MODALIZATORII ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Limba română actuală are ca trăsătură caracteristică diversitatea stilistică determinată de

multiplicarea şi diferenţierea situaţiilor de comunicare, a contextelor de uz. Se subînţelege că asemenea
diversitate nu individualizează româna între alte limbi moderne (deoarece fenomenul e larg răspândit, cel
puţin în contexte culturale asemănătoare), ci deosebeşte într-o anumită ordine limba actuală mai ales de
cea din secolele trecute. S-a afirmat adesea că liniile fireşti de dezvoltare a limbilor în spaţiul social şi
cultural modern sunt complementare: reducerea diferenţelor regionale (sub presiunea urbanizării, a
contactelor umane, a reînnoirii mijloacelor de comunicare în masă, a globalizării) e contrabalansată de
sporirea diferenţierilor stilistice din interiorul limbii literare.1
Lucrurile nu sunt chiar simple şi procesele nu urmează obligatoriu o singură direcţie: o dovedesc
pe de o parte contratendinţa actuală de apărare şi de valorizare a diferenţelor regionale (lingvistice şi
culturale), pe de alta chiar anumite forme de uniformizare stilistică a limbii literare. În a doua jumătate a
secolului al XX-lea, impunerea artificială în toate zonele vieţii publice, a limbajului birocratic
caracteristic discursului politic totalitar, presiunea cenzurii şi a controlului de tip poliţienesc au redus
considerabil diferenţele stilistice existente între variantele deja constituite ale românei culte. Pe fundalul
de monotonie a unei limbi de lemn generalizate s-a proiectat spectaculoasa redescoperire a diversităţii,
după 1989. Mijloacele de comunicare în masă în special jurnalismul şi televiziunea, au pus în circulaţie
tipuri de discursuri cu totul noi, sau care nu mai avuseseră timp de câteva decenii, dreptul la manifestare
publică. Principala transformare petrecută în perioada de tranziţie din ultimul deceniu al secolului al XX-
lea a constituit-o pătrunderea masivă în scris a oralităţii colocviale. Destul de repede, stilul neutru şi
impersonal, cu un grad înalt de artificializare, care domina discursul public şi putea să impună ca model
limbajul ştiinţific, a fost înlocuit de o diversitate pitorească de structuri ale limbii vorbite, de elemente
lexicale populare şi chiar argotice, asimilând rapid împrumuturi şi calcuri, de preferinţă în engleză
devenită ca şi în cazul multor alte culturi contemporane, noua sursă de influenţă lingvistică.
Modalitatea este categoria semantică, parţial gramaticalizată, care exprimă raportarea locutorului
la un conţinut propoziţional, atitudinea sa cognitivă, volitivă sau evaluativă faţă de stările de lucruri, reale
sau potenţiale, descrise prin limbaj. Tipurile de modalitate sunt:
a) epistemică (cognitivă): Se pare că s-au construit diguri;
b) deontică (prescriptivă şi volitivă): Trebuie / Vrem să se construiască diguri;
1
Cf. Gheţie 1982: 148-149; Gheţie 1997: 44.
 c) apreciativă (evaluativă): E bine că s-au construit diguri.
Ar putea fi considerată ca un tip de modalitate şi categoria aproximării şi a vagului pentru că şi
aceasta presupune o apreciere subiectivă din partea locutorului: Au cam greşit.
Modalizarea reprezintă marcarea în mesaj a modalităţii. Tipuri de modalizare:
a) actele reprezentative realizate prin enunţuri asertive;
b) actele directive realizate prin enunţuri imperative sau interogative;
c) actele promisive realizate prin enunţuri din mai multe categorii;
d) actele expresive realizate prin enunţuri exclamative.
Modalizatorii sunt segmente de enunţ, mijloace de realizare a modalizării, de marcare a atitudinii
modale în enunţ. Modalizatorii pot fi de mai multe tipuri:
a) gramaticali: - modurile verbale
b) lexico-gramaticali:
- adverbe şi locuţiuni adverbiale; semiadverbe;
- verbe modale
c) lexicali:
- verbe cu sens modal
- perifraze stabile sau libere;
d) prozodici: - intonaţia.
În sens larg, termenul de modalizatori se aplică, tuturor mijloacelor de mai sus; în sens restrâns,
termenul este folosit mai ales pentru expresiile parţial gramaticalizate de la punctul b.
Modalizatorii interacţionează în enunţ: de exemplu, certitudinea exprimată de modul indicativ al
verbului poate fi anulată de adverbul epistemic de probabilitate (Mănâncă – Probabil mănâncă.);
permisiunea indicată prototipic de verbul modal este transformată de modul condiţional într-o sugestie
sau o ipoteză (Poate plăti în rate – Ar putea plăti în rate) etc.
Particularităţile sintactice ale modalizatorilor lexico-gramaticali şi lexicali
Expresiile modale pot apărea în construcţii sintactice diferite:
1. ca element gramatical regent al propoziţiei modalizate: Desigur că vine;
2. ca element incident, parantetic: Vine, desigur; Aşteaptă, probabil, o soluţie;
3. ca element integrat: Desigur vine; Aşteaptă probabil o soluţie.
În prima situaţie adverbele au funcţia de predicat al enunţării; în celelalte cazuri (2, 3) ele
realizează un circumstanţial de modalitate, care este un modificator fie al propoziţiei, fie al unei funcţii
sintactice exprimate prin grup adjectival, adverbial sau prepoziţional. Modalizatorul poate fi folosit şi
singur, în dialog şi în secvenţe textuale care mimează dialogul: A venit? Desigur.
Predicatul adverbial modal se plasează obligatoriu înaintea propoziţiei modalizate cu funcţie de
subordonată subiectivă: Fireşte că a venit. Incidenţa circumstanţialului de modalitate care vizează
propoziţia în ansamblu se realizează atât în poziţie iniţială cât şi în poziţie mediană sau finală: A venit,
fireşte, fără bagaje. Fireşte, a venit fără bagaje, A venit fără bagaje, fireşte.
Modalizatorul circumstanţial integrat sintactic, neizolat prin pauză şi intonaţie, poate viza atât
propoziţia în ansamblu, realizându-se în poziţie iniţială, mediană (în apropierea verbului predicat) sau,
mai rar, finală, cât şi un element component al ei, cu condiţia de a apărea înaintea respectivului
component: Probabil pleacă mâine; Pleacă probabil mâine; Pleacă mâine probabil. Pleacă la Ploieşti
probabil mâine.
Verbele modale au unele trăsături specifice, care pot conduce la considerarea lor drept operatori
gramaticalizaţi (semiauxiliare), dar sunt destul de apropiate şi de statutul de verbe lexicale pline. Sunt
posibile şi structuri cu mai muţi operatori modali ierarhizaţi sintactic (Trebuie să poată să vină), sau cu
operatori modali urmaţi de alte tipuri de operatori: aspectuali, copulativi sau pasivi şi de verbul suport
semantic, până la secvenţa de extensie maximă: este înţelept; este pedepsit; stă să cadă; continuă a
învăţa/să înveţe/de învăţat.
Cele mai individualizate verbe modale sunt a putea şi a trebui caracterizate prin:
1. absenţa unei autonomii semantice şi gramaticale: verbul a putea în toate
sensurile sale şi a trebui în sensurile modale nu pot apărea fără un verb suport: Tânărul poate/ar
putea începe să devină independent;
2. fenomene de control: verbul a putea, în construcţie personală, controlează
subiectul verbului suport ca subiect neexprimat, obligatoriu identic cu subiectul verbului operator:
Maria, poate să citească. Verbul a trebui este impersonal, dar atunci când capătă, popular,
morfeme de persoană, are cu necesitate acelaşi subiect cu al verbului suport: Ei trebuiau să
meargă.
3. particularităţi de construcţie ale verbului a putea: acesta este singurul care
admite curent construcţia verbului suport la infinitiv fără a : Poate veni;
4. particularităţi de construcţie ale verbului a trebui: acesta edmite structuri în
care este urmat de un participiu, rezultate din elipsa operatorului pasiv, sau , prin analogie,
structuri cu supinul verbelor intranzitive: cartea trebuie citită; trebuie mers acasă;
5. fenomene de repoziţionare: verbul a trebui admite curent avansarea subiectului
verbului subordonat, plasarea acestuia la stânga sa: el trebuie să doarmă, şi chiar, popular,
acordul prin atracţie, care are drept consecinţă apariţia afixelor de persoana I şi a II-a şi / sau de
plural. Verbul a putea impersonal este sau nu reflexiv: poate să plouă; mine poate ploua; se
poate să plouă. Construcţia reflexivă care are subiect diferit de al verbului subordonat permite
ridicarea subiectului: se poate să doarmă Ion – Ion se poate să doarmă;
6. absenţa pasivului la tranzitivul slab a putea şi absenţa imperativului la a putea
şi a trebui, trăsături care se îmtâlnesc totuşi şi la alte tipuri de verbe, fiind determinate de factori
semantici;
7. faptul că, în anumite contexte, verbul subordonat poate fi elidat, păstrându-se
numai modalele, care permit recuperarea anaforică a semnificaţiei: face întotdeauna ce poate / ce
trebuie; lucrează cum poate / cum trebuie. Verbele modale sunt polisemantice, având sensuri
care corespund unor valori modale de tip diferit şi chiar unele sensuri nemodale. Interpretarea
modală se realizează în context şi depinde şi de semnificaţia verbului suport.
Verbele a avea şi a fi au utilizări modale în anumite construcţii cu supinul sau conjunctivul, în
care al doilea verb este obligatoriu şi formează o unitate sintactico-semantică cu operatorul modal:
mereu are de citit; Asta e de scris pe copertă; dacă e să lucreze, lucrează.
Verbele lexicale cu sens modal sunt foarte numeroase şi aparţin diferitelor tipuri de modalizare:
a) verbe epistemice: a şti, a crede, a considera etc.
b) verbe volitive: a vrea, a dori
c) verbe deontice: a obliga, a permite ş.a.
Verbele funcţionează ca modalizatori atunci când exprimă o atitudine a locutorului (fiind ancorate deictic,
cu forma de prezent, la persoana I singular: Cred că afară plouă.), sau o opinie ori atitudine curentă
invocată de locutor (în construcţii impersonale: Se crede că au fost unele greşeli grave.), dar nu şi atunci
când descriu sau relatează o atitudine a altui locutor sau a aceluiaşi locutor în alt moment temporal: Ion
crede că afară plouă; Ieri dimineaţă credeam că afară plouă.
Construcţiile cu verbe care au sens modal pot apărea ca propoziţii regente sau independente:
incidente, parantetice: Se ştie că toţi au greşit, dar nu e nimic de făcut. / Toţi au greşit, se ştie, dar nu e
nimic de făcut.
Perifrazele cu rol de operator modal sunt de mai multe tipuri:
a) construite cu adverbe / adjective: e bine, e sigur, e obligatoriu;
b) construite cu adjective şi participii: sunt sigur, sunt obligat;
c) construite cu substantive: am permisiunea, am certitudinea.
În măsura în care formează propoziţii, perifrazele pot fi faţă de propoziţia modalizată regente sau
incidente: Sunt sigur că ieri Maria nu a fost la şcoală; Maria nu a fost ieri, sunt sigur, la şcoală.