Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga

-Reliefarea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului într-un curent literar
Autor de poezie, filozofie, dramaturgie, studii de estetică, publicistică, aforistică, memorialistică, Lucian
Blaga face parte dintre personalitățile complexe ale perioadei interbelice. Revendicat mai întâi de tradiționaliști,
Lucian Blaga este repede înțeles ca unul dintre reprezentanții importanți ai modernismului interbelic, curent
literar teoretizat de Eugen Lovinescu prin teze, precum principiul sincronismului sau teoria imitației.
Poemul ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii“ a fost inserată în volumul de debut ,,Poemele
luminii” 1919, fiind cea mai cunoscută artă poetică blagiană, o meditație lirică asupra cunoașterii marilor teme
ale universului ilustrează conceptele filozofice, ulterior definite în TRILOGIA CUNOAȘTERII din 1943 în
care Blaga vorbește despre această dualitate a cunoașterii.
Tipuri de cunoaştere:
-cunoaşterea paradisiacă (cunoaşterea logică; îl ia în considerare şi pe Dumnezeu; este o cunoaştere
limitată, a adevărului vieţii),
-cunoaşterea luciferică (o cunoaştere fără îngrădire, fără Dumnezeu; omul apelează la mituri).
Tipuri de metaforă:
-metaforă lingvistică (la Blaga se numeşte metaforă plasticizantă) este aceea creată de poet, pentru că
intenţionează să exprime frumosul. Prin ea înţelegem realitatea finită, căci apelează la logică.
-metaforă poetică (la Blaga se numeşte metaforă revelatoare) este o metaforă infinită, prin ea
percepem multiple realităţi, este o metaforă creatoare.
Metafora fundamentală este aceea a luminii, întreaga poezie stă sub semnul luminii, ea fiind simbol al
trăirii de ordin spiritual, şi al cunoaşterii. Metafora este imaginea încifrată a realităţii.
Autorul creează un univers propriu de gândire, considerând că prin artă, religie şi filozofie, omul
încearcă să releve misterele vieţii, deoarece existenţa este în mod fundamental misterioasă.
Una din poeziile în care se conturează atât o cunoaştere luciferică, cât şi una paradisiacă este Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii.Poezia este concepută ca o inedită artă poetică a autorului, fiind şi o
meditaţie filozofică, care reflectă un lirism subiectiv.(artă poetică = este conceptul care defineşte ansamblu de
trăsături referitoare la concepţia despre lume şi viaţă a unui poet, viziunea lui asupra menirii poetului şi a artei
sale, specifice creaţiei scriitorului).
I.a.Modernismul...
Poezia aparține modernismului interbelic atât la nivelul conținutului, prin dublarea discursului liric în
plan secundar cu unul filozofic, cât și la nivelul formei, prin redarea ideii în versuri eliberate de rigorile
prozodiei clasice.
I.b.O trăsătură a modernismului constă în faptul că versurile au măsură inegală (unele sunt mai lungi,
altele mai scurte), unele încep cu literă mare pentru a marca începutul unei idei, altele sunt scrise cu literă mica,
pentru a marca continuarea ideii „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ si nu ucid/ cu mintea tainele, ce
le'ntâlnesc,/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte“. Scriitorii modernisti sacrifică ritmul, rima și
măsura, considerând că nu este importantă forma poeziei, ci ideea transmisă.
I.c.O altă trăsătură modernistă este folosirea ingambamentului „dar eu/ eu cu lumina mea“, care are
rolul de a accentua eul liric și atitudinea acestuia în fața misterelor Universului.
II.-Tema poeziei şi două imagini poetice sugestive
II.a..Poezia apare ca o scurtă confesiune elegiacă, pe tema cunoaşterii și a condiției poetului, în care
autorul vorbeşte despre atitudinea lui faţă de tainele universale, optând nu pentru cunoaşterea lor pe cale
raţională, ci pentru potenţarea lor.
Ideea poetică – exprimă atitudinea poetului în faţa misterelor, aceea de a le proteja.
II.b.Tema creației este dezvoltată în primele două secvențe poetice, urmate de concluzia ultimelor două
versuri care pot constitui în sine o a treia secvență.
Ideea poetică a incipitului vizează afirmarea poziției eului liric în fața misterelor universale în opoziție
cu ceilalți și se organizează în jurul negației ,,nu”-,,nu strivesc, nu ucid”. Poetul refuză raționalul și optează
pentru iraționalitate. Într-o orgolioasă afirmare expresionistă, pronumele personal ,,eu” deschide poemul și
volumul întreg, fiind reluat de șase ori pe parcursul textului. Metafora ,,corola de minuni a lumii” corespunde în
versurile trei-cinci unei enumerații de simboluri: ,,tainele/ ce le-ntâlnesc în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze
ori morminte”.
II.c.O imagine poetică reprezentativă pentru temă pornește şi de la metafora luminii. ,,Lumina’’,
emblematică pentru opera blagiană, sugerează cunoașterea-,,Lumina altora/sugrumă vraja nepătrunsului
ascuns/în adâncimi de întuneric/dar eu/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. Lumina difuză a lunii, fără a
lămuri, dar și fără a lăsa în obscuritate, oferă un farmec unic peisajului nocturn.
 III.-Evidenţierea elementelor de compoziţie şi de limbaj ale textului semnificative pentru
ilustrarea temei şi a viziunii despre lume
III.a.Un prim element de structură reprezentativ pentru tema cunoaşterii și viziunea modernistă asupra
lumii este titlul, care este o metaforă revelatorie și semnifică ideea cunoașterii luciferice, exprimând crezul că
datoria poetului este să potențeze misterele lumii („corola de minuni a lumii”), ci nu să lămurească, să le reducă
(„nu strivesc”), accentul punându-se pe confesiunea lirică („eu”) – exacerbarea/ promovarea vocii eului liric.
Primul cuvânt, pronumele „eu”, reluat de cinci ori în poezie, evidențiază rolul eului liric, de centru creator al
propriului univers poetic, fiind, de asemenea, o influență expresionistă (exacerbarea eului creator) și o marcă a
confesiunii. Rolul poetului este de a adânci taina, care ține de o privilegiere a misterului specific blagiană.
Reluarea titlului ca prim vers al poeziei reprezintă incipitul. Ion Pop în studiul Lucian Blaga-universul liric
explică metafora “corola de minuni” ca indicând „un sens al perfecţiunii, văzută ca rotunjime, circulară sau
sferică…”
III.b.Un alt element esenţial îl reprezintă structura. Din punct de vedere compoziţional, poezia este
alcătuită din trei secvente lirice: versurile 1-5, 6-18, 19-20. prima secventa evidentiaza refuzul cunoasterii
logice, a doua secventa se realizeaza pe baza unor opozitii, iar a treia secventa, are rol concluziv.
Poezia începe cu pronumele de persoana I “eu”, care realizează identificarea clară a eului liric exprimat
subiectiv. Totodată repetiţia pronumelui accentuează tonul de confesiune lirică.
Mărturisirea lui se organizează în jurul unor opoziţii mereu amplificate: eu-alţii, lumina mea-lumina
altora; corola de minuni a lumii-flori, ochi, buze, morminte. Toţi termeni au un sens figurat astfel pronumele
personal “eu”, cuvânt cheie al poeziei, prin repetiţia lui semnifică poetul; “lumina mea” reliefea ză gândirea
poetului, lumina, în general, simbolizând cunoaşterea; “lumina altora” reliefează gândirea logică; “corola de
minuni” simbolizează misterele universale; “flori”, evocă lumea vegetală, simbolizând naşterea, evoluţia,
puritatea. În gândirea indică, floarea este un arhetip al sufletului, un simbol al stării primordiale, edenice, dar şi
expresia perfecţiunii; “ochi”, simbolul gândirii umane, a reflexiei, simbolizează setea de cunoaştere şi expresia
sufletului, ochii fiind ferestrele sufletului; “buze”, principalul mijloc de comunicare, dar şi trăirea prin eros;
“morminte”, finele acestei existenţe, dar şi un mister.
Dacă eului, poetul îi atribuie o cunoaştere luciferică, celorlalţi le atribuie tipul de cunoaştere paradisiac,
care limitează multiplele interpretări. Poezia, după Blaga, trebuie să mărească misterul lumii şi să păstreze taina
fascinantă a “nepătrunsului”. Poetul “nu striveşte”, “nu ucide” şi “nu sugrumă” tainele întâlnite în calea sa
pentru că lumea în întregul ei rămâne o uimitoare “corolă de minuni”, ce închide semnificaţii neştiute sau
neînţelese încă. Imaginea este treptat amplificată prin noi elemente ce sporesc “misterul” lumii: “taine”, “vraja
nepătrunsului ascuns”, “adâncimi de întuneric”, “întunecata zare”.
Comparaţia metaforică: “şi-ntocmai cum cu razele ei luna/ nu micşorează, ci tremurătoare/ măreşte şi
mai tare taina nopţii,/ aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister” sugerează că raţiunea
umană nu poate cunoaşte totul, că tainele lumii nu îi sunt încă integral accesibile. Acest limbaj metaforic a fost
expus de Lucian Blaga în Trilogia cunoaşterii: cunoaşterea paradisiacă, prin care misterul este doar parţial
revelat cu sprijinul raţiunii, a facultăţilor intelective, şi cunoaşterea luciferică, prin care tainele realităţii
înconjurătoare sunt intensificate cu ajutorul imaginilor poetice.
“Fiori de sfânt mister” pot evoca înfiorarea în faţa dragosteri, fiorii iubirii, ei înşişi misterioşi în esenţa
lor, sau pot oglindi intensitatea trăirilor sufleteşti, puternica vibraţie a umanului în mijlocul miracolelor şi
frumuseţilor lumii, simbolic enumerate în versul al cincilea şi în ultimul, prin “flori”, “ochi”, “buze” şi
“morminte”.
Poezia are o structură antitetică; în propoziţiile în care subiectul este “eu”, verbele sunt “nu strivesc”,
“nu ucid”, “nu sugrum”, (şi subînţeles “sporesc”, „îmbogăţesc”, „iubesc”.) pentru lumina altora există un
singur verb “sugrumă”, dar i se pot ataşa şi altele “striveşte”, “ucide”, “nu sporeşte”, “nu îmbogăţeşte”, “nu
iubeşte”.
Cunoaşterea logică reduce numeric misterele prin determinarea lor conceptuală, “le sugrumă vraja”,
adică farmecul concret, prin abstractizare. Cunoaşterea poetului, dimpotrivă, conservă fiorul concret al
necunoscutului, ba chia îl sporeşte, proiectând în misterele lumii un înţeles, un rost şi valori noi, care aparţin
poeziei.
Lucian Blaga sacrifică ritmul, rima şi măsura în favoarea ideii poetice; astfel se observă un ritm interior
de unde rezultă accentul pe imaginea afectivă. De asemenea este utilizat ingambamentul de trei ori, („dar eu,/
eu cu lumina mea”) pentru a scoate în evidenţă perechile “nu ucid”, “eu”, “iubesc”, care îl diferenţiază pe poet
de restul lumii.