Tipuri de greșeli în exprimare

Tautologie:
Prin tautologie (din greacă  care spune același lucru) se înțelege o greșeală de limbă care
constă în repetarea inutilă a aceleiași idei formulată cu alte cuvinte. Poate fi considerată
un tip de pleonasm.
De obicei tautologia are forma unei propoziții sau a unei fraze. Prin tautologie nu se
urmărește definirea unui anumit termen, ci se accentuează trăsăturile acestuia. De
exemplu: viața este viață, legea este lege.
Din punct de vedere sintactic, tautologia este o construcție în care se repetă un cuvânt,
dar cu funcție sintactică diferită, de cele mai multe ori termenul repetat are funcție
sintactică de nume predicativ (omul este om). Se realizează relații tautologice atât la
nivelul propoziției (de cântat nu cântă), cât și la nivelul frazei (ea este ceea ce este).
Există situații în care tautologia este intenționată și, în fond, doar aparentă, atunci când
în cea de-a doua utilizare a sa, cuvântul care se repetă are sens schimbat – generic,
valorizator. Se realizează astfel o veche figură a retoricii: antanaclaza. Falsa tautologie
(„omul să fie om”; „dacă-i bal, bal să fie”) se bazează pe un efect de intensificare,
identificând, într-o situație individuală, o noțiune în gradul ei cel mai înalt, absolut.
Ex: Legea este lege; elevul este elev; datoria este datorie.

Pleonasm:
În lingvistică un pleonasm (din grecescul pleonasmos, exces) este exprimarea unei idei
folosind mai multe cuvinte decît este necesar. În funcție de context și de intenție
pleonasmul poate reprezenta fie o greșeală de logică sau o stîngăcie de exprimare -
pentru că aduce redundanță în transmiterea informației -, fie o figură de stil, îndeplinind
același rol ca repetiția retorică.
În lucrările normative pleonasmul este de obicei prezentat ca greșeală de logică.
Conform altor autori pleonasmul este însă de multe ori doar o stîngăcie stilistică, așa
cum este și cacofonia. Unele construcții pleonastice sînt foarte supărătoare prin defectele
sintactice — de exemplu anacolutul dintre aceștia, majoritatea dintre ei —, în timp ce
altele sînt ușor tolerabile și chiar justificate prin faptul că ajută la expresivitate sau la
precizarea sensurilor. Cu toate acestea, există pleonasme admise în limba română (de
exemplu, „ani de zile”, „mujdei de usturoi”).
Caracteristica definitorie a pleonasmului este faptul că sensul unuia din cuvintele
implicate este în totalitate inclus în celelalte, ceea ce face ca acest cuvînt să fie, din punct
de vedere strict logic, total inutil. Acest lucru se întîmplă fie atunci cînd sensul
cuvîntului inutil este identic cu al altui cuvînt prezent, ca de exemplu în dar însă, fie este
doar inclus în acesta, ca de exemplu în avansează înainte.
Alte exemple:

 M-am întors înapoi.  Vă rugăm să avansați

înainte.
  Coboară jos!  hepatită la ficat
 moș bătrîn  antică și de demult
 a dăinui permanent  mijloacele mass-
 contrabandă ilegală media (sau mijloacele media)
 același numitor comun  decît numai
 atac agresiv  dar însă
Asemenea construcții dovedesc necunoașterea sensului cuvintelor, neglijență în
exprimare sau dorința vorbitorului de a impresiona prin folosirea unor cuvinte elegante.
Pe de altă parte, la fel cum există o obsesie a detectării și semnalării cacofoniilor, unii
vorbitori au și o obsesie a pleonasmelor, ca urmare a insistenței cu care sînt criticate
acestea în școală.

Cacofonie:
În retorică și arta poetică cacofonia desemnează orice succesiune neplăcută de sunete
din discurs, supărătoare prin dificultatea de pronunțare sau cea de înțelegere a mesajului
rostit. În plus, în cultura românească recentă școala și publicul includ tot la cacofonie și
formarea accidentală de cuvinte cu sensuri nepotrivite sau dezagreabile, prin alipirea a
două cuvinte învecinate.
Deși cacofoniile sunt doar stîngăcii care țin de estetică și nu greșeli propriu-zise,
învățămîntul românesc recomandă ca acestea să fie evitate în exprimarea îngrijită.
Exagerările în evitarea cacofoniilor sunt criticate de lingviști, care recomandă ca dacă
vorbitorii țin neapărat să evite cacofoniile, atunci să procedeze cu măsură și realism, fără
a aduce prejudicii informației din mesaj sau corectitudinii gramaticale a acestuia.
[1]
 Astfel, în limbajul științific se pune accentul în primul rînd pe precizia exprimării și cu
totul secundar pe eufonie, iar unii autori ignoră în mod voit cacofoniile.
Majoritatea vorbitorilor de limba română sunt conștienți de acea categorie de cacofonii
create prin alăturarea silabelor ca-ca (sau a unora asemănătoare) din cuvinte
învecinate: negru ca cărbunele, vezi că cazi, politică care etc. Aceste cacofonii sunt în
mod deosebit evitate de vorbitori, mai ales în vorbirea sau scrierea îngrijită, considerînd
că astfel de succesiuni de sunete stînjenesc transmiterea corectă a mesajului prin crearea
unei asociații de sensuri nedorite. Pentru evitarea lor, unii vorbitori ajung să facă greșeli
gramaticale propriu-zise (cacologii), de exemplu prin introducerea între cele două
cuvinte implicate a cuvîntului virgulă (care de altfel mai mult atrage atenția asupra
cacofoniei) sau prin folosirea în locul cuvîntului ca a locuțiunii ca și, chiar și atunci cînd
sensul acesteia nu se potrivește în propoziție. O serie de cacofonii din această categorie
nu pot fi însă evitate ușor, pentru că apar în expresii fixe sau în nume de
persoane: Biserica Catolică, Epoca Capitalistă, stenoză aortică calcificată, Ion Luca
Caragiale, bancă comercială, tactica cavalerească etc. Printre necunoscători umblă
informația falsă că ar exista trei, cinci, șapte sau mai multe cacofonii acceptate „în mod
oficial”.
Atunci cînd estetica mesajului contează, succesiuni de sunete tautofonice (repetitive)
precum următoarele pot fi considerate cacofonii:
 finalul sacadat din la ședință toți tații tac;
aparenta bîlbîială din mama mea m-a mascat;
repetarea silabei ce din legea trebuie să specifice ce cetățeni au acest drept;
repetarea secvenței lui în copilului lui Luca;
copilele le legănăm pe rînd;
adresa sa s-a schimbat;
iarăși își înșiră poveștile;
hiatul deranjant din a analiza, a ascultat, a anului etc.

Diferențieri dialectale teritoriale sociale

Regionalisme:
În lingvistică, termenul regionalism sau provincialism denumește un fapt
de limbă caracteristic unei sau unor anumite varietăți regionale a(le) unei limbi
(dialect, grai), deci limitat la o anumită regiune[1][2]. Regionalismul se identifică prin
diferența pe care o prezintă față de ceea ce prevăd normele limbii standard.

Lubenita = pepene (Oltenia)

Malai = porumb (Maramures)

Chitros = zgarcit (Muntenia de est)

Profesionalisme:
Cuvânt cu caracter tehnic folosit într-o anumită profesiune.

Argou:
Argoul este un limbaj convențional folosit în mod conștient de către vorbitorii unui
grup social sau profesional, pentru a nu fi înțeleși de ceilalți. După Ion Pachia
Tatomirescu [1], «argoul este un mod de exprimare nonliterar, specific anumitor grupuri
sociale „certate cu legea“ și cu „codul manierelor elegante“ – grupuri alcătuite din
vagabonzi, delincvenți, dar și din elevi, studenți, militari ș. a. –, care și-au format un
„vocabular special“, cuprinzând cuvinte „cu sensuri deturnate“, din limba comună, ori
din sfera regionalismelor, neologismelor etc., după un „cod propriu-încriptat“, cu
„înțelesuri“ fără vreo legătură cu sfera lor propriu-zisă, încât să fie „de nebănuit“
îndeosebi celor ce reprezintă autoritățile, ori celor ce au legături cu autoritățile.».
Un fenomen actual este că în chat nu se dă importanță utilizării unei limbi corecte din
punct de vedere sintactic sau ortografic [necesită  citare]. Greșelile de tastare și gramaticale sunt
frecvente. Caracteristic la chaturi este folosirea extensivă
a anacolutelor, aposiopezelor, abrevierilor, elipselor, interjecțiilor precum și a expresiilor
tipice de argou (slang)[necesită  citare]. Semnele de punctuație și majusculele lipsesc deseori.
În schimb se recurge des la emotigrame [ de ex. :-), ;-) sau :-o) ] sau și
la acronime nestandardizate din engleză(ca de ex. lol de la laughing out loud, în
traducere: râs puternic) sau și din română (vb = vorbim, k = ok(bine), nb = noapte bună
etc.)[necesită  citare].
Efectul final este posibilitatea de exprimare rapidă, instantanee, cu apăsare pe cât mai
puține taste de pe tastatură[necesită  citare]. Alt efect este însă că mulți interpretează argoul
folosit la chat drept subcultură.
Argoul elevilor : bacu (examenul
debacalaureat), cap (capacitate), hard (creier), mate/scârţa (matematica), romanţă (roma
nă), dirig/dirigă (diriginte), frunză (profesoara de biologie), bosu-
mare/direct (directorul), masa de
operaţie (catedră), babac (părinte), bila/bostan/devlă (cap), şase (atenţie !/vine !), chiul
angita, copniţa (fiţuica), parametru(deştept), corist (corigent), a pune botul (a nu se
« prinde » de ceva), plopist (a nu şti nimic), a pune placa (a spune lecţia pe de
rost), naşpa (antipatic, nesuferit), bengos (grozav, formidabil) etc.

Argoul studenţilor : gaman (student), paraşutist (persoana care vine neinvitata la

petreceri, care aduce muştarul la grătare), a bate apa (a pierde timpul), gherţoi (persoană
fără maniere), a avea pedigree (a avea facultate) etc.

Jargon:
Jargonul este un limbaj specific anumitor categorii sociale, care reflectă dorințele celor
ce-l vorbesc de a se distinge de marea masă a vorbitorilor și care se caracterizează prin
abundența cuvintelor și expresiilor pretențioase, de obicei împrumutate din alte limbi,
sau a celor de îngustă specialitate.[1]
Exemple:

Jargonul tehnic
Jargonul tinerilor
Jargonul informatic = jargonul calculatoriștilor (cuvântul „calculatorist” făcând el
însuși parte din acest jargon)
 O variantă de jargon informatic este și cel numit în engleză L33T Speak. Acesta este
folosit în special pe internet și constă din înlocuirea unor litere cu alte caractere
alfanumerice, ca de exemplu V3n3zu31@ în loc de Venezuela. La originea acestui jargon
a stat încercarea de evitare a filtrării automate a cuvintelor licențioase în discuțiile de pe
forumuri și canalele de chat.[2]
Uneori noțiunea de jargon este confundată cu cea de argou, diferența constând în faptul
că argoul se dorește a fi înțeles doar de cei care-l folosesc
Iată câteva exemple din cele care s-au folosit sau se mai folosesc: ánimă „suflet”
(cf. lat.anima), columbă „porumbiță” (cf. fr. colombe), demoazelă „domnișoară”
(cf. fr. demoiselle), bonjur „bună ziua” (cf. fr. bonjour), bonsoar „bună seara”
(cf.fr. bonsoir), mersi „mulțumesc” (cf. fr. merci), monsiu, monsió, musiu „domnule”
(cf. fr. monsieur), orvuar „la revedere” (cf. fr. au revoir), rezon „dreptate”
(cf. fr. raison), suarea „serată” (după fr. soirée), șarmant „fermecător”
(cf. fr. charmant), tujur „totdeauna” (cf. fr. toujours), úi „da” (cf. fr. oui) etc. Trebuie
spus că, dacă unii termeni cu această valoare nu se mai folosesc azi (ánimă, demoazelă,
musiu, rezon, suarea), câțiva ironizați de Caragiale încă din secolul trecut, alții, în
schimb, continuă să circule tot ca elemente de j. (orvuar, tujur) sau fără această
caracteristică lexicală (mersi, șarmant).
Cât despre elementele de j. italo-român, create de Heliade în epoca sa, nici unul n-a
fost acceptat de
limbă: amată („iubită”), angel („înger”), batellă („corabie”), bellă(„frumoasă”),
belețe („frumusețe”), solemnel „solemn”. Chiar pópol („popor”), care a avut o viață mai
lungă, a fost înlocuit de forma popor.