NUME: POP ANCA

SPECIALZAREA: ROMÂNĂ – ENGLEZĂ

DISCIPLINA: ETNOLOGIE ȘI FOLCLOR LITERAR ROMÂNESC

LEGENDA
O legendă este o povestire fantastică cu elemente istorice reale transmisă prin forma orală.
Legenda este o narațiune populară în proză sau în versuri, în care se împletesc realitatea și
ficțiunea.

Legenda, spre deosebire de basm, este strâns legată de un element cheie și se concentrează pe un
loc, un obiect, un personaj, o poveste, se explică originea unor ființe, plante sau animale,
desfășurarea unor momente istorice sau faptele unor eroi ș.a.m.d. Legendele combină fapte reale
cu întâmplări imaginare, atât cele posibile cât și cele complet ireale. Ele au servit de obicei
pentru a explica geneza sau producerea unor fenomene sau evenimente.

În limbajul comun, termenul a devenit sinonim mitului și se referă la ceva a cărei existență nu a
fost niciodată dovedită.

LEGENDELE BABEI DOCHIA

Baba Dochia, conform lui George Călinescu, face parte din cele “4 mituri fundamentale care au
modelat cultura și spiritualitatea româneasca.” Sacrul sta sub semnul venirii primăverii, de aici
derivând mai multe legende și tradiții românești, evocate an de an.

 Baba Dochia, mama lui Dragobete

Se spune că a fost odată, o femeie căreia i se zicea Baba Dochia. Aceasta avea la rândul ei un
băiat frumos – Dragobete, care era mândria ei. Însă într-o zi, Dragobete s-a îndrăgostit până peste
cap de o fată frumoasă şi tânăra ca primăvara. Această tânăra frumoasă, urma să devină soţia lui
Dragobete, însă fără acordul Dochiei.

Baba Dochia pentru a se răzbuna şi pentru a-şi necăji nora, îi dă într-o zi rece de iarnă un ghem
de lână neagră şi îi spune următoarele: „Du-te la pârâu şi spală acest ghem, să te întorci acasă
abia când acesta devine alb şi curat!”. Fata fără să ştie nimic pleacă şi în curând se află la pârâu.
După mai multe ore tânăra încă încerca din răsputeri să albească ghemul. Chiar dacă avea
degetele de la mâini şiroind de sânge şi era îngheţată de frig, aceasta nu putea să plece acasă
până nu-şi îndeplinea sarcina.

Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Hristos i-a apărut în cale şi i-a dat o floare roşie,
spunându-i să spele lâna cu ea. Mulţumindu-i, fata a pus floarea în apă, a spălat lâna şi a
constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită aceasta a plecat spre casă, dar soacra sa, auzind
povestea fetei, a acuzat-o că acela ce i-a dat floarea nu era un simplu prieten – fata l-a numit
Mărţişor pe acesta, nerecunoscându-l pe Iisus Hristos.
 NUME: POP ANCA
SPECIALZAREA: ROMÂNĂ – ENGLEZĂ
DISCIPLINA: ETNOLOGIE ȘI FOLCLOR LITERAR ROMÂNESC

După aceasta întâmplare, Dochia a pornit împreună cu turma sa spre munte, fiind convinsă că
primăvara venise deja, altfel de unde ar fi putut Mărţişor să aibă floarea? Pe parcursul călătoriei
sale, şi-a scos, rând pe rând, cele doisprezece cojoace pe care le purta, până a rămas fără nici
unul. Dar vremea s-a schimbat. Pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se
făcuse acum. Ningea şi totul începuse să înghețe. Dochia a îngheţat împreună cu oile sale,
transformându-se, conform legendei, în stană de piatră.

 Babele
 Baba Dochia - o prea frumoasă prinţesă
O altă legendă spune că Baba Dochia nu era, de fapt, o babă, ci fiica unui împărat vestit şi era aşa
de frumoasă, că toţi fiii de crai o peţiră dar ei nici unul din ei nu-i plăcea.

Azi aşa, mâine aşa, poimâine la fel, până ce unul din ei porneşte cu război împotriva împăratului,
tatăl fetei. Gândul lui nu era altul decât să pună mâna pe fată.

Biata fată, când a auzit, de frică să nu cadă în mâna lui, s-a dus la o vrăjitoare şi a rugat-o să o
prefacă într-o babă zbârcită şi urâtă.

Și-a luat nişte oi, s-a îmbrăcat cu nouă cojoace căci era iarnă şi topenie de frig, şi şi-a luat drumul
spre pădure. A stat fata până primăvara când a dat colţul ierbii. În ziua dintâi a lui martie a fost
aşa de cald, că baba şi-a lepădat un cojoc din cele nouă. A doua zi, şi mai cald, şi baba şi-a mai
lepădat un cojoc, şi aşa până ce şi-a dezbrăcat toate cojoacele. Dar tocmai a noua zi, când şi-a
azvârlit ultimul cojoc, începe deodată un vânt aşa de puternic, încât o îngheţă pe babă şi o
prefăcu într-o stană de gheaţă.

De-atunci a rămas rostul vremii tot aşa schimbător în cele nouă zile de la începutul primăverii.

 Dochie, fiica lui Decebal

În multe părţi se mai crede că această Dochie ar fi fost fiica lui Decebal şi că a fugit în pădure şi
s-a făcut păstoriţă, de frică să nu cadă în mâinile romanilor şi ale împăratului Traian.

După ultima zi a babei, se crede că frigul nu mai are putere, iar oamenii nu mai au nevoie de foc.
De aceea oamenii, în acea zi, curăţesc curţile, strâng tot gunoiul la un loc şi îi dau foc, iar apoi
sar peste el ca să se afume şi să fie feriţi de orice spurcăciune, căci toate spurcăciunile ard o dată
cu gunoiul. Tot pentru asta, femeile afumă şi prin case, cu o cârpă arsă.