şi
semnificaţii de tip conotativ, legate de starea afectivã a emiţãtorului, atitudinea şi intenţiile
comunicative ale acestuia.

Orice enunţ este caracterizat printr-un contur intonaţional care poate fi descris comparând tonul
cu care este pronunţat ultimul cuvânt, cu tonul silabei proeminente (silaba în a cãrei rostire se
produce ridicarea tonului) din enunţul considerat.

Se disting, astfel, trei tipuri de contururi intonaţionale:

 neutru: ultima silabã accentuată este pronunţatã pe acelaşi ton cu silaba proeminentã:
Priveşte înainte │.
 ascendent: ultima silabã accentuată este pronunţatã pe un ton mai ridicat decât silaba
proeminentã: Priveşte│înainte↑?
 descendent: ultima silabã accentuată este pronunţatã pe un ton mai scãzut decât silaba
proeminentã: Priveşte înainte! ↓

Intonaţia este specificã fiecãrei limbi. În limba românã, conturul ascendent caracterizeazã, de
regulã, enunţurile interogative, care nu conţin pronume sau adverbe relative, iar conturul
descendent poate fi identificat în cazul enunţurilor declarative.

Conturul ascendent este prezent şi la sfârşitul unei sintagme, în funcţie de semnificaţia pe care
emiţãtorul vrea sã o dea unui enunţ: Am vorbit ieri↑ cu Ion↑ despre asta↓.

Dacã enunţurile au structura unei fraze, conturul ascendent poate caracteriza atât regentele, cât şi
subordonatele: Scriu scrisoarea↑ dacã am timp.│ Dacã am timp↑ scriu scrisoarea.│

3
 NUME: POP ANCA ANAMARIA
SPECIALIZARE: ROMÂNĂ – ENGLEZĂ
DISCIPLINĂ: LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ
În general, există o permanentă îmbinare a celor două unităţi, ceea ce dă posibilitatea transmiterii
unor mesaje diferite cu acelaşi lanţ fonic.

Numită şi „melodia vorbirii“, intonaţia în limba română are acum o adevărată monografie, chiar
dacă „este o componentă a rostirii pe cât de uşor de realizat (atunci când vorbim) şi de perceput
(atunci când îi ascultăm pe alţii), pe atât de greu de analizat ştiinţific şi, mai ales, de sugerat în
scris“.

Intonaţia este o componentă fundamentală a comunicării, fiind legată nu numai de unităţile

sonore luate în sine, ci şi de structurile sintactice (simple sau complexe). Astfel, se şi explică o
interpretare, conform căreia intonaţia este o consecinţă a variaţiilor de înălţime a vocii şi, o alta,
care are în vedere diversitatea factorilor care concură, în final, la constituirea informaţiei dorite
(durată, pauze, debit, gesturi etc.).

Reducând la esenţă definiţia intonaţiei, Laurenţia Dascălu-Jinga subliniază faptul că intonaţia

reprezintă „variaţiile în înălţimea vocii, care îndeplinesc un rol semnificativ la nivelul enunţului“.
Înălţimea vocii este o calitate care depinde de frecvenţa fundamentală şi, implicit, de vibraţiile
coardelor vocale.

Așadar, alături de topică și accent, intonația are un rol deosebit pentru claritatea exprimării,
pentru stabilirea sensului și a scopului propozițiilor, precum și pentru marcarea raporturilor de
subordonare, ea are o funcție activă în caracterizarea unităților sintactice (părți de propoziție,
propoziții, sintagme, fraze) și în marcarea stilistică, expresivă a acestora.

4
 NUME: POP ANCA ANAMARIA
SPECIALIZARE: ROMÂNĂ – ENGLEZĂ
DISCIPLINĂ: LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ

BIBLIOGRAFIE:

 Georgeta Corniță, ,,Fonetica integrată”, Baia Mare, Editura Umbria, 2001;

 Dumitru Ivănuș, ,,Limba română: fonetică, vocabular, morfologie, sintaxă, ortografie,
punctuație, stilistică”, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1993;
 Dumitru Draica, ,,Limba română Fonetică – Fonologie”, Partea I, Chișinău, Editura
Pontos, 2014.