Elemente de versificaţie şi stilistică, Anul I, sem.

I
Cacofonia
Definiţie
Efect acustic dezagreabil, rezultat din repetarea sau combinarea sunetelor/ silabelor în
cuvânt sau în frază, opus eufoniei. Se opune totodată şi cacografiei, scriere neconformă regulilor
ortografice: sa dus în loc de s-a dus. [DŞL, 2005: 90]
N.B. Cacofonia este o asociaţie supărătoare de sunete, indiferent care sunt acestea. Ea se
produce nu doar la întâlnirea aşa-ziselor silabe cacofonice (ca, că, ce, cu, cî, ci), destul de
frecvente în limba română ca prepoziţii, conjuncţii ori ca părţi de început/ sfârşit ale unor cuvinte
mai lungi (verbe, substantive, adverbe, adjective), ci şi în alte cazuri: Merg cu cortul la munte.,
Nicu cu Cristina s-au dus la petrecere., Adesea la şedinţă toţi taţii tac. (finalul sacadat şi
ţăcănitor este o cacofonie perfectă); Mama mea m-a mascat. (bâlbâială din partea vorbitorului);
Pornind de la şase seturi de exemple, vom demonstra polivalenţa lui „de”. (vezi mai jos
comentarii)
În enunţul următor: Legea trebuie să specifice ce cetăţeni au acest drept. [Cf. Gruiţă,
2006: 230] repetarea silabei ce reprezintă o tautofonie [Cf. DEX, 1998: 1072, repetiţie
supărătoare a aceloraşi sunete sau articulaţii], mai ales că există acolo şi un ci, apropiat ca
sonoritate, urmat de un fi, care întregesc această impresie negativă. Tot tautofonii (sic!) pot fi
considerate şi îmbinările de tipul: Otrăvurile pe care le iau primejduiesc viitorul lor şi poate şi
pe cel al urmaşilor lor., Copilele le legănam pe rând, Adresa sa s-a schimbat, Iarăşi îşi înşiră
poveştile, Ambii biciclişti au fost de vină în producerea accidentului., În îndrumarea studenţilor
pentru licenţă se implică şi profesorii mai tineri., Munca de descifrare a papirusului a fost
răsplătită de marea descoperire făcută., copilului lui Luca etc.
Tautofonie vine din gr. tautos „acelaşi” (to, articolul hotărât + autos, „acelaşi, sine”) şi
phone „sunet”.
Eufonia desemnează un efect acustic muzical, rezultat din combinarea/ repetarea sunetelor
în cuvânt sau din alăturarea cuvintelor în frază, aflându-se la baza unor figuri de sunet (aliteraţia,
asonanţa, rima). [DŞL, 2005: 206]
Etimologia termenului. Corelarea cu alţi termeni
Cacofonie este un neologism format din 2 cuvinte greceşti: kakos = rău, urât, prost şi
phone = sunet. Se opune altori termeni care prezintă aceeaşi componentă caco-:
 cacofazie „vorbire incorectă”;
 cacologie/ cacografie „construcţie gramaticală defectuoasă”: folosirea lui ca şi.

1
Elemente de versificaţie şi stilistică, Anul I, sem. I
Cacofonia
OBS. Cacografia este definită într-un dicţionar românesc drept „ortografiere greşită” (!),
sintagma reprezentând, de fapt, un pleonasm, întrucât orto- = drept, corect şi graphia = scriere.
Alte cuvinte cu orto-: ortodoxie „dreapta credinţă”, ortopedie „creştere corectă a oaselor
corpului”, ortogonal „unghi drept”, ortoepie „pronunţare corectă a cuvintelor”, ortogramă
„model de scriere corectă”.
Formantul caco- se opune lui calo- (din gr. kallos = frumos) şi lui eu- (gr. „cum se cuvine,
bun, de bună calitate”)
 calofilie „preocuparea pedantă pentru exprimarea deosebit de frumoasă”; caligrafie
„scriere frumoasă, plăcută ochiului”.
 eufonie „sonoritate bună, plăcută, armonioasă” (gr. eu- + phone „voce”), eufemism
(gr. eu- + pheme „vorbire”), eugenie (gr. eu- + genes „născut”), euharistie etc.
Trăsăturile cacofoniei. Exemple
1. Pot fi cacofonii întâmplătoare în vorbire ori cacofonii utilizate cu efect parodic în
textul literar: Viorico, coboară repede!, Scrie-mi dacă cartea ţi-a plăcut!, Non, il n’est rien que
Nanine n’honore. (Voltaire) [DŞL, 2005: 90]
2. George Pruteanu1 distinge cacofonii banale, „clasice” şi cacofonii acceptate. Din
prima categorie fac parte exemple de tipul: o statistică care, o politică care, crede dl. Mateica
care, să definească calitatea, procedează ca Călinescu, să pornească când, afirm că cartea
Asemenea asocieri trebuie evitate, mai ales pentru că alterează receptarea enunţului, i.e.
deturnează atenţia. Se poate spune: o statistică recentă care, procedează ca G. Călinescu sau în
maniera lui Călinescu, să pornească atunci când, afirm că volumul.
N.B. Nu este justificată nici inserarea grupării ca şi, prin care se produce o cacografie sau
o cacologie: el ca şi director e nu ştiu cum, eu ca şi ministru am făcut cutare, ea ca şi avocat al
lui, zice că... Ca şi nu are acelaşi sens cu prepoziţia ca, prepoziţie exprimând calitatea, sinonimă
cu drept şi de sau cu locuţiunile prepoziţionale în calitate de şi în chip de. Am putea spune pur şi
simplu: el ca director sau, reformulat (deşi nu este necesar): el, în calitate de director, e nu ştiu
cum. Dacă alegem să spunem eu ca coleg şi introducem acel şi, eu ca şi coleg sau pronunţăm „eu
ca (scuzaţi cacofonia) coleg” sau „eu ca (virgulă) coleg”/ „eu ca, coleg” (!) avem impresia că
scăpăm de cacofonie, însă nu facem altceva decât să atragem atenţia şi mai mult asupra ei.
Vorbitorii care procedează astfel îşi iau măsuri exagerate de precauţie.
1
Vezi Cacofonicul ca şi prezentat în emisiunea Doar o vorbă să-ţi mai spun în perioada 9–25.III.2006.

2
Elemente de versificaţie şi stilistică, Anul I, sem. I
Cacofonia
Acolo unde înlocuirile nu sunt posibile, nu schimbăm: este cazul denumirilor ştiinţifice
(stenoză aortică calcificată), limbajul ştiinţific fiind caracterizat prin precizie şi nu eufonie. Sunt
acceptate cacofonii precum: Ion Luca Caragiale (de aceea semna, probabil, I. L. Caragiale),
biserica catolică, Banca Comercială Română, Policlinica cu plată.
3. G. Gruiţă, în Moda lingvistică 2007. Norma, uzul şi abuzul, p. 230–231, discută despre
două tipuri de cacofonii:
 categoria vorbitorilor ce ţin seama de etimonul grecesc şi au în vedere orice îmbinare
„rău sunătoare”, cacofonia generică, de tipul A
Exemple citate: îmbracă cămaşa asta (conversaţie între soţ şi soţie), ridică capul (dialog
medic – pacient), încalcă canoanele limbii literare (emisiune TV), Liga Profesionistă se joacă
(scuzaţi cacofonia inevitabilă) cu focul. (Pro Sp., 2004, nr. 2208, 1/ 1), barcă cu motor
 categoria vorbitorilor sensibili numai la cacofonia de tipul B, cu percepţie auditiv-
olfactivă.
Aceştia pun cacofonia în relaţie (şi) cu un cuvânt românesc, pe care dicţionarele îl dau ca
aparţinând limbajului copiilor (caca) şi care înseamnă, potrivit DEX, „materii fecale, excremente;
lucru murdar, respingător”. „Blestemul” acestei coincidenţe are două urmări: confiscarea
termenului ştiinţific, limitarea la tipul B şi hiperbolizarea cacofoniei ca fenomen lingvistic
negativ.
O cacofonie la fel de „rău evocatoare”, cu trimitere tot la limbajul copiilor este a – a; ea
nu scandalizează, deşi apare frecvent în structura unor forme verbale sau în exprimarea
genitivului: a analiza, a ascultat, a anului, a acestuia, a autorului.
Tot G. Gruiţă vorbeşte despre aşa-numita virgulă anticacofonică, o virgulă ca la
matematică, „spusă sau scrisă”, care nu ţine seama de morfosintaxă, de aspectul scris/ vorbit al
exprimării, sfidând orice lege: Este o ordine de idei, în care ne putem mândri, în sfârşit, ca,
contemporani ai acestor specialişti indispensabili. (Rlit, 2004, nr. 9, 30/ 3); Românul va mânca
virgulă caş mai scump, poate mai puţin, dar, categoric, mai bun şi mai sănătos. (TV); Cu ce
bucurie am aflat că se însoară iar! Şi încă virgulă cu cine? Cu o frumuseţe din Republica
Dominicană! (Ziua, 2005, nr. 3355, 20/ 2)

Bibliografie consultată:

3
Elemente de versificaţie şi stilistică, Anul I, sem. I
Cacofonia
Bidu-Vrănceanu, Angela, Călăraşu, Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Mancaş,
Mihaela, Pană Dindelegan, Gabriela, 2005, Dicţionar de ştiinţe ale limbii [DŞL], Bucureşti,
Editura Nemira.
Gruiţă, G., 2006, Moda lingvistică 2007. Norma, uzul şi abuzul, Piteşti, Editura Paralela
45. [cap. VII, Anacoluturi, pleonasme şi cacofonii, Cacofonia – practica şi teoria, p. 229–234]
Gruiţă, G., 1998, Gramatica normativă, ediţie revăzută şi completată, Cluj-Napoca,
Editura Dacia. [cap. IV, Adverbul, prepoziţia, conjuncţia, L-am apărat ca coleg sau L-am apărat
ca şi coleg?, p. 173–174]
Popescu, Mihaela, 2007, Dicţionar de stilistică, ediţia a 2-a revizuită, Bucureşti, Editura
ALL Educaţional.
Pruteanu, George, Cacofonicul „ca şi”, disponibil la:
http://www.pruteanu.ro/4doarovorba/emis-s-009-cacof-ca-si.htm.
Ungureanu, Constantin, 2008, Limba română. Valori stilistice şi modalităţi de predare-
învăţare, Bucureşti, Editura Akademos Art. [există doar un subcap. legat de eufonie, vezi partea a
II-a a lucrării, Resurse expresive la nivel fonetic: Valori expresive ale sunetelor. Eufonia, p. 52–
55]